Mă aștept ca în următoarea perioadă cel puțin Belarus să intervină terestru în războiul din Ucraina, iar dacă ceea ce pare a fi faza hotărâtoare a războiului se va desfășura cu succes pentru Rusia, ulterior și armata Transnistriei, spune istoricul Cosmin Popa, specializat în istoria URSS/ Rusiei și istoria Europei Centrale și de Sud-Est, pentru spotmedia.ro.

Acum, negocierile sunt mai mult o modalitate prin care, inducându-i uneori în eroare pe ucraineni, Rusia caută să creeze atât breșe în frontul occidental, cât și să producă „paraziți” în relațiile pe care Kievul la are cu o serie de capitale importante, dar mai ales cu Washingtonul și Londra.

Mutarea liniei de demarcație în cele două sate din Nagorno-Karabah de către armata azeră, cu siguranță Baku având acordul Ankarei pentru această măsură, arată că președintele Erdogan are nu doar o strategie, dar și o tactică eficientă pentru a-și întări influența dominantă în Azerbaidjan.

Declarațiile „optimiste” din UE le interpretez din perspectiva nerăbdării unor politicieni europeni de a scoate de pe agenda fierbinte războiul ruso-ucrainean. O astfel de atitudine, mascată la apeluri la pace cu orice preț și în orice condiții, servește, în perspectivă imediată, intereselor lui Putin.

Rusia nu poate câștiga la masa negocierilor ceea ce pierde pe câmpul de luptă

Rusia nu poate câștiga la masa negocierilor ceea ce pierde pe câmpul de luptă, iar asta o face să arunce în discuție cele mai îndrăznețe, ba chiar năstrușnice idei, iar neutralitatea garantată internațional a Ucrainei este una dintre ele. În momentul de față, SUA nu se află în poziția de a garanta securitatea Ucrainei, împreună cu Rusia, printr-un astfel de aranjament.

Ucraina va fi liberă sau nu va mai fi, cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv aderarea la un sistem de apărare euro-atlantic. Despre o țară care trăiește în condițiile pe care Putin le pregătise pentru Ucraina, nu se poate afirma că există ca subiect politic, iar Belarusul este exemplul cel mai clar. Oricât ar fi de importantă Ucraina, totuși, nu ne putem întoarce la instituții internaționale precum suzeranitatea colectivă a Marilor Puteri, așa cum a fost cazul Moldovei și Valahiei, după ce Rusia a pierdut Războiul Crimeii.

Încercările rușilor de a cuceri litoralul ucrainean al Mării Negre și de a stabili un coridor terestru solid între Crimeea, cele două „republici” și Rusia, de fapt o variantă „subțiată” a Novorusiei, sunt evidente. Acum, rușii pregătesc structurile administrative pentru a declara o „republică populară” marionetă în Herson, ca stadiu intermediar, iar dacă va fi posibil din punct de vedere militar, să înainteze spre Odesa. În cazul în care planurile reușesc, ele sunt menite să asigure și premise pentru un alt coridor, anume spre Transnistria.

Orice oră de rezistență a Ucrainei, pentru care noi la București trebuie să facem tot ce ne stăm în putere, înseamnă consolidarea pe mai departe a libertății Europei, înseamnă scăderea puterii ofensive a Rusiei, care nu a pornit acest război pentru a se opri la Kiev.

Cosmin Popa, au fost zvonuri de pace, după negocierile din Turcia. Cât de aproape suntem însă de pace sau măcar de un armistițiu? E o perdea de fum sau o bază pentru negocieri reale?

În momentul de față, nu există premise pentru încheierea rapidă a unui acord de pace în Ucraina. Trebuie să notăm faptul că între cele două părți nu există încredere, ceea ce constituie, dacă vreți, condiția esențială pentru progresul unor astfel de tratative, mai ales cum sunt cele ruso-ucrainene.

Partea ucraineană pune orice înțelegere importantă preliminară sub semnul unei aprobări ulterioare prin referendum, iar partea rusă sub rezerva aprobării progreselor obținute de către conducerea politică a Rusiei, adică de Putin.

Practic, în momentul de față avem două delegații care nu au un mandat extins pentru subiectele discutate, mai ales că ele implică un acord al Marilor Puteri legat de ceea ce va fi în viitor statutul internațional al Ucrainei.

Desigur că o astfel de situație a apărut în urma cheii „strategice” în care Rusia a pus negocierile, condiționând un acord de încetare a focului de ajungerea la anumite înțelegeri, care țin mai degrabă de pace decât de armistițiu.

Pentru Putin, în momentul de față, negocierile nu sunt decât o scenă pe care reprezentanții săi își interpretează rolurile încredințate.  

Alegerea lui Medinskii, în calitate de șef al delegației ruse, arată că Putin a plecat de la ideea discreditării sale publice la capătul acestui proces, discreditare care nu va însemna, totuși, mare lucru pentru regim. Medinskii nu este o piesă importantă în dispozitivul politic rusesc, iar Putin este cinic, înainte de a fi și altfel.

Observați că declarațiile făcute de Șoigu, de exemplu, care este important pentru Putin din punct de vedere imagistic, au fost despre război și despre presupusa atingere a obiectivelor politice ale acestuia, nu despre pace. La fel și cele ale lui Kadirov, pe care se sprijină un întreg eșafodaj politic și militar al Rusiei în Caucaz.  

La fel ca a lui Medisnkii este și situația lui Fomin, adjunctul ministrului Apărării, a cărui declarație – dinainte pregătită la Moscova – nu a fost decât un balon propagandistic de natură să testeze mai degrabă reacția societății ruse la ideea retragerii. Putin a obținut exact ce și-a dorit de la această farsă, anume un val de indignare autentică din partea susținătorilor săi, care au strigat în cor „trădare”.

Propagandiștii de la Moscova, la rândul lor, au exploatat imediat situația, declarându-l pe Putin ca fiind singurul în drept să vorbească despre război, dar doar la modul ofensiv.

Momentul în care același Fomin a invocat Convenția de la Geneva referitoare la prizonierii de război a fost de domeniul absurdului, Rusia nerecunoscând oficial că se află în război cu Ucraina. Oricine putea face asta, dar nu un reprezentant al Rusiei sau al Belarusului.

Revenind la răspunsul datorat, negocierile sunt pentru Rusia, în momentul de față, doar un cadru instituțional cu rol tranzitoriu. Pentru că nu a obținut succesele militare scontate, zilele acestea îl folosește ca pe o scenă de teatru și ca pe o tribună de la care își cântă cântecele de sirenă.

Atunci când va reuși să-și atingă obiectivele militare – spun asta sperând ca acest lucru să nu se petreacă – generându-și astfel poziții de negociere solide, Rusia va da conținut real acestui cadru, făcându-și cunoscute pretențiile.

Acum, negocierile sunt mai mult o modalitate prin care, inducându-i uneori în eroare pe ucraineni, Rusia caută să creeze atât breșe în frontul occidental, cât și să producă „paraziți” în relațiile pe care Kievul la are cu o serie de capitale importante, dar mai ales cu Washingtonul și Londra.

O paranteză chiar aici: de ce Turcia e mediator? Care este miza Turciei, atât în relația cu UE, cât și geopolitic, în regiunea Mării Negre? În context, ne putem aștepta la reizbucnirea războiului din Nagorno-Karabakh?

Rolul Turciei este important ca platformă de negocieri, iar președintele Erdogan caută să-și mențină aura de neutralitate pe care și-a creat-o în acest război.

În realitate, proiecțiile Turciei depășesc războiul ruso-ucrainean, adresându-se cu precădere celor două mari dosare deschise de Turcia în ultimii ani. Cel legat de condominiumul ruso-turc pe care Turcia îl propune în Asia Centrală, având Turcia pe post de partener principal, iar al doilea este legat de Siria, unde cele două țări se află într-un soi de armistițiu.

Mutarea liniei de demarcație în cele două sate din Nagorno-Karabah de către armata azeră, cu siguranță Baku având acordul Ankarei pentru această măsură, arată că președintele Erdogan are nu doar o strategie, dar și o tactică eficientă pentru a-și întări influența dominantă în Azerbaidjan.

Cu ajutorul Turciei, dar într-o manieră prudentă, președintele Ilham Aliev a reușit să reducă mult din influența politică rusească din țara sa.

Pregătind bine noul război din Nagorno-Karabah, președintele Aliev a evitat coliziunea directă cu Putin, reușind să modifice consistent în favoarea Azerbaidjanului linia de demarcație, tăind practic legătura terestră între enclavă și Armenia, chiar dacă trupele rusești se află în Coridorul Lachîn, pe post de pacificatori.

În orice caz, în perspectivă scurtă, oricare ar fi evoluția războiului din Ucraina, interesele Turciei au de câștigat în urma posturii de mediator în care s-a plasat Erdogan.

Am văzut cu toții condițiile puse de Ucraina, la negocierile de marți. Sunt condiții făcute să aducă pacea? Dacă da, pentru câtă vreme?

În momentul de față, „entuziasmul” de ieri s-a risipit.

Declarațiile și comunicatele cu care atât partea ucraineană, cât și cea rusă au căutat să completeze concluziile preliminare de la sfârșitul rundei arată că nu avem de-a face cu un progres semnificativ în chestiunea încetării focului.

Ceea ce a reușit partea rusă să facă a fost să acrediteze ideea că Ucraina nu poate fi decât neutră, la sfârșitul acestui război, ceea ce este încă foarte departe de adevăr.

Au fost câteva declarații pe ton optimist, după negocierile din Turcia. Mai puțin cele americane, unde tonul a fost mai mult decât sceptic. Cine are dreptate? E o diferență de optică? Vrea UE pacea chiar cu compromisuri?

Declarațiile „optimiste” din UE le interpretez din perspectiva nerăbdării unor politicieni europeni de a scoate de pe agenda fierbinte războiul ruso-ucrainean. O astfel de atitudine, mascată la apeluri la pace cu orice preț și în orice condiții, servește, în perspectivă imediată, intereselor lui Putin.

În momentul de față, ceea ce se cere de la UE, în materie de politică internațională, este un orizont clar pentru Ucraina și aș adăuga și Moldova, ca viitoare membre ale UE, iar asta i-ar putea consolida profilul politic destul de neclar, până acum.  

„Dezamăgirea” lui Lavrov cu privire la „pierderea totală a consistenței UE ca garant al medierii conflictelor” provine din exact aceste speranțe ale lui Putin, pe care „saluturile optimiste” le crează, anume că o întărire a rolului politic al UE vine „la pachet” cu o poziție sensibil diferită față de cea a NATO în chestiunea ucraineană.

Probabil că regimul de la Moscova are motivele sale să spere la o astfel de evoluție, contând pe politicienii europeni pe care i-a cultivat în anii trecuți. Viitorul ne va arăta cât sunt de întemeiate.

Este bine că SUA au o perspectivă mult mai clară asupra războiului, care decurge atât din interesele americane de securitate și apărare, cât și din principiile politice americane.

Declarația „reținută” a secretarului de Stat, Blinken, dar apoi frazele clare ale lui Michael Carpenter, ambasadorul SUA la OSCE, în interviul luat chiar de dumneavoastră, au arătat limpede că Ucraina tocmai se bucura că primise de la Rusia ceea ce câștigase deja pe câmpul de luptă.

Mai mult decât atât, reprezentanții ucraineni se arătau foarte expansivi în a explica lumii cum nu funcționează sistemul european de securitate și cum trebuie refăcut din temelii, anunțând garantarea de către Marile Puteri, începând cu SUA, a neutralității Ucrainei. Până la un punct, mesajele Rusiei de dinainte de război și cel al delegaților ucraineni păreau identice.

Mă întreb, din moment ce partea ucraineană pune sub rezerva referendumului toate înțelegerile politice cu Rusia, nu ar trebui un acord prealabil al țărilor vizate, înainte ca Ucraina să-și ia astfel de angajamente în fața Rusiei?

Putin știe exact că astfel de discuții nu se duc la marginea câmpului de luptă și încearcă să primească de la Ucraina ceea ce nu poate obține, abuzând de dorința legitimă a ucrainenilor de a stopa vărsarea de sânge și distrugerile.

Totuși, Rusia nu poate câștiga la masa negocierilor ceea ce pierde pe câmpul de luptă, iar asta o face să arunce în discuție cele mai îndrăznețe, ba chiar năstrușnice idei, iar neutralitatea garantată internațional a Ucrainei este una dintre ele.

În momentul de față, SUA nu sunt în poziția de a garanta securitatea Ucrainei, împreună cu Rusia, printr-un astfel de aranjament. La modul în care arată astăzi relațiile dintre Washington și Moscova, un astfel de „montaj” este nefuncțional. Nimic nu recomandă Rusia în astfel de postură, nici măcar calitatea ei de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU.

Practic, niciuna dintre țările pe care ucrainenii le văd drept contrapondere a Rusiei, în acest „coș” internațional al neutralității, nu prezintă pentru Rusia atâta autoritate încât să-i modeleze proiecțiile politice.

Eforturile oficialilor americani de la Pentagon de a relua comunicarea miliară cu rușii, așa cum arăta secretarul de presă John Kirby, se lovesc de tăcerea lor, chiar și după anunțarea „reducerii intensității activității militare” pe direcțiile Cernigov și Kiev.

Aceasta înseamnă nu doar că Moscova nu are nimic de comunicat, dar și faptul că intenționează să întreprindă acțiuni militare semnificative în Ucraina.

Astfel stând lucrurile, Ucraina va fi liberă sau nu va mai fi, cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv aderarea la un sistem de apărare euro-atlantic.

Despre o țară care trăiește în condițiile pe care Putin le pregătise pentru Ucraina, nu se poate afirma că există ca subiect politic, iar Belarusul este exemplul cel mai clar.

Oricât ar fi de importantă Ucraina, totuși, nu ne putem întoarce la instituții internaționale precum suzeranitatea colectivă a Marilor Puteri, așa cum a fost cazul Moldovei și Valahiei, după ce Rusia a pierdut Războiul Crimeii.

Nu pentru că sunt desuete, ci pentru că spre deosebire de ceea ce s-a petrecut cu Moldova și Țara Românească, unde „dizolvarea” influenței ruse a avut efecte benefice, dar pe fondul unei mai vechi și clare politici românești de occidentalizare, în cazul Ucrainei de astăzi, o astfel de formulă nu ar face decât să oficializeze „sugrumarea” înceată, dar sigură a oricăror speranțe și dorințe de occidentalizare a ucrainenilor.  

Vladimir Putin va face tot posibilul să prezinte situația din Ucraina drept o victorie. La nevoie, se pot inventa concepte și expresii „speciale”. Mai poate câștiga ceva? Sigur, Armata Rusiei este ironizată, ministrul Șoigu dispare și reapare – înseamnă asta că Rusia nu mai poate câștiga nimic în acest război?

La începutul acestui război, Rusiei lui Putin i-au lipsit trei lucruri fundamentale: o planificare politică realistă, o conducere militară competentă și convingerea unanimă că duce un război dacă nu drept, măcar justificat de interese politice vitale.

Dacă în ceea ce privește prima deficiență, lucrurile s-au lămurit de la sine, cred că Putin este tocmai în mijlocul demersurilor pentru a încerca remedierea următoarelor două deficiențe.

În aceste zile, Rusia se repliază pe ceea ce consideră a fi varianta moderată a planurilor sale, anume încorporarea unor teritorii la care se consideră îndreptățită să aspire.

Prioritatea militară este acum obținerea unor succese militare în zona Lugansk, mai ales, dar și securizarea Doneţkului, cu scopul încorporării în Rusia.

Declarațiile destul de dezordonat lansate, dar clare, de către Pasecikin (Lugansk) și Pușilin (Doneţk), completate de cele ale „președintelui” Osetiei de Sud, Anatoli Bibilov, potrivit cărora urmează să organizeze „referendumuri” pentru intrarea regiunilor conduse de ei în componența Rusiei, arată că are loc o pregătire a „argumentelor” pentru a susține ideea unei „victorii” a Rusiei în războiul din Ucraina.

Cu aceasta, susținerea majorității rușilor pentru război va fi asigurată, iar cei care nu cred asta nu vor mai putea să se exprime decât cu mari riscuri.

Încercările rușilor de a cuceri litoralul ucrainean al Mării Negre și de a stabili un coridor terestru solid între Crimeea, cele două „republici” și Rusia, de fapt o variantă „subțiată” a Novorusiei, sunt evidente.

Acum, rușii pregătesc structurile administrative pentru a declara o „republică populară” marionetă în Herson, ca stadiu intermediar, iar dacă va fi posibil din punct de vedere militar, să înainteze spre Odesa. În cazul în care planurile reușesc, ele sunt menite să asigure și premise pentru un alt coridor, anume spre Transnistria.

Evident, Rusia poate opta oricând pentru transformarea Transnistriei într-o nouă enclavă de tip Kaliningrad, dar un astfel de statut este greu de realizat în condiții satisfăcătoare pentru Moscova, cu o Ucraină independentă.

Mă aștept ca în următoarea perioadă cel puțin Belarus să intervină terestru în conflict, iar dacă ceea ce pare a fi faza hotărâtoare a războiului se va desfășura cu succes pentru Rusia, ulterior și armata Transnistriei.

Eforturile americane de a-l convinge pe „președintele” Vadim Krasnoselski cu privire la pericolele unei astfel de politici sunt evidente, dar mă tem că nu el este cel care ia o astfel de decizie.

Deci, așa cum se vede, Rusia nu și-a pierdut perspectivele pentru noi câștiguri teritoriale și politice, iar în momentul de față a repurtat deja unul, făcându-i pe reprezentanții Ucrainei să vorbească despre „rezolvarea chestiunii Crimeii” în decurs de 15 ani, ceea ce echivalează cu o recunoaștere implicită a controlului rusesc asuprea Peninsulei.

Exact asta încearcă să facă Rusia și cu cele două „republici populare”, să le scoată practic din pachetul de negocieri, prin exercitarea unui control militar ferm și confortabil asupra lor, înainte de a începe negocieri reale.

Dacă toate aceste planuri reușesc, viabilitatea Ucrainei ca stat va fi grav afectată, iar Occidentul trebuie să facă tot ce-i stă în putere pentru a împiedica acest lucru. Sigur, în raport cu planurile inițiale ale Rusiei, este puțin, dar pentru Ucraina ar fi o catastrofă.

Este bine, însă, că timpul nu lucrează pentru Putin.

Efectele sancțiunilor economice sunt devastatoare în perspectivă medie pentru Rusia, iar șantajul energetico-financiar  pare că nu funcționează. De aceea, Rusia trebuie să obțină acele „succese” militare sau să se retragă, dar dacă se va retrage fără ele, revenind la situația din 24 februarie, atunci Putin riscă să fie înlăturat rapid.

Nimic nu mă face să cred că-și va asuma un astfel de risc.

Aproape sigur este că, în această fază, din punct de vedere militar, soldații lui Putin vor acționa dur și fără menajamente, considerând Ucraina un inamic în toată puterea cuvântului, mai ales că sunt avertizați clar cu privire la capacitatea și dorința acesteia de a se apăra.

Președintele Zelenski se va adresa și Parlamentului României. Cum arată relația României cu Ucraina? Și cum arată pregătirile României pentru asigurarea propriei securități? Și nu mă refer la NATO aici, ci la ce fac autoritățile române.

România este una dintre ultimele țări europene importante cărora li se adresează președintele Zelenski, iar acest lucru spune ceva. În primul rând, despre poziția pe care a avut-o și o are încă România cu privire la acest conflict.

În opinia mea, cea mai importantă observație este legată de logica în care autoritățile române s-au raportat la război, părând să nu înțeleagă, din primele ore, că este un conflict cu miză cel puțin europeană.

Orice oră de rezistență a Ucrainei, pentru care noi la București trebuie să facem tot ce ne stăm în putere, înseamnă consolidarea pe mai departe a libertății Europei, înseamnă scăderea puterii ofensive a Rusiei, care nu a pornit acest război pentru a se opri la Kiev.

Atâta vreme cât armatele ruse se află în Ucraina, nu avem motive să credem altceva.

Rusia nu a intrat în Ucraina pentru a ne „speria”, cum se exprima cineva la București. A intrat pentru a pune o presiune distructivă pe Flancul de Est al NATO, ca primă etapă în distrugerea sa, iar Ucraina le-a încurcat foarte tare planurile.

Asigurările lansate de politicienii români în cor, începând cu președintele, pot aduce oarecare dividende politice, însă ele nu concură la pregătirea societății pentru ceea ce ne va aduce viitorul.

România nu are nevoie de o clasă politică nerealistă, dar cu siguranță nici de una care să transfere permanent sarcina apărării naționale către NATO.

Apărarea națională este prima și cea mai importantă bază a apartenenței României la NATO, iar pentru asta ai nevoie, așa cum au arătat ucrainenii, nu doar de arme, dar și de o societate consolidată în jurul ideii de libertate.

Observ că, în rândul politicienilor români, persistă convingerea, lipsită de fundament, că sunt mult mai inteligenți decât cei pe care îi conduc, care chipurile nu au cum să priceapă, și dacă le-ar spune, ce lucruri importante întreprind autoritățile.

Probabil de aceea decid să vorbească în fraze generale, lipsite de substanță, încercând de fapt să ascundă rolul minor pe care îl joacă România în procesele politice aflate în curs.

Nu discut aici lamentațiile acelorași politicieni, legate de starea precară a Armatei, pe care le emit off the record, încercând să creeze impresia că nu ei sunt adevărații responsabili pentru timpul pierdut și lucrurile nefăcute. Asigurările ministrului Apărării că vom construi în scurt timp mini-drone și mini-submarine nu mă liniștesc deloc, plecând de la experiențele recente ale României în materie de asimilare a tehnologiilor militare străine.

Nu observ ca România să întreprindă ceva semnificativ în materie de asigurare a securității militare și nici nu cred că asistăm la acumularea unui sentiment al urgenței în acest sens. În caz contrar, ar fi trebui să vedem o activitate febrilă a Guvernului și a Parlamentului în domeniu. Ea nu se petrece.

În alt registru, România a creat impresia că abordează războiul ruso-ucrainean pornind de la o înțelegere îngustă a intereselor naționale.

Încercarea de a asocia Moldova la susținerea zonală pentru începerea negocierilor de aderare a Ucrainei la UE a fost o încercare explicabilă, dar nu cred că și eficientă. Distanțarea României de grupul care a susținut și susține puternic Ucraina nu poate fi explicată doar prin necesitatea unui sprijin consistent pentru calea europeană a Moldovei.

România nu a putut și nu va putea rezolva „problema Moldovei” de una singură, iar de rezultatele războiului din Ucraina depinde și viitorul Moldovei. Cel mai important interes național este acum prezervarea și întărirea libertății în Europa, iar războiul din Ucraina este o parte importantă a acestui efort.

Tot de rezultatele războiului depinde și statutul pe viitor al românilor din Ucraina. Ca în poveștile proaste ale propagandei lui Putin, o parte din politicienii români au căutat să atribuie Ucrainei toate păcatele URSS.

Știm toți că Ucraina are în componența sa teritorii care au aparținut României, dar nu trebuie să uităm nici că sovieticii și rușii au construit o falsă conștiință națională ucraineană bazată pe sentimente anti-poloneze, anti-românești și anti-maghiare și pe o rusofilie dusă până la negarea propriei identități.

De aici menținerea în uzul instituțiilor ucrainene, până cu puțin timp în urmă, a distincției dintre români și moldoveni, dar și atitudinea uneori ostilă față de instituțiile și cultura minorității românești din această țară.

Atacul Rusiei pare să fi rezolvat această problemă culturală, iar România trebuie să arate că înțelege acest lucru.

Până acum, cu excepția comisiilor comune și a diverselor înțelegeri pe hârtie, Bucureștiul nu a făcut mare lucru pentru românii din Ucraina. Starea infrastructurii de transport spre Ucraina, a instituțiilor culturale românești din Ucraina, puține și slabe, arată că politicienii români au căutat să-și justifice lipsa de preocupare, inițiative și realizări în această direcție prin invocarea ostilității autorităților ucrainene.

„Noi am face, dar alții sau ceva nu ne lasă”. Este modalitatea curentă de a-și justifica incapacitatea de concepe și pune în practică programe pe termen lung. Și disputele legate de exploatarea zăcămintelor de gaz de pe Platoul Continental, dar mai ales inconsecvența autorităților de atunci, au arătat acest lucru clar.

Suntem țara care nu are niciodată bani și legi potrivite pentru chestiuni importante, iar politicienii lucrează intens în a ne convinge că acesta este un dat, și nu un rezultat al contra-performanțelor lor, deși mă îndoiesc de faptul că această aserțiune ar fi adevărată.

Toate aceste lucruri, în mare măsură, sunt valabile și pentru relația cu Rusia, unde preocuparea a fost „bifarea” unor întâlnirii, comisii sau alte forme de dialog, dar cu o „grijă” constantă a autorităților române ca acestea să rămână fără conținut, de frică să nu fie taxați drept „putiniști”.

Aceasta pe lângă ignorarea totală a posibilității stabilirii unui dialog direct al României cu segmentele moderne ale societății ruse.

Se ignoră faptul că, pe parcursul ultimilor 60 de ani, oficialii de la Moscova, oricare au fost ei, au construit în mentalul colectiv al rușilor o imagine deformată a românilor, care sunt în cel mai bun caz ignorați, dacă nu disprețuiți.

România s-a gândit că poate întreprinde demersuri de „dezghețare” a relațiilor culturale foarte târziu, în preajma războiului, când trupele rusești erau concentrate la graniță, dar acesta nu este subiectul nostru acum.

Pare că nu avem capacitatea intelectuală și instituțională de a ne promova interesele într-o manieră inteligentă și creativă. Folosim insuficient și lipsit de imaginație „uneltele” diplomației publice, pentru că încercăm să facem asta doar prin intermediul administrației politice, care nu are cea mai bună reputație din punctul de vedere al competențelor profesionale.

Vestea bună este că acest potențial există în țară, e mare și poate fi oricând valorificat, iar cheia este interacțiunea continuă a statului cu societatea civilă, încrederea reciprocă, de fapt, între cele două fundamente ale României.