Mitul celor 300000 de soldaţi se spulberă încet: Pariul lui Putin pe mobilizare s-ar putea să nu schimbe nimic pe front

Vladimir Putin a chemat recent la arme 300.000 de rezervişti printr-un decret prezindeţial de mobilizare parţială. Trupele ar urma să întărească rândurile armatei ruse şi să contribuie la prelungirea războiului, însă nu vor putea influenţa rezultatul acestuia, scrie Bloomberg.

Aducerea rezerviştilor pe front i-ar oferi lui Putin mai mult timp pentru a porni o strategie mai complexă de război contra Occidentului – care include agravarea crizei energetice şi ameninţarea cu un atac nuclear – pentru a face Vestul să renunţe la sprijinul militar şi financiar oferit Kievului.

Tot ce gravitează în jurul deciziei liderului rus privind mobilizarea parţială ridică serioase semne de întrebare, inclusiv capacitatea de a mobiliza şi înarma corespunzător un număr atât de mare de oameni. Alte necunoscute sunt reprezentate de viteza, calitatea şi obiectivele unui program de antrenament în masa care urmează să înceapă.

Potrivit specialiştilor în apărare, programul de recrutare se concentrează mai mult pe refacerea capacităţii de luptă şi schimbarea strategică a trupelor deja epuizate, decât pe aducerea unor forţe proaspete pe front.

Rusia a pierdut în conflict aproape 80.000 de oameni, rămând fără efective militare pentru rotaţia cu alte trupe, iar o mare parte dintre soldaţi se află pentru a opta luna consecutiv pe front.

„Nu sunt sigur că această mişcare echiavlează cu o escaldare, însă cu siguranţă prelungeşte timpul de care va avea nevoie Ucraina pentru a câştiga”, a declarat Igor Levchenko, şeful departamentului de transformări strategice de la New Geopolitics.

Unul dintre puţinele succese strategice pe care Rusia le-a bifat în război a fost încetinirea furnizării de armament din partea SUA. Kremlinul a continuat în acest sens să ameninţe cu esecaladarea, motiv pentru care livrarea unor echipamente precum celebrele lansatoare de rachete Javelin sau lansatoarele de rachete HIMARS, a fost încetinită de teama unui răspuns din partea Rusiei.

În prezent Ucraina este înarmată cu rachete ATACMS, proiectile cu rază lungă, dar şi avioane şi tancuri Abrams, cu care trupele ucrainene ar putea recâştiga controlul a mai multor teritorii ocupate de ruşi.

Momentan nu există nicio schimbare de poziţie în rândul aliaţilor Ucrainei şi nicio transformare privind sprijinul lor pentru Kiev.

Strategii militari din Rusia se confruntă cu o problemă majoră de când alarma mobilizări a început să sune. Generalii ruşi trebuie să se hotărască dacă vor trimite pe front nişte oameni cu pregătire militară minimă sau dacă vor alege să piardă timp şi să pregătească trupe superioare.

#mobilizare #front #Putin

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

În timp ce atenția internațională s-a concentrat asupra războaielor din Ucraina și Orientul Mijlociu, cu temeri privind un conflict între Iran și Israel, în Caucaz se desfășoară o criză de mare semnificație geopolitică. Armenia, o fostă republică sovietică, independentă din 1991, se rupe de Rusia și caută să fie aliată occidentală în curtea din spate a lui Putin.

Prim-ministrul Nikol Pashinyan spune că țara sa are nevoie de sprijin pentru a evita războiul cu vecinul puternic armat Azerbaidjan – și este clar despre importanța legăturilor strânse cu UE și alte națiuni occidentale, potrivit Independent..

După un scurt și scurt conflict cu Azerbaidjanul, un adversar vecin, Armenia este în proces de rupere cu legăturile sale istorice cu Rusia pentru a deveni un aliat occidental în curtea din spatele lui Vladimir Putin.

Jucătorii implicați în luptele sângeroase din Ucraina și Orientul Mijlociu sunt, de asemenea, prezenți în această regiune. Rusia – presupusul aliat al Armeniei – nu a reușit să protejeze țara de invazia azeră și pare să-și fi schimbat partea. Israelul, care a trimis cantități uriașe de arme pentru a ajuta Azerbaidjanul – și Iranul șiit, care a declarat că nu va permite graniței sale cu Armenia să cadă sub controlul Azerbaidjanului ostil și „entității sioniste”, pe care o susține.

Prim-ministrul Armeniei, Nikol Pashinyan, cunoaște capcanele cu care se confruntă în gestionarea pivotării către Occident, evitând, în același timp, un alt război cu Azerbaidjanul, al cărui conducător, Ilham Aliyev, a continuat să amenințe cu și mai multe ofensive.

Încercările lui Pashinyan de a face echilibru au dus la acuzații de liniște acasă, susținând că îi face prea multe concesii lui Aliyev cu puțin în schimb. Au loc proteste pentru decizia guvernului său de săptămâna trecută de a preda patru sate Azerbaidjanului.

Vorbind în capitală, Erevan, unui grup restrâns de jurnalişti britanici, Pashinyan recunoaşte că „Federaţia Rusă este un jucător serios şi semnificativ în regiunea Caucazului de Sud”. Dar spune că au existat măsuri ale Armeniei de a crea legături puternice cu statele occidentale și Uniunea Europeană, mai ales că protestele au dus la reforme politice în urmă cu șase ani.

În acest sens, Pashinyan spune: „Nu am fost niciodată departe de Occident. Realizările noastre în domeniul democrației au creat o realitate obiectivă în care relația noastră se poate dezvolta dinamic, dar pentru un moment… am spus că democrația pentru noi nu este o politică adoptată de circumstanțe, este o strategie pe care am adoptat-o.”

Turbulențele din ultimii ani au dus la formarea de noi alianțe, spune Pashinyan: „Într-adevăr, diversificăm relațiile externe, dar nu suntem singurii care o facem. Practic în întreaga lume nu ai găsi niciun actor care să nu-și diversifice relațiile externe. Armenia nu a putut trece cu vederea această nouă tendință.

„În ceea ce privește apropierea în continuare de Uniunea Europeană. Am spus în discursul meu în fața Parlamentului european că Republica Armenia este pregătită să fie cât mai apropiată de Uniunea Europeană. În acest moment, se pare că ne îndreptăm în această direcție pentru că, foarte important, acesta este un proces public. Transparența este de cea mai mare importanță pentru noi.”

Mișcarea către Occident făcută de Armenia a fost cuplată cu o antipatie și neîncredere în creștere față de Rusia, văzută cândva ca un aliat ferm – un stat creștin coleg într-un Caucaz predominant musulman.