Oleg Braga: Se impune o amplă evaluare a întreprinderi lor proprietatea statului sau cu capital de stat

Cu o experiență de aproape 30 de ani în domeniul managementului financiar, Oleg Braga cunoaște foarte bine procesele ce țin de buna administrare atât a companiilor private, cât și de stat. Ce înseamnă management eficient și cum poate statul obține beneficii de la proprietatea publică, Oleg Braga, care este de aproape 20 de ani și Președinte al Comisiei pentru susținerea examenelor de stat, Facultatea Busines&Administrare din cadrul Academiei de Studii Economice a Moldovei (ASEM), a vorbit în inuterviul pentru www.bani.md.

Î: Dle Braga, se fac multe afirmaţii despre întreprinderile de stat sau cu capital de stat, dar tabloul general nu e prea clar. Aţi putea să ne oferiţi o viziune de ansamblu şi să ne spuneţi care e situaţia legată de aceste întreprinderi?

O.B.: Dacă vorbim de un tablou general, atunci e cazul să menţionăm că în gestiunea Agenţiei Proprietăţii Publice sunt 107 întreprinderi. Patru dintre acestea se află peste hotare: Î.S. Fabrica de vin din Lvov, Întreprinderea-fiică „Tabăra de însănătoşire pentru copii „Avtodorojnic”, Î.S. „Cariera de piatră concasată din granit” şi Î.S. „Cariera de pietriş şi nisip din Cernăuţi”. Celelalte 103 întreprinderi gestionate de Agenţia Proprietăţii Publice se află pe teritoriul Republicii Moldova, activând în diverse domenii – de la domeniul energetic şi infrastructura drumurilor şi terminând cu domeniul editorial-poligrafic.

Analizând datele publice referitoare la activitatea acestor întreprinderi, vedem că unele dintre ele sunt profitabile şi furnizează statului venituri importante, atât sub formă de dividende, cât şi sub formă de impozite aferente activităţii de întreprinzător. Altele, sunt mai puţin profitabile sau deloc rentabile. Iar a treia categorie, în genere se află în proces de insolvabilitate deja de ani buni de zile.

Tabloul general, despre care aţi întrebat dvs., cam aşa arată.

Î: Dar de ce statul nu vinde întreprinderile nerentabile? Or, aceasta ar aduce şi bani suplimentar în buget, şi statul ar scăpa de povara lor. Ca să nu mai vorbim că venirea unor investitori privaţi ar putea să impulsioneze activitatea acestora, ceea ce ar însemna noi locuri de muncă, noi impozite etc.

O.B.: Cred că aici se impun câteva precizări importante. În primul rând, trebuie să existe un fondal favorabil pentru a atrage potenţiali investitori în întreprinderile care la moment sunt proprietate a statului sau statul este unul din acţionari (de regulă, majoritar). Şi când vorbim de fon favorabil, trebuie să avem în vedere întâi de toate securitatea şi siguranţa eventualei investiţii. Faptul că noi avem un război în imediata apropiere a frontierelor noastre îi determină pe potenţialii investitori să trateze cu multă precauţie planurile în raport cu Republica Moldova.

În al doilea rând, vreau să vă amintesc că periodic anumite obiecte ce ţin de proprietatea publică din Moldova sunt scoase la privatizare. În unele cazuri, se mizează pe vânzarea acestora pentru a acoperi deficitul bugetar. Însă, practica ultimilor ani a arătat că investitorii nu se prea grăbesc să facă achiziţii de acest fel, chiar dacă un anumit interes există. De ce? Pentru că iniţial am avut de-a face cu pandemia, apoi cu criza economică generată de aceasta, apoi a venit războiul. Deci, există motive obiective care arată de ce investitorii nu au achiziţionat obiecte proprietate publică expuse la privatizare în ultimii ani. Dar, desigur, situaţia se va schimba şi atunci vom putea vorbi de condiţii mult mai favorabile.

În al treilea rând, trebuie să avem în vedere că există întreprinderi de stat, care nu pot fi expuse la privatizare, chiar dacă sunt nerentabile, din simplul motiv că reprezintă interes din punctul de vedere al securităţii naţionale.

Î: Dvs. personal, ce întreprinderi credeţi că nu ar trebui scoase la privatizare în nici un caz?

O.B.: Evident, cele la care m-am referit mai devreme – care au atribuţie la securitatea statului. Spre exemplu, cred că o întreprindere care tot timpul trebuie să rămână proprietate a statului este Calea Ferată a Moldovei. Sau întreprinderile din domeniul energetic, importanţa cărora a ieşit în evidenţă în special în ultimul an. Sau întreprinderea pentru utilizarea spaţiului aerian şi deservirea traficului aerian „Moldatsa”. Sau întreprinderea „Radiocomunicaţii”. Apropo, am amintit de Calea Ferată a Moldovei – vrea să accentuez că situaţia la această întreprindere se ameliorează continuu – nu mai e atât de gravă cum era acum câţiva ani, când a fost nevoie de intervenţii chiar la nivelul Parlamentului.

În general, consider că se impune o amplă evaluare a ceea ce înseamnă la moment întreprinderi proprietate a statului sau cu capital de stat. Iar acolo unde se va constata că statul suferă doar pierderi sau nu câştigă nimic, vor trebui să se ia deciziile de rigoare. Nu trebuie să admitem să avem acest balast sub formă de întreprinderi de stat nerentabile şi care nu reprezintă interes din punct de vedere al securităţii naţionale.

Î: Aţi putea da careva exemple de întreprinderi care statul, în opinia Dvs., ar trebui să le supună privatizării?

O.B.: Aici putem vorbi de întreprinderile de stat editorial-poligrafice. Mai concret de patru întreprinderi din acest domeniu. De asemenea, putem vorbi de mai multe staţiuni didactico-experimentale sau de staţiuni tehnologico-experimentale. În context ar fi de menţionat că avem diverse centre de instruire, staţiuni sanatoriale, obiective ce ţin de industria cinematografică etc. Ele nu reprezintă interes nici din punct de vedere al securităţii statului şi nici din punct de vedere economic. Multe dintre ele figurează practic doar pe hârtie sau sunt la limita existenţei. De aceea, trebuie de făcut evaluarea de care vă spuneam şi de acţionat în consecinţă. Vă asigur că, în rezultat, statul va avea doar de câştigat.

Î: Cum credeţi că ar trebui să se procedeze cu terenurile proprietate publică, aflate în gestiunea APP?

O.B.: Aţi atins o temă destul de dureroasă, pe care mulţi o evită, dat fiind vulnerabilitatea ei. Adevărul este că avem multe astfel de terenuri, care fie ar putea fi valorificate mai eficient, fie ar putea fi scoase la privatizare, iar din banii obţinuţi să fie finanţat acelaşi deficit al bugetului de stat. De ce mulţi evită această temă? Pentru că a devenit deja un fel de tradiţie nescrisă ca, atunci când se vorbeşte despre posibila privatizare a terenurilor proprietate publică, numaidecât să se facă conexiuni, asocieri, paralele cu diverse scheme. Astfel, nimeni nu întreprinde nimic, iar în final are de pierdut statul. Eu consider că trebuie de făcut o inventariere a acestor terenuri şi, în mod maximal transparent, de informat societatea care e situaţia reală şi ce oportunităţi există. Apoi, în cadrul unui larg proces de consultări la diferite niveluri (inclusiv consultări publice) de stabilit care sunt cele mai bune soluţii ca să aibă de beneficiat ţara, cetăţenii. Însă, pentru a iniţia respectivul proces e nevoie şi de viziune, şi de o bună înţelegere a situaţiei concrete legate de aceste terenuri, dar şi de multă voinţă.

Î: Ce părere aveţi vizavi de concesionarea întreprinderilor de stat?

O.B.: E o soluţie de alternativă reuşită. Am în vedere alternativă privatizării. Noi avem întreprinderi de stat importante, dar care necesită modernizări. În condiţiile în care posibilităţile statului şi ale acestor întreprinderi sunt limitate, concesionarea poate fi o soluţie. Însă, statul trebuie să ofere în concesiune întreprinderile respective în condiţii de maximă transparenţă – ca nimănui să nu-i apară nici un dubiu că soluţia identificată e cea mai reuşită. Doi – statul trebuie să vegheze asupra respectării întocmai a acordurilor de concesionare. Dacă se vor respecta aceste două condiţii de bază, atunci, cu siguranţă, vom avea doar efecte pozitive ca urmare a unor eventuale concesionări.

Î: În general, care, în opinia Dvs., trebuie să fie rolul statului în raport cu economia?

O.B.: Implicarea statului în economie propriu-zis trebuie să fie minimă. Statul nu trebuie să se manifeste ca un jucător, ci ca un arbitru, care creează regulile de joc şi veghează ca ele să fie respectate întocmai. Dar, desigur, de la această regulă trebuie să fie şi excepţii. Iar acestea ţin de întreprinderile de importanţă strategică, care trebuie să rămână proprietate a statului. Aceasta însă nu înseamnă că statul e concurent cu agenţii economici – pur şi simplu îşi protejează interesele care reies din securitatea naţională. În rest, economia trebuie să fie liberalizată la maximum şi să se dezvolte după binecunoscutele reguli ale economiei de piaţă.

Î: Şi, în final, aş vrea să vă întreb: în opinia Dvs., pe cât de binevenită ar fi o eventuală strategie de administrare a proprietăţii publice?

O.B.: Eu, în general, sunt adeptul abordărilor strategice. Căci, fără o strategie clară, te mişti mai mult pe dibuite, instinctiv. Numai abordarea strategică îţi permite să vizualizezi întreg tabloul: de unde porneşti, ce resurse ai, ce riscuri pot apărea şi cum te pregăteşti de ele, ce oportunităţi ai în faţă şi cum le valorifici, care e punctul final unde trebuie să ajungi.

Ca să răspund direct la întrebarea dvs. – evident că o asemenea strategie ar fi binevenită, dar ea trebuie să pornească de la o analiză obiectivă şi minuţioasă a ceea ce reprezintă la moment proprietatea publică în Moldova. Fără această analiză, oricât de bine ar fi scrisă analiza, ea va eşua inevitabil.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

#capital #audit #companii

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Criza masculinității și extremismul, de la coasă la ChatGPT

În urmă cu patru ani, din Christchurch, Noua Zeelandă, țara mea de adopție, am scris primul text pe Substack despre experiența mea de antreprenor într-o lume de la capătul lumii.

Am trăit însă în două lumi simultan, cu mult înainte de acel moment. Noua Zeelandă și România sunt mult mai mult decât o geografie diferită. Sunt două moduri distincte de a înțelege munca, sportul, „bărbăția”, comunitatea, politica și eșecul. A trăi între două lumi, comparând mereu, e și benefic, și păgubos, iar uneori e chiar o prostie!

Personal, mi-a deschis ferestre pe care nu le-aș fi văzut dintr-un singur loc, iar textul de astăzi e unul dintre rezultatele acestei duble perspective.

Mulțumesc celor care aleg să susțină Sergiu’s Dishes. Deși tot ce scriu e „la liber”, unii dintre dumneavoastră plătesc. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vor. E cel mai frumos semn că munca mea nu e complet inutilă.

Textul de azi e cadoul meu pentru dumneavoastră. Vă mulțumesc mult!

Două crize în același timp

Observăm că în noianul de crize pe care le traversăm, indiferent de continentul pe care ne aflăm, există două care merg mână în mână. Separate, poate ar fi ușor de administrat, gestionabile, dar luate împreună par să aibă efecte devastatoare, greu de anticipat.

Prima, așa cum am mai arătat și în textul precedent („Ești șomer? Nu, sunt inutil!”), este pierderea valorii sociale a muncii. Nu doar a jobului, ci a sensului pe care munca îl dădea existenței masculine. De la coasă la ChatGPT, acesta ar fi un rezumat fără pretenții al situației actuale, adică faptul că în mai puțin de o generație, bărbatul a pierdut, din cauza noilor tehnologii, dar nu exclusiv, nu doar semnificația socială a muncii, ci tot eșafodajul construit în jurul ei, stima de sine, „utilitatea” lor socială etc.

A doua este cultura masculinității care interzice vulnerabilitatea. Bărbatul care nu arată slăbiciune, nu plânge, nu cere ajutor. Bărbatul care valorează fix atât cât produce și cât „rezistă” presiunilor de tot felul.

Dacă vorbim despre cele două crize împreună, rezultatul este un bărbat care și-a pierdut singura sau cea mai importantă sursă de sens, munca, dar care nu are nici un alt instrument psihologic sau cultural capabil să proceseze această pierdere. Nu poate cere ajutor, pentru că „doar e bărbat, nu?” Nu poate arăta că suferă. Nu poate recunoaște că nu mai știe cine e.

Cioburile care rămân în urma acestei oglinzi sparte sunt, de regulă, alcoolul, violența, depresia și chiar suicidul. Iar un „cadou special” pentru cei care îl întâlnesc pe „Mesia”, cel care le oferă un vinovat și o cauză, extremismul, un combustibil care le dă și sens, și misiune.

De la Weber la vestiar

În textul precedent „Ești șomer? Nu, sunt inutil!”, Beruf (voi explica imediat) era invocat din perspectiva pierderii economice și tehnologice. Aici îl invoc din perspectiva identității masculine, ce înseamnă Beruf specific pentru bărbat, nu pentru om în general.

Max Weber demonstra în “Etica protestantă și spiritul capitalismului” că Martin Luther, traducând Biblia în germană, alesese cuvântul Beruf, profesie și vocație simultan, pentru a exprima chemarea divină a muncii. Cizmarul care face pantofi buni îl slujește pe Dumnezeu la fel de bine ca preotul. Orice muncă onestă devine sacră.

Dar Beruf nu era neutru din punct de vedere al genului. În lumea în care Weber scria, chemarea divină prin muncă era în primul rând masculină. Bărbatul care muncește își dovedește valoarea în fața lui Dumnezeu, a comunității și a familiei.

Munca nu era doar sursă de venit, era dovada că exiști, că tu contezi, că ești „om.” Când AI preia această muncă, nu preia doar o activitate economică. Preia identitatea masculină construită pe ea. Și nu oferă nimic în schimb.

Dar Weber descria o lume în care munca era sacră pentru toți. Ce se întâmplă însă când e sacră mai ales pentru bărbați? Când masculinitatea însăși e construită pe ea?

Un fost jucător profesionist de rugby din Noua Zeelandă descria cultura din vestiar în trei reguli nescrise, dar universal respectate în lumea anglo-saxonă a acestui sport: “Never show weakness, drink as much as you can, get as many pussy.” Un fel de “niciodată slab, bea mult, f…te mult!”

Dincolo de aceste „povețe populare” – sunt și la noi, gârlă – avem de-a face cu un contract social masculin transmis din generație în generație prin sport, prin vestiar, prin încurajările tatălui de pe margine.

Paradoxul e că tocmai Noua Zeelandă, țara care a ridicat acest model la rang de religie națională prin All Blacks, are una dintre cele mai ridicate rate de suicid la bărbații tineri din lumea dezvoltată. Cel mai probabil și din cauza culturii masculinității invincibile, așa cum arată multe studii.

Putem să o numim oricum, stoicism, reziliență, determinare, bărbăție adevărată. Toate sună foarte bine pe un afiș motivațional. Efectele ei sociale sunt însă devastatoare.

„Real bloke”, “omul” și “ muierea, “fomeia”

În Noua Zeelandă îl numim „kiwi bloke.” În România rurală îl cheamă „om” sau „gospodar.”

În lumea satului românesc tradițional, „om” nu e un termen generic pentru ființa umană, e un titlu, un statut, pe care îl câștigă bărbatul care muncește, care are gospodărie, care își ține familia, care e respectat în comunitate. Femeia, oricât de harnică, oricât de indispensabilă supraviețuirii familiei, nu e „om.” E „femeie” sau „fomeie” sau „muiere.” Un alt tip de ființă, dintr-o altă categorie.

Și aici antropologii, sociologii, psihologii, ar putea explica mai bine, nu este doar o chestiune de vocabular. E o arhitectură a lumii construită pe secole. Băiatul care crește în această lume știe de mic un singur lucru, bărbăția se dovedește, nu se moștenește. Prin muncă, prin putere, prin capacitatea de a fi provider. Prin a fi „om.”

Ce se întâmplă însă cu acest bărbat când nu mai are muncă? Simplu și crunt, încetează să mai fie „om.” Nu în sens juridic sau biologic. În singurul sens care a contat vreodată în lumea lui, cel social și moral. Și un bărbat care nu mai e „om” în propriii lui termeni e un bărbat care a pierdut tot.

România rurală, un bilanț al pierderilor

Tranziția post-comunistă a lovit masiv clasa muncitoare românească.

Fabricile s-au închis, minele s-au sigilat, cooperativele agricole au dispărut. Bărbații și-au pierdut rolul de întreținători ai familiei aproape peste noapte. Consecințele sunt dezastruoase nu numai economic, ci mai ales social și moral.

Rezultatul în cifre care ar trebui să ne umple de rușine:

o femeie e lovită în România la fiecare două minute
un sfert din femeile române, 25,4%, au suferit violență fizică din partea partenerului – dublu față de media europeană de 10,7%
aproape jumătate 45,5%, au suferit violență psihologică
70% dintre români cunosc cazuri de violență domestică în proximitatea lor imediată
doar 4% au anunțat autoritățile

Violența domestică nu mai pare o patologie individuală, o detectăm mai degrabă ca răspuns sistemic la pierderea statutului.

Un fel de „masculinitate compensatorie”, violența ca instrument de reconfirmare a puterii pierdute. Bărbatul care nu mai poate fi provider devine bărbatul care controlează. E singura formă de „om” care îi mai rămâne.

În acest vid de sens au intrat ticăloși ca frații Tate, britanico-americani cu reședința în România, promotori globali ai unei masculinități simple și violente, cu milioane de urmăritori tineri. Nu oferă muncă, nu oferă comunitate reală, nu oferă sens autentic, ci doar un vinovat și un soi de estetică. Pentru un bărbat tânăr fără nimic altceva, e suficient.

Și în fundal rămâne alcoolul. Cel mai frecvent declanșator al agresiunilor în mediile vulnerabile. Un anestezic al durerii pierderii „bărbăției.” Bărbatul care nu poate procesa pierderea bea ca să nu simtă. Și bând, devine periculos.

Soldatul rus, cazul extrem

Cazul extrem al acestei logici e soldatul din Siberia sau din Buratia.

Nu luptă din patriotism, sau cel puțin nu doar din patriotism. Luptă din absența alternativelor. E un bărbat tânăr, fără calificări, dintr-un oraș mic unde salariul mediu e cel mult 400 de euro pe lună și perspectivele sunt zero. Armata îi oferă 2.000 de euro lunar, o avere în contextul economiei ruse, plus o uniformă, o cauză, o comunitate, un rol.

Va fi provider pentru familie, deci bărbat adevărat, cineva care contează. Chiar dacă prețul cel mai probabil e moartea. Dar va fi moarte „eroică”, o moarte cu sens, infinit mai acceptabilă decât viața fără el.

Asta e concluzia analiștilor care monitorizează comunitățile militare rusești de ani de zile.

Există însă o dimensiune și mai dureroasă, pe care analizele geopolitice occidentale o explică prea putin. Unii dintre acești bărbați pleacă la război împinși de familie, dintr-un calcul rece al disperării. Alternativa ar fi alcoolul zilnic, sărăcia cronică și violența domestică fără ieșire. Decât acestea, mai bine un frigider nou, o mașină de spălat, poate chiar un autoturism. Decât o viață pierdută în propria curte, mai bine una „câștigată” pe front, cu banii trimiși acasă.

Și mai e ceva în universul rus, e o diferență uriașă între a fi văduva unui „erou” și a fi victima unui soț alcoolic. Prima primește pensie de veteran, respect comunitar, o narațiune demnă. A doua n-are parte decât de rușine și sărăcie. Moartea eroică reabilitează nu doar bărbatul, reabilitează întreaga familie.

Nici măcar nu e cinism, e matematica supraviețuirii într-o lume în care masculinitatea fără muncă, fără sens și fără demnitate economică nu mai are altă monedă de schimb decât corpul.

De ce comuniștii și naziștii se bat pe același electorat

Nu există o singură motivație a extremismului.

Dar dacă ar fi să o rezum, și uneori simplitatea e cea mai onestă formă de analiză, aș spune că extremismul crește sistematic când se întâlnesc simultan două crize:

anxietatea materială produsă de colapsul economic
anxietatea identitară produsă de schimbarea rapidă a rolurilor sociale

Nazismul a avut evreii. Comunismul a avut burghezia. Ambele ideologii ofereau același produs psihologic fundamental, un vinovat clar, o comunitate de apartenență și un sens al sacrificiului pentru o cauză mai mare decât individul. Același om dezorientat și furios poate merge în orice direcție, depinde doar de cine anume îl găsește primul și ce narațiune îi oferă.

Această observație nu este nouă. Eric Hoffer a detaliat-o în The True Believer încă din 1951, convertitul fanatic trece cu ușurință de la o mișcare de masă la alta, pentru că nu ideologia îl atrage, ci certitudinea si apartenența. Tocmai de aceea naziștii și comuniștii se bat pe același electorat. E același om, cu aceeași nevoie, dar cu alte uniforme.

Politologul Cas Mudde, cel mai important cercetător european al extremismului de dreapta, observă în lucrările lui că partidele radicale cresc sistematic acolo unde anxietatea materială și cea identitară se suprapun.

Criza economică produce anxietate materială, iar criza identitară – schimbarea rolurilor masculine, pierderea statutului de provider, „invizibilitatea socială” – produce anxietate existențială. Iar această combinație e explozivă, e cel mai de preț combustibil al politicienilor extremiști. Care știu asta mai bine decât orice sociolog.

AUR și bărbatul „uitat”

Știm bine acum că AUR nu e un accident, e o consecință a iresponsabilității unei clase politice inepte și corupte, dar și un calcul rece făcut de actori politici și ai securității de tip nou, nu foarte inteligenți, dar vicleni, șireți.

34% dintre tinerii de 18-29 ani votează AUR, conform INSCOP. În categoria 30-44 ani, jumătate. Votanții AUR sunt disproporționat bărbați, din urbanul mic, fără joburi stabile, lucrând la negru, locuind cu părinții. Sunt forțați să lucreze în economia informală, rareori angajați legal, mulți locuind cu părinții în orașe mici, foste industriale, sau în mediul rural.

AUR nu le-a adus soluții, le-a adus „recunoaștere.” Le-a spus că și ei există, că sunt importanți, că cineva îi vede. Pentru un bărbat ignorat de sistem zeci de ani, asta contează enorm. Mai mult decât orice program de reconversie profesională.

Și diaspora este un paradox dezarmant. Bărbații care au plecat tocmai pentru că România nu le oferea sens votează cu cei care promit întoarcerea la valorile tradiționale. E nostalgia pentru o masculinitate pierdută de două ori, o dată în România, a doua oară în străinătate, unde ai job dar nu mai ești „omul” din sat. Ești un „nimeni” din Occident.

Soluția sau de ce nu „pussy” e problema

Nu masculinitatea e problema. Nu bărbăția e problema. Nici rugby-ul, nu coasa și nici măcar Beruf-ul lui Weber.

Problema e absența sensului. Și sensul nu se legiferează, se construiește în comunitate, prin muncă, în relații reale.

Comisia Europeană a înțeles asta într-o măsură și finanțează programe dedicate exact acestei intersecții dintre masculinitate și extremism. Cercetătorii propun mentorship masculin pozitiv, redefinirea cererii de ajutor ca semn al normalității, nu de slăbiciune, spații de comunitate masculină sănătoasă. Educație timpurie despre roluri de gen, nu pentru a elimina masculinitatea, ci pentru a o extinde dincolo de tăcere, violență și alcool.

Dar toate acestea presupun instituții pe care România nu le-a construit niciodată sistematic, instituții care funcționează, lideri care explică, politici publice care anticipează în loc să reacționeze. De obicei, târziu și prost.

Între timp, bărbatul din micul oraș, fără fabrică, fără muncă, fără rol, fără sens, va continua să găsească răspunsuri acolo unde i se oferă. Și cei care îi oferă acum răspunsuri nu sunt politicienii moderați cu programe complexe.

Sunt cei care îi spun simplu, știm cine ești, știm ce ți-au luat și știm cine e de vină.

Când ne vom trezi cu hoarda de AUR, pentru că acum sau mai târziu, sigur vor veni la putere, vom ști de unde vine.

Politicienii care acum mimează că se jertfesc pentru țară, inclusiv cei pe care publicul urban și angajat civic îi vede ca imaculați, sunt propagatorii acestui curent. Grindenii, bolojanii și alți papagali cu ifose mint cu nerușinare, sunt ticăloși patentați pentru că acțiunile lor sunt pur politicianiste și pentru ca pun interesul electoral mai presus decât cel național; mai mult, încearcă să se vândă electoratului ca salvatori.

În realitate, sunt jalnici, incapabili să se ridice la înălțimea funcțiilor. Habar nu au despre existența acestor tineri, habar nu au ce înseamnă politici publice și, în general, sunt tipi cu gândire provincială, proveniți din provincii, fără anvergură strategică și fără cultură politică.

Ei sunt cei care distrug chiar acum România, vânzând cu nerușinare gogoși electoratului pe care în realitate îl disprețuiesc. Dacă ar fi altfel, poate că ar înceta ca prin tot ceea ce fac să dea aripi, sens și „masculinitate” extremismului.

May the AUR be with you, haladiților!

Ați hrănit cu incompetență și cinism exact monstrul care vă va înghiți. Simion, Murad, Dungaciu și gașca, numai caractere și conștiințe de tomberon, sunt creația voastră. Nu neapărat a sărăciei, nu neapărat a prostiei și în mod sigur nu a Rusiei. Ci a voastră. A fiecărui discurs gol, a fiecărei promisiuni mincinoase, a fiecărui an în care ați tratat electoratul ca pe o turmă de muls și de disprețuit în același timp.

Prostia, impostura și minciuna vi se întorc acum în față și ar fi aseptic să dispăreți din peisajul public. România ar respira mai ușor, viața publică ar fi mai puțin poluată.

Dar nu veți dispărea singuri. Veți cădea peste noi. Ca întotdeauna, înainte să plecați, ne veți trage după voi.

Pentru că singurii sacrificați, ticăloșilor, suntem întotdeauna noi, cei care mai credem că România merită altceva decât putregai.

SERGIU TOADER