În timp ce Israel și SUA bombardau Iranul, câteva sute de anonimi câștigau milioane de dolari pariind pe momentul exact al atacului. Nu sunt nici generali si nici spioni, sunt doar utilizatorii platformei de pariuri online Polymarket. Și, asa cum veți vedea în continuare, dintre toți actorii acestui război, ei sunt singurii care joacă rațional.

John von Neumann, celebrul savant, ar fi zâmbit. Sau ar fi plâns.

Doamnelor și domnilor, rațiunea a pierdut deja pariul cu haosul. Și, cel mai sigur, câștigătorii nu sunt cei care conduc lumea, ci “jucătorii” care pariază pe ea. Vă invit să citiți cum s-a întâmplat asta și, dacă textul merită atenția dumneavoastra vă invit, de asemenea, să-l distribuiți și să susțineți efortul meu printr-un abonament. La masa de joc, toți pornim cu o șansă egală. Poate că diferența o face tocmai acela care a citit mai atent.

Doi oameni au vrut să facă lumea rațională! Și au eșuat!

John von Neumann este, probabil, cel mai inteligent om pe care secolul XX l-a produs și pe care nu l-a omagiat îndeajuns. Nu pentru că n-ar fi fost faimos, pentru că, indiscutabil, a fost. Ci pentru că celebritatea lui a rămas în umbra lui Einstein, deși, tehnic vorbind, von Neumann era o altă specie. Einstein rezolva universul. Von Neumann nu numai că rezolva universul, dar și calcula, simultan, cât costă să “pariezi” pe el.

Memora cărți de telefon la șase ani, iar la treizeci, inventase teoria jocurilor, game theory. La patruzeci, contribuise deja la fabricarea bombei atomice. A murit în 1957, la cincizeci și trei de ani, ros de cancer, cel mai probabil contractat în timpul testelor nucleare la care asistase.

Ideea lui centrală, formulată în 1928, era simplă și poate si de aceea complexă; nici o decizie nu se poate lua ținând cont numai de tine, de acțiunile tale.

Ce faci tu depinde și de ceea ce face celălalt, știind ce vei face tu. Și invers. La infinit. El a numit asta teoria jocurilor, un cadru matematic pentru orice situație de conflict sau de negociere între actori raționali.
Soluția lui practică se numeste minimax. Adică, nu juca pentru a câștiga maxim, ci joacă pentru a pierde minim. Astăzi, aceasta teorie pare că este diferența dintre un om de stat și un politician. Dintre un general și un erou de roman. Dintre cineva care gândește în scenarii și cineva care gândește în discursuri.

John Nash, (”A Beautiful Mind”) a venit după von Neumann și a complicat lucrurile, dar într-un mod util. El a întrebat: bine, bine, dar ce faci când jocul nu e cu sumă zero, atunci când câștigul unuia nu înseamnă neapărat pierderea celuilalt. Atunci când putem câștiga amândoi sau când putem pierde amândoi!

“Echilibrul Nash” (” Nash Equilibrium”) e punctul în care nimeni nu mai are de câștigat schimbând unilateral strategia. In teorie, aceasta e pacea! In practică, e tratatul pe care toată lumea îl semnează și pe care nimeni nu îl respectă. E divorțul amiabil în care ambele părți mint că sunt bine.

Nash a luat Nobelul în 1994. A murit într-un taxi în 2015, la întoarcerea de la Stockholm unde primise un alt premiu. Deși a descris echilibrul perfect al sistemelor, propria lui minte n-a cunoscut niciodată liniștea; a suferit de schizofrenie, a avut parte de internări repetate in clinici de psihiatrie si de decenii de rătăcire prin Princeton. Teoria lui a supraviețuit, el însuși, cu mare greu!

Două războaie pe care teoria nu le-a prezis

Pe 28 februarie 2026, Israel și Statele Unite au atacat Iranul. Obiectivele declarate: schimbarea regimului, distrugerea programului nuclear, anihilarea Gărzilor Revoluționare, depinde in ce zi a săptămânii ati ascultat declarațiile oficiale.

Acum Khamenei e mort, iar fiul lui este noul lider suprem ales la scurt timp după moartea tatălui. Programul nuclear este parțial distrus. Gărzile Revoluționare slăbite, dar funcționale. Regimul este intact, iar războiul în plină desfășurare. Catastrofa umanitară e provocată de cea mai tembelă administrație americană, complet nepregătită pentru acest război si capabilă să facă mult rau chiar și atunci când binele este evident și relativ simplu de îndeplinit.

Von Neumann ar fi ridicat, probabil, o sprânceană. Le-ar fi spus, poate, puternicilor zilei, ca au intrat într-un joc cu trei obiective incompatibile simultan; să distrugă capacitățile nucleare, milițiile si gărzile revoluționare, dar și întregul regim teocratic. Si, eventual, sa mai fie si consultați în legătură cu alegerea noului lider.

Savantul le-ar fi spus că au ales să maximizeze câștigul în loc să minimizeze riscul, exact opusul lui minimax. Că au mizat pe victoria totală când teoria îți spune să securizezi câștigul parțial, verificabil.

Iranul, la rândul lui, nu a jucat după nici un manual. A atacat țările din Golf — Bahrain, Kuwait, Emiratele, Arabia Saudită. A lovit spectatorii, că era mai simplu, si nu adversarii direcți. E logica samsonică; dacă tot nu pot câștiga, macar fac în așa fel încât ca toată lumea să piardă. Această strategie nu apare în niciun tratat de game theory. Apare însa in Cartea Judecătorilor.

Ucraina? Același tablou, doar altă geografie. Rusia nu poate câștiga, dar nici nu poate pierde. Occidentul nu are o strategie de ieșire. Ucraina joacă existențial, adică în afara oricărui calcul rațional. Echilibrul Nash e absent. Toată lumea continuă să se miște. Toată lumea pierde câte ceva. Nimeni nu se oprește, nimeni nu câștigă.

Iar acesta nu mai e un joc, e chiar situația în care însuși cazinoul este în flăcări!

Intră în scenă “geambașii”

Există însă oameni care au citit cartea lui von Neumann și pe care acum o aplică impecabil. Nu sunt diplomați. Nu sunt generali. Nu sunt analiști geopolitici cu cearcăne si cravată!

Se numesc „Magamyman”, „Planktonbet”, „Dicedicedice“ și „nothingeverhappens911”.

Sunt utilizatorii Polymarket — o platformă americană de predicții unde se pariază, anonim și în criptomonedă, pe orice eveniment viitor: alegeri, sport, premiile Oscar și Nobel, geopolitică, vreme. Funcționează ca o bursă: cumperi „acțiuni” pe un rezultat, prețul fluctuează cu probabilitatea percepută, iar la final încasezi sau pierzi. Simplu, eficient și, mai ales, complet nereglementat pentru utilizatorii internaționali.

Pe Polymarket poți paria pe cine va fi noul lider suprem al Iranului, pe cât timp va rămâne închisă Strâmtoarea Ormuz, sau dacă trupele americane vor intra pe teritoriul iranian. A existat și o piață pe probabilitatea detonării unei bombe nucleare, retrasă ulterior, după un scandal public. Cât timp a fost activă, s-a tranzacționat.

71 de minute și 500.000 de dolari

Pe 27 februarie 2026, cu o zi înainte de atac, comportamentul utilizatorilor a deviat brusc de la normă. Peste 150 de conturi au plasat sute de pariuri de minimum 1.000 de dolari, pariind că SUA vor lovi Iranul a doua zi. Cotele oficiale spuneau că există doar 7-26% șanse. Adică exact genul de pariu pe care îl faci când știi ceva ce alții nu știu.

Magamyman a pariat 32.000 de dolari în dimineața lui 28 februarie, cu 71 de minute înainte ca știrea atacului să apară public, când cotele indicau 17% șanse. A câștigat peste 500.000 de dolari într-o singură zi. Cel puțin 16 conturi au câștigat fiecare peste 100.000 de dolari. Alte 109 — peste 10.000. Un singur portofel anonim: 60.000 de dolari investiți, aproape 500.000 câștigați.

Conturile erau noi, deschise în februarie, exclusiv pentru pariuri pe Iran. Tranzacțiile, pe blockchain public. Identitățile sunt invizibile. Cu siguranță cineva știa. Sau mulți știau câte ceva. Insider trading? Posibil, și asta nu e o ipoteză marginală, de când am aflat că Donald Trump Jr. e consilier la Polymarket, iar foști angajați ai platformei concurente, Kalshi, lucrează acum în administrația Trump. Dar acesta e un fir pe care îl las deliberat deoparte. Pentru ca el este doar un simptom, nu boala despre care vorbesc eu.

Când geambașii sunt mai lucizi decât diplomații

Boala e alta! Teoria jocurilor a migrat, a plecat din sălile de strategie militară și din negocierile diplomatice, și a ajuns pe Polymarket. A fost preluată nu de cei care conduc lumea, ci de cei care pariază pe ea.

Pentru că statele joacă acum haotic, ideologic, emoțional. Irațional, prin definiție, din perspectiva lui von Neumann. Nimeni nu joacă minimax. Toată lumea joacă ego, resentiment, mesaj electoral sau doctrină religioasă.
În schimb, geambașii joacă rece. Nu au obiective geopolitice, nu au alianțe, nu au adversari ideologici si inamici militari. Au însă portofolii și joacă exact cum von Neumann a prescris: identifică asimetria de informație, calculează probabilitățile, pariază la momentul optim și apoi încasează.

Până acum, suma totală tranzacționată pe Polymarket pe predicții legate de Iran depașește un miliard de dolari. Bursa din Coreea de Sud a înregistrat cea mai mare prăbușire din istoria ei, mai mare decât după 11 septembrie 2001. Seulul nu are nicio legătură cu Teheranul, dar piețele nu citesc hărți, dar sunt sensibile la frică și reacționează!

Vecinul care a cumpărat un apartament în 2008 că „prețurile nu vor mai mai scădea”, nu a citit Nash. Partenerul de afaceri care a rupt contractul când piața a căzut, a aplicat greșit minimax: a minimizat pierderea azi și a maximizat-o pe cea de mâine. Jucătorul care a pariat pe Polymarket că SUA atacă Iranul în dimineața lui 28 februarie este singurul von Neumann autentic din toată povestea.

Un “bun public”

Alex Nowrasteh de la Cato Institute a oferit, involuntar, cea mai cinică concluzie posibilă: „Dacă tot există corupție în guvern, măcar să se întâmple în felul acesta, unde produce un bun public.”

Un bun public, adică: dacă cineva din administrație știa că războiul începe și a pariat pe asta, măcar piața a aflat mai repede decât CNN. Așadar, să ne consolăm!

Von Neumann a inventat teoria jocurilor cu speranța că lumea poate fi modelată rațional. Nash a arătat că există echilibre stabile chiar și fără cooperare. Amândoi credeau că actorii încearcă să optimizeze ceva, putere, securitate, prosperitate.

Nici unul nu a modelat insă lumea în care actorii-state joacă haotic, iar singurii care joacă rațional sunt cei care pariază pe haosul lor.

Când geambașii sunt mai lucizi decât diplomații, nu e o problemă de reglementare a piețelor de predicții. E o problemă de civilizație. Care, evident, este în impas!

SERGIU TOADER | București, România