Într-un tribunal din Oakland, California, douăzeci și nouă de state americane au deschis ceea ce juriștii numesc deja procesul secolului în domeniul tehnologiei.

Meta, compania care deține Facebook, Instagram și WhatsApp, este acuzată că a proiectat deliberat platforme care creează dependență pentru utilizatorii copii și adolescenți, că a făcut din asta un obiectiv de business și că a mințit publicul și autoritățile atunci când a anunțat că serviciile ei sunt sigure, deși toate studiile interne arătau contrariul.

Procesul va dura șase-șapte săptămâni, iar Mark Zuckerberg va depune mărturie personal. Miza e de aproape două sute de miliarde de dolari, dar miza reală nu e financiară.

Miza reală suntem noi toți, cei care trăim viețile algoritmilor, convinși că stăpânim tehnologia care, de fapt, ne stăpânește pe noi.

Doamnelor și domnilor, întrerup seria de texte despre felul în care gândim pentru a vă invita să urmărim împreună acest proces. Așa cum veți vedea, nu este vorba doar despre copiii americani, e vorba despre copiii noștri și despre ce se întâmplă chiar la noi în casă.

Vă invit de asemenea sa vă abonați, chiar dacă accesul la aceste texte este gratuit. Știți deja ce înseamnă “gratuit” la Meta, produsul ești tu, suntem noi, copiii noștri. Aici produsul este acest text.

“Hook, Hold, Harvest, Hide”

sau

Agață-i, ține-i, stoarce-i, ascunde!

Cele patru verbe – hook, hold, harvest, hide – descriu cel mai bine modelul de afaceri al Meta, iar procuroarea Megan O’Neill a deschis pledoaria cu acești patru H.

Hook, adică agață-i!

Oricum și oriunde! Asaltul asupra minților copiilor este permanent și profund, platforma a fost concepută ca un cârlig: scrollul infinit, autoplay-ul, notificarea care “plânge” după tine, care te cheamă înapoi.

Este o captură și o capcană în toată regula, creierul unui adolescent, incomplet dezvoltat, nu are resurse pentru a reziste unui asemenea mecanism infernal proiectat de cei mai bine plătiți ingineri din lume.

Hold, adică ține-i!

Odată prinși, nu-i lăsa să plece!

Iar Meta știa asta foarte bine; un e-mail intern către Adam Mosseri, șeful Instagram, spunea limpede că obiectivul era “timpul petrecut de adolescenți pe platformă”.

Harvest, adică stoarce-i!

Copiii, adolescenții, adulții, toți cei care sunt înregistrați pe platformă nu mai sunt doar utilizatori, ei sunt de fapt materia primă a acestei capcane psihice.

Fiecare like, fiecare secundă de scroll, fiecare ezitare e înregistrată, analizată, transformată în profil comportamental și apoi vândută.

Cum e cărbunele pentru o termocentrală, așa sunt milioanele de suflete pentru aceste furnale digitale, copiii noștri, noi înșine devenim combustibil. Ard viețile, dorințele, atenția, timpul nostru, și le transformă în profit, la fel cum centralele de altădată transformau cărbunele în fum și abur.

Am scăpat de “negreala” de la Copșa Mică si de la Rovinari, am scăpat de coșurile care au înnegrit cerul secolului XX, dar fumul n-a dispărut. S-a mutat pe ecrane, pentru că astăzi substanțele nocive nu se mai ridică din coșuri de fabrică, se infiltrează prin notificări, prin scrolluri, prin like-uri proiectate să capteze un creier care încă nu s-a format.

Și odată cu ele, prin furnalele înalte, se ridică, invizibil, sufletele unor oameni. Cei mai mulți, copii care n-au apucat să consimtă la nimic. Și care nici măcar nu-și dau seama ce li se întâmplă!

Hide, adică ascunde! Adevărul, bineînțeles!

Atunci când cercetările interne ale Meta au arătat că adolescenții devin dependenți, că fetele dezvoltă tulburări alimentare și că băieții sunt vizați de prădători sexuali, responsabilii ei au ales tăcerea. Au negat public si le-au spus părinților că platforma e sigură.

Angajații Meta numeau Instagramul „un drog” și pe ei înșiși „traficanți”.

Un studiu intern, Project Myst, arăta că adolescenții care trecuseră prin traume erau cei mai vulnerabili la adicție, iar controlul parental nu făcea aproape nici o diferență.

Informația a rămas pentru uz intern.

Incredibil de simplu, tulburător de abject.

Cel mai de succes model de business al lumii actuale se bazează pe patru verbe și pe miliarde de oameni care nu se pot apăra, care nu pot consimți legal.

Riley, Riley Basford, 15 ani !

Chiar dacă cifrele sunt înfricoșătoare, ele nu spun toate poveștile, toate tragediile din spatele lor.

Presa americană a consemnat depoziția pe care Mary Rodee a făcut-o în fața curții.

Fiul ei, Riley Basford, avea cincisprezece ani când s-a sinucis în 2021, după o interacțiune pe Facebook cu o “tânără frumoasă”. De fapt, cu un adult, bărbat, cu multe condamnări.

Medicii au numit gestului lui Riley, sinucidere spontană, dar, în fața tribunalului, mama tânărului a corectat:

Meta a fost deja condamnată de două ori anul acesta, în California și în New Mexico, unde juriul a stabilit că platformele sunt dăunătoare sănătății mintale a copiilor și că Meta nu numai că a ascuns rezultatele interne privind gravele pericole ale expunerii, dar și că a construit platforma fără să-i pese că utilizatorii sunt copii care nu se pot apăra.

Procesul federal de acum e condus de judecătoarea Yvonne Gonzalez Rogers, aceeași care a judecat procesul Musk contra Altman, o magistrată curajoasă și obișnuită cu titanii tech din Silicon Valley.

În fața acestei autentice „doamne judecător”, probabil că nimeni nu va mai putea spune că n-a știut, că nu avea cum să prevadă, că algoritmii sunt doar tehnologie neutră, sau că dependența copiilor e vina părinților.

Pentru că dovezile interne, e-mailurile, studiile ascunse, declarațiile sub jurământ spun toate același lucru: au știut.

Și cu toate acestea, au continuat. Și au mințit!

“Manifestul”, de la Marx la Zuckerberg

Exact în ziua în care procuroarea explica lumii rostul celor patru verbe, Mark Zuckerberg publica pe blogul oficial al Meta un manifest de șase mii de cuvinte intitulat „Viitorul aparține tuturor”, o pledoarie despre cum inteligența artificială și rețelele sociale ne-au facut și ne vor face viața mai bună.

Și da, este adevarat! Rețelele sociale au făcut și mult bine. Nici o persoană onestă nu poate nega asta. Au conectat oameni, au dat voce celor fără voce, au deschis piețe și au salvat vieți. Asta este indiscutabil. Însă acest bine nu anulează celelalte întrebări, care este prețul plătit, cine îl plătește, cum și în ce fel se măsoară el.

Zuckerberg, în Manifestul lui, promite:

Pare magie, miracol! Viață, frate! Măreție! Gen! Cum cred ca ar spune entuziaștii.

Este aceeași logică aici – “Hook, hold, harvest, hide” – doar că la scară mai mare. Nu doar timpul petrecut pe Instagram, ci toată viața.

Titlul manifestului, „Viitorul aparține tuturor”, ar fi putut fi semnat de orice vânzător de viitor, de orice autor de utopii din istorie. Nu compar Gulagul cu Instagramul și nici pe Marx cu Zuckerberg, dar nu pot să nu observ promisiunile.

Toate manifestele se aseamănă, exact ca și fericirile fiecărei familii: promit o lume mai bună, cer încredere totală și ascund costurile.

Marx promitea eliberarea muncitorului și a produs statul care decidea cum trăiești și ce anume să gândești. Zuckerberg promite eliberarea de efort și până una, alta, a produs algoritmul care decide ce “vezi”, ce “ consumi”. Unul prin ideologie, celălalt prin design. Amândoi, desigur, pentru binele tău. Aproape că îți spui că ambii s-au jertfit pentru asta.

Desigur, diferența de calibru intelectual e abisală. Marx a construit o viziune care a ghidat și a deformat lumea un secol și jumătate, greșită în mod tragic, dar grandioasă.

Zuckerberg însă nu știu dacă are și o viziune, dar cu siguranță are un produs. El nu cere adeziuni, cere un cont, nu promite nici o eliberare a omenirii, ci promite că nu te vei mai plictisi niciodată. Și tocmai asta îl face mult mai eficient.

Bătrânul Marx avea nevoie de revoluții ca să-ți intre bine în cap care este rostul tău in lume, lupta de clasă, o luptă-i viața, deci te luptă, Zuckerberg are nevoie doar de un deget pe un ecran. Așa am devenit și degetali, și digitali.

Poate că “manifestul” lui Zuckerberg nu va dura un secol și jumătate. Poate că e doar un sezon. Dar un sezon în care trei miliarde de oameni sunt conectați în fiecare zi e suficient cât să schimbe o specie.

În aceeași sală de tribunal, șeful Instagram, Adam Mosseri, declara deja sub jurământ într-un proces anterior că „nu e de acord cu ideea că oamenii pot fi dependenți clinic de rețelele sociale”.

Iar Zuckerberg însuși, tot sub jurământ, spunea că “nu încearcă să maximizeze timpul petrecut pe platformă”.

Ambele declarații sunt acum disponibile ca dovezi.

“Îndumnezeirea algoritmilor“

Procesul Meta nu vorbește doar despre copii, ci și despre un mecanism care funcționează identic și pentru adulți, doar că adulții nu se sinucid atât de “vizibil” din cauza lui. Noi murim altfel, mai lent, mai puțin răvășitor, mai “altfel”.

Copiii noștri însă mor cu capul în ecran.

Uitați-vă în jurul vostru! La restaurant, acasă, la masa din sufragerie, cu familia! În sala de așteptare de la medic și în autobuz. Pe stradă, oriunde! Numărați capetele aplecate, furate de pixeli. Numărați oamenii care privesc un ecran în loc să privească cerul, copacul, fața de lângă ei.

Apoi numărați-vă pe voi înșivă. De câte ori ați scos telefonul în ultima oră fără să aveți de ce? Așa, doar “din obișnuință?”

Ce mai înseamnă natura pe lângă o întreagă mașinărie de produs emoții?

Prin comparație cu un magazin personalizat ale cărui rafturi sunt pline cu toate calitățile tale, cu toate defectele tale si cu toate păcatele tale? Dumnezeu însuși s-ar fi chinuit sa facă o asemenea lucrare, algoritmii însă, nu!

Culmea e că “dumnezeirea” algoritmilor provine din tot ce avem noi mai pământean!

Meta nu concurează cu alte companii. Principalul ei competitor este realitatea! Pe care a eclipsat-o cu share, cu like si cu scroll.

Generația “degetală”

Este incredibil cât de mult rău ne facem singuri, convinși fiind că facem bine. Din prostie, din naivitate, din lipsa gândirii critice.

Credem că înțelegem, credem că stăpânim telefonul care, de fapt, ne stăpânește, credem că supraveghem copilul care ne vede pe noi cu capul în ecran, că suntem informați când de fapt suntem “adăpați”, “hrăniți” cu propriile umori.

Avem iluzia că știm, iluzie care e mai periculoasă decât ignoranța, pentru că ignorantul mai poate învăța, dar cel convins că știe nu mai învață nimic. Dimpotrivă, se autoconvinge cu cei din bula lui și se radicalizează în propria certitudine.

Le dăm copiilor telefoane la nouă ani ca să fim părinți buni, ca să fim conectați, ca să știm unde sunt. Sau uneori pentru că așa ne e mai comod. Orice ieșire în public oferă un spectacol dramatic, copii mici, de câțiva ani, care fac crize pentru că nu li se administrează drogul ecranului. Sevrajul nu are vârstă!

De cele mai multe ori, așa cum am văzut eu, părinții cedează. Din comoditate, de rușine că nu-și pot stăpâni bebelușii, din neputință și neștiință. Nu ne mai întrebăm cine mai are grijă de ei de-acum, noi sau algoritmul? Și mai ales, nu ne mai întrebăm cine are grijă de noi înșine?

Generația pe care o creștem acum e prima care a învățat să scrolleze înainte de a învăța să scrie. E prima generație care știe ce e un like înainte de a ști ce e o îmbrățișare. O compromitem cu bună-credință, cu dragoste chiar, fără să înțelegem că instrumentul pe care i-l punem în mână e proiectat, nu accidental, ci deliberat, să o țină captivă, să o invadeze psihic, să o stoarcă și să ascundă adevărul.

Iar noi, părinții, educatorii, adulții, suntem și noi la rândul nostru captivi ai aceluiași sistem. Nu ne putem salva copiii dintr-o capcană în care suntem noi înșine prinși. Nu putem preda rezistența la ecran în timp ce noi înșine suntem cu capul în ecran.

Procesul din Oakland va decide soarta unei companii care valorează un trilion și jumătate de dolari. Poate o vor amenda, poate îi vor schimba regulile sau poate nu.

Dar dincolo de aspectul juridic, dincolo de proces, ce are cu adevărat relevanță nu e în sala tribunalului. E în buzunarul tău și al meu. În decizia de a-i oferi sau nu un telefon copilului. La masa din sufragerie, când toată familia privește în jos, parcă rușinată de ceea ce face, de zici că însuși Sfântul Duh ocupă un loc lângă ei.

Și în capetele noastre, aplecate fix în acest moment asupra unui ecran.

Adică, inclusiv acum, când citiți aceste rânduri.

SERGIU TOADER