În toamna anului 1996, fotograful Alan Chin a documentat primele zile ale guvernării talibanilor în Afganistan.

Acum că talibanii s-au întors la putere, Chin revizuiește călătoria – 25 de ani mai târziu – și imaginile pe care le-a capturat. Fotograful Alan Chin a descris situația de atunci într-un articol pentru Business Insider.

În toamna anului 1996, am primit o misiune de la The New York Times pentru a merge în Afganistan pentru a descrie modul în care, un grup fundamentalist puțin cunoscut (în Occident), talibanii au preluat puterea la Kabul, capitala afgană.

Săptămâna aceasta – 25 de ani mai târziu – am urmărit de departe cum talibanii au revendicat din nou victoria. M-am gândit la faptul că nu este prima dată când talibanii acaparează Kabul și nici prima dată când Statele Unite își lasă aliații din Afganistan. Apoi, ca și acum, talibanii au cucerit cea mai mare parte a țării aproape fără rezistență, deoarece majoritatea armatelor dispuse împotriva lor au renunțat, s-au retras, s-au predat sau pur și simplu au dispărut.

Pe atunci, Afganistanul a fost consumat de un război civil vicios din 1989, când Uniunea Sovietică și-a retras forțele și Statele Unite au întrerupt ajutorul pentru mujahidinul antisovietic. Din acel vid, s-au format talibanii și au promis să pună capăt corupției endemice pentru căpitanii războiului care au fracturat țara.

Pe atunci știam puțin despre asta. Eram un tânăr fotograf care încerca să obțină experință în Bosnia de după război. Peste 48 de ore, am zburat de la Zagreb, Croația, la Londra, la Peshawar, Pakistan, unde mi s-a spus să mă aștept la un apel de la Comitetul Internațional al Crucii Roșii, care încă efectua zboruri în și din Kabul. Nu am vrut să pierd șansa mea la un loc pe unul dintre acele avioane. Așadar, în acea eră pre-telefonie mobilă, am rămas în camera mea de hotel, urmărind clipurile video de la Bollywood la TV prin satelit, până când a sunat telefonul.

Kabul, Afganistan: 3 octombrie 1996. Un avion distrus la aeroport

Când a sosit momentul, am plecat într-un mic avion cu elice bimotor, cu probabil 12 pasageri. Piloții sud-africani ne-au avertizat că nu au reușit să stabilească comunicații fiabile cu Kabul, așa că vom zbura sus până vom fi direct deasupra aeroportului și apoi vom coborî rapid într-un model de tirbușon pentru a ateriza. Această abordare, au spus ei, ar reduce pericolul provocat de oricine trage în avion.

Aeroportul din Kabul a fost un testament sumbru al deceniilor de război. Elicoptere, avioane, unități radar militare și tunuri antiaeriene avariate erau de partea lor, toate pline de găuri de glonț. Un avion de linie Ariana Airlines era parcat pe asfalt, dar când m-am uitat cu atenție, am văzut că bucăți din acesta fuseseră aruncate de un atac cu rachete. Clădirea terminalului nu avea electricitate și era aproape surprinzător că am ștampilat pașaportul în întunericul apropiat.

Un tanc cu un steag alb care ieșea din antena radio era parcat la intrarea aeroportului. De aici a început abisul neînțelegerii mele. Am presupus că steagul simboliza predarea echipajului tancului în fața talibanilor. Dar steagul alb a fost și este, în continuare, un steag taliban. Simbolizează revendicarea grupului de puritate a scopului.

Gulbahar, Afganistan: 4 octombrie 1996. Familiile civile fug de luptele dintre talibani și forțele loiale comandantului mujahidinilor Ahmed Shah Massoud.

Kabul în 1996 a fost un oraș cu blocuri pătrate întregi de clădiri sparte, care amintesc de fotografiile orașelor bombardate din cel de-al doilea război mondial, de Grozny din Cecenia – mult mai rău decât Sarajevo, Bosnia-Herțegovina, de unde veneam. Distrugerea a avut loc nu din bătălia care a implicat talibanii sau sovieticii, ci între facțiunile rivale mujahidine care au bombardat orașul fără milă la căderea între ele.

Unele magazine și piețe erau deschise, dar nu erau prea multe de cumpărat. Pe stradă erau puține femei, iar acelea puține erau acoperite din cap până la picioare.

Când m-am dus la Ministerul de Externe să mă înregistrez ca jurnalist, soldații talibani rătăceau prin holuri și birouri, aparent în temere de propria lor realizare spectaculoasă. Mulți erau acoperiți cu flori, o vedere discordantă lângă armele lor automate.

Kabul, Afganistan: 2 octombrie 1996. Soldații talibani, unul cu o floare de sărbătoare, în birourile Ministerului Afacerilor Externe. Capitala afgană a căzut în mâinile talibanilor pe 27 septembrie.

Ca parte a interpretării sale stricte a Islamului și a Shariei, talibanii au distrus televizoarele, înregistrările muzicale și reprezentările femeilor pe care le considera imodeste – toate „imagini gravate”. La punctele de control de la marginea drumului, am văzut casete neînfășurate care fluturau în briză ca niște confetti. La cinematograf, soldații talibani înarmați au aruncat sute de role de film într-o grămadă și le-au dat foc. La o secție de poliție pe care o ocupaseră, un mic munte de televizoare sparte umpleau curtea din spate.

Kabul, Afganistan: 14 octombrie 1996. Forțele talibane ard filme la cinematograful Kabul, ca parte a aplicării legii islamice stricte împotriva imaginilor gravate

Am găsit un ofițer taliban care vorbea engleza, la fel ca mulți dintre ei, pentru că au crescut în lagărele de refugiați din Pakistan.

„Înțeleg că convingerile tale sunt împotriva televiziunii și a acestor influențe”, am spus. (Transcriu asta din memorie.) „Dar te-ai uitat vreodată la televizor?”

– Bineînțeles, a răspuns el. „M-am uitat la televizor în Pakistan.”

„Oh, într-adevăr? Ce părere ai despre asta? Ți-a plăcut?”

„Da. Mi-a plăcut mai ales să văd peștii mari din oceanele mari.” (Documentarele despre natură au fost probabil o alegere surprinzătoare pentru cineva care vine dintr-o țară fără ieșire la mare. Mai târziu, copiile bootleg ale filmului Titanic au fost atât de populare încât picturile navei au împodobit pereții caselor de ceai și părțile laterale ale camioanelor.)

Kabul, Afganistan: 2 octombrie 1996. Foarte puține femei s-au aventurat în public în primele zile de guvernare a talibanilor la Kabul. Cei care purtau burqa sau alte astfel de îmbrăcăminte care acoperă corpul aproape plin

– Dar distrugi televizoarele aici? Am întrebat.

„Distrugem televizoarele pentru că nu sunt bune pentru afgani și Afganistan”, a spus el. – Este bine pentru tine, dar nu pentru noi.

El a vorbit cu tonul pacientului unui adult, încercând să explice un fapt de bază unui copil. El nu părea să aibă vreo furie sau simț că aș fi fost, cât de blând am putut, provocându-l.

Kabul, Afganistan: 2 octombrie 1996. Soldații talibani în afara unei clădiri guvernamentale pe care au ocupat-o, după cucerirea capitalei din 27 septembrie.

În următoarele câteva săptămâni, am călătorit prin țară cu John Burns, un reporter din New York Times care avea să câștige un premiu Pulitzer pentru munca sa din acele luni. Am împărțit o mașină și asistența unui jurnalist afgan cu alți doi reporteri occidentali.

Vehicule blindate ruinate erau împrăștiate pe marginile drumurilor cu gropi – unele ruginite și acoperite de vegetație; altele mai recent abandonate sau distruse. Orașele aveau cea mai mare parte de electricitate doar de la generatoare.

În calitate de civili, am putea trece linia din față, atâta timp cât nu am făcut un spectacol. Ahmed Shah Massoud, comandantul etnic al tadjikului renumit pentru eforturile sale împotriva sovieticilor, s-a retras în zona sa natală din Valea Panjshir, pe care a apărat-o în mod eficient împotriva talibanilor încă în avans. Intrarea în vale este la doar câțiva kilometri nord de Kabul și, în câteva nopți, fulgerele focului de artilerie puteau fi văzute slab în depărtare.

Kabul, Afganistan: 3 octombrie 1996. Autobuzele au fost împachetate la stația principală de autobuz din Kabul, în timp ce oamenii se luptau să navigheze în exigențele schimbării liniilor frontale

În poziția soldaților talibani care trageau rachete împotriva oponenților lor, am găsit un ofițer taliban care își curăța metodic pistolul, ale cărui părți erau așezate pe o bucată de țesătură curată pe solul prăfuit. A primit un salut vesel pentru mine odată ce m-am prezentat ca fotoreporter chinez american. (Din nou, acest schimb se bazează pe memoria mea despre el.)

„Păcat că te duci în iad. Pentru că aceasta este soarta tuturor non-musulmanilor”, a spus el.

„Înțeleg asta”, i-am răspuns. „Dar dacă fac o mulțime de fapte cu adevărat bune? Ca și cum ajut bunicile și bătrânii?”

Jabal-os-Saraj, 6 octombrie 1996. Vehiculele blindate talibane se deplasează pentru a ataca forțele lui Massoud.

„Cu toate mijloacele ar trebui să faci asta. Ar trebui să faci tot posibilul pentru a fi în folosul comunității tale”, a răspuns el.

„Deci asta mă va câștiga câteva puncte?” Încă o dată, fără să-l intenționez, m-am trezit că mă îndrept într-o conversație potențial plină.

„Nu. Încă vei merge în iad pentru că nu ești musulman”, a spus el.

Districtul Qarabagh, Afganistan: 17 octombrie 1996. O familie fuge luptând între talibani și forțele Alianței de Nord la nord de Kabul.

În timp ce vorbeam, echipajul a terminat de încărcat rachetele grele pe tuburile de pe spatele lansatorului transportat de camioane. Mi-a ieșit din urechi o conversație walkie-talkie, iar ofițerul a tras o salvă de rachete apăsând butoanele controlerului său, care a fost conectat la armă printr-un cablu. Au urlat către ținte la mile depărtare.

Încă o dată, acest decalaj în viziunea asupra lumii părea imposibil de eliminat. Ceea ce pentru mine au fost erori logice au fost, cel puțin pentru acești ofițeri talibani, adevăruri necontestabile și de bază.

În satul Sar Chesma, la câțiva kilometri nord de Kabul, un tată a afișat burqa sângeroasă și pantofii fiicei sale, care fusese ucisă într-un atac cu rachete taliban.

Sar Cheshma, Afganistan: 24 octombrie 1996. Khairuddin, în vârstă de 55 de ani, cu burca însângerată a fiicei sale care a fost ucisă împreună cu cei trei fii ai săi printr-un atac cu rachete talibane.

Gulbahar, Afganistan: 4 octombrie 1996. Familiile fug de luptele dintre forțele talibane și unitățile loiale comandantului mujahadeen Ahmed Shah Massoud, lângă intrarea în cetatea sa din Valea Panjshir.

Khinjan, Afganistan: 10 octombrie 1996. Karim Khallili (stânga), Ahmed Shah Massoud (centru) și Abdul Rashid Dostum (dreapta, cu stilou) semnează un document care acceptă formarea Alianței Nordului (sau Frontului Unit) împotriva talibanilor.

Timp de cinci ani, cu ajutorul minim al Iranului, Rusiei și Tadjikistanului, au luptat mai departe. Massoud a călătorit în Franța pentru a încerca să susțină sprijinul occidental pentru cauza sa. Între timp, talibanii și-au consolidat o reputație teribilă prin oprimarea femeilor și prin incidente precum distrugerea vechilor Buddha din Bamiyan. Mai liniștit, reprezentanții lui Massoud făceau lobby pentru guvernul SUA pentru ajutor, cu afirmații – exacte, după cum sa dovedit – că dușmanii lor talibani sprijină Osama bin Laden, al-Qaida și o rețea internațională de extremiști teroriști.

Cu două zile înainte de 11 septembrie 2001, Massoud a fost asasinat de agenți talibani deghizați în jurnaliști. Bomba care l-a ucis a fost deghizată în interiorul unei camere video. Dostum a rămas un stăpân al războiului cu un record brutal. Cu câteva zile în urmă, a plecat din Afganistan spre Uzbekistan.

Qalat-i-Ghilzai, Afganistan: 27 octombrie 1996. Un camion care transporta bombe aeriene s-a răsturnat în timp ce făcea un ocol pentru a ocoli un pod de autostradă distrus pe drumul Kabul-Kandahar.

Călătorind la Kandahar, inima talibanilor, a durat două zile de la Kabul – nu cele șase ore descrise în ghidul din anii 1970 pe care îl foloseam pentru a ne deplasa. Fiecare pod de-a lungul traseului de 300 de mile fusese distrus, forțând tot traficul în sus și în jos, albiile râurilor uscate – făcute abia circulabile de către locuitorii locali, care îngrămădeau noroi și resturi. La o astfel de trecere, un camion răsturnat zăcea pe o parte, încărcătura cu zeci de enorme bombe aeriene împrăștiate pe vechiul drum. Au fost păzite de un băiat de 12 ani, deoarece șoferul plecase să caute ajutor.

Odată ajuns la Kandahar, am vrut să investigăm raportul unui cuplu ucis cu pietre pentru adulter. Martorii și participanții au fost mândri de pedeapsa cu moartea administrată de clerici islamici – cel puțin, asta au spus jurnaliștilor străini. Mohammed Karim, un soldat taliban în vârstă de 24 de ani, a ridicat o piatră mare și a aruncat-o, reconstituind execuțiile.

Kandahar, Afganistan: 29 octombrie 1996. Recreația executării cu pietre a unui cuplu acuzat de adulter, în curtea moscheii Id Gah.

„Nu, nu mi-a fost deloc milă de ei”, a spus el povestea. „Am fost fericit să văd că Sharia este implementată.”

Încercările ulterioare de a vorbi cu familiile victimelor au fost oprite de polițiștii talibani, care au incitat o mică mulțime să arunce cu pietre asupra noastră atunci când ne retrăgeam lent din zonă. Ne-am bucurat de un acces surprinzător de bun și de libertate pentru a ne deplasa până în acel moment. De parcă n-aveau idee sau nu le păsa prea mult că restul lumii (în special Occidentul) își va considera acțiunile și politicile anateme. Într-adevăr, poate, acele atitudini nu au fost niciodată la fel de importante ca considerațiile imperiale de strategie, economie și putere brută.

Bagram, Afganistan: 22 octombrie 1996. Familii care fug de clamberul de luptă pe spatele unui camion pe autostrada principală nord-sud la nord de Kabul.

M-am întors în Afganistan pentru a petrece săptămâni cu Alianța de Nord anti-taliban în 2000, și m-am întors din nou după 11 septembrie, odată ce războiul american a început cu seriozitate. Nu m-am mai întors de atunci și sunt departe de a fi expert sau nu am cunoștință despre realitățile actuale.

Dar nu m-am putut abține să nu simt o serie de emoții și gânduri extrem de amestecate când am urmărit scenele îngrozitoare din această săptămână de pe aeroportul din Kabul, în timp ce oamenii disperați s-au agățat de aripile unui avion de transport american înainte de a cădea la moarte când a decolat.

La fel ca majoritatea observatorilor, nu mi-am imaginat că guvernul afgan ar fi o casă de cărți atât de fragilă.

Și, ca o generație de jurnaliști care au acoperit Afganistanul în anii anteriori și după 2001, sunt plin de îngrijorare în timp ce Afganistanul își începe următorul capitol.

Toate fotografiile din articol sunt realizate de fotograful Alan Chin.