Instrumentul financiar care a înarmat pe ascuns regimul nazist al lui Hitler

Tratatul de la Versailles, semnat de către marile puteri în 1919, a făcut ca Germania să-și asume vina pentru declanșarea Primului Război Mondial, a obligat-o să plătească reparații de război, a limitat activele militare ale statului ( 100 000 infanteria și 15 000 flota), precum și a impus diverse limite economice, provocând fenomenul hiperinflației în țară. Ca idee, prețul unei pâini în vara anului 1923 era de 430 miliarde unități monetare (Deutsche Mark).

Odată ajunși la putere, naziștii în frunte cu Adolf Hitler au abordat politica de reînarmare a statului german, împotriva prevederilor Ttratatului de la Versailles, considerat umilitor pentru Germania. Exact în acel moment, naziștii aveau nevoie de o modalitate de a finanța reînarmarea fără a lăsa urme vizibile.
Problema cea mare consta în limita legală a ratei dobânzii de 4,5%. Un deficit public mare, vizibil, ar fi atras atenția marilor puteri asupra încălcării termenilor Tratatului.

Soluția a venit din partea conducătorului Băncii Centrale Germane (Reichsbank) – Hjalmar Schacht. Acesta a înființat societatea cu răspundere limitată Metallurgische Forschungsgesellschaft, sau mai pe scurt MEFO. Obligațiunile emise de companie, numite mai târziu chitanțe MEFO serveau drept metodă de plată, care putea fi convertită în valută la cererea deținătorului.

Firma respectivă era o companie-fantomă, a cărei scop a fost să emită aceste obligațiuni ca plată producătorilor de armament din industria grea. Chitanțele MEFO au fost emise cu o durată de maturitate de șase luni inițial, dar cu posibilitatea de a fi prelungite pe o perioadă nedeterminată. Pentru a atrage și mai mult investitorii, facturile MEFO aveau o dobândă anuală de 4%, care era mai mare decât cea obligațiunilor emise de stat.

În scopul de a exclude riscul ca obligațiunile MEFO să fie schimbate pe valuta națională (Reichsmarks), ceea ce ar duce la inflație, perioada de maturitate a continuat să fie prelungită până când perioada efectivă a devenit de cinci ani până în 1939.

În consecință, chitanțele MEFO au permis Reich-ului german să aibă un deficit mai mare decât ar fi fost capabil să aibă în mod normal. Astfel, guvernul german și-a reumflat economia, ceea ce a culminat cu eventuala reînarmare. Pentru a sublinia rolul acestui instrument financiar în dezvoltarea industriei grele a Germaniei naziste, mai jos sunt ilustrate câteva tabele care oferă o imagine comparativă de ansamblu a evoluției indicatorilor relevanți.

De exemplu, în ceea ce ține de producția de avioane, Germania a devenit al doilea cel mai mare producător în anul 1939, conform datelor preluate din Overy, Air War.

În 1938, Germania Nazistă ocupa al treilea loc ca pondere și aport în industria mondială

Iar în 1937 potențialul său relativ de război era depășit doar de Statele Unite ale Americii.

Tabele preluate din Hillman ,,Comparative Strengh of the Powers”

Artur Sandrosean

#Hitler #titluri #plati

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Creșterea recentă a taxei pe avere în Norvegia, menită să aducă 146 milioane de dolari în plus la bugetul de stat anual, a avut un efect complet opus: cei mai bogați cetățeni ai țării, cu o avere estimată la 54 de miliarde de dolari, au părăsit țara.

Potrivit datelor prezentate de CitizenX, plecarea acestor ultra-bogați a dus la o pierdere estimată de 594 milioane de dolari în venituri din taxarea averii, care ar fi fost impozitate cu o rată de 1,1%.

În loc de un câștig, efectul net asupra bugetului este o scădere de peste 448 milioane de dolari anual.

Această situație scoate în evidență riscurile potențiale ale taxării agresive a marilor averi într-o economie deschisă și mobilă. Deși intenția a fost de a spori echitatea fiscală și veniturile statului, rezultatul a fost o migrație accelerată a capitalului privat, cu efecte bugetare negative și pierderi în competitivitatea fiscală a țării.