Priviți această fotografie!

Călin Georgescu iese din sediul DIICOT și își ridică mâinile încătușate în fața camerelor tv. Nu e un gest de disperare, nici vorbă, e un gest al victoriei. Acele cătușe televizate nu sunt semnul înfrângerii lui. Sunt semnul înfrângerii statului român. Mai exact, un semn al eșecului justiției din România chiar și atunci când probele sunt de partea ei.

Spectacolul mediatic al arestării lui Călin Georgescu scoate încă o dată la suprafață putregaiul din măruntaiele statului român.

Doamnelor și domnilor, este posibil ca textul care urmează să nu vă confirme opiniile. De aceea, înainte de a vă abona, verificați dacă aceste texte intră în aria dumneavoastră de acoperire, s-ar putea să vă pierdeți timpul sau să vă enervați.

Si spre deosebire de redacțiile care devin parte a establishmentului când le convine și căței de pază când au nevoie de credibilitate, eu nu depind de audiență, nu am salarii de plătit și nici nu am termene limită. Mai mult, Substack îmi oprește si taxele pe donațiile dumnevoastră, asa ca veți regăsi aici doar propria perspectivă, anii petrecuți în redacții de știri, cărțile citite și onestitatea mea.

Doamnelor și domnilor, vă invit la lectură și la reflecție.

Foarte scurt tratat de “Kompromat”

Câteva ore mai târziu, același Georgescu iese liber din Tribunalul București, în uralele a trei sute de susținători care scandează „Libertate!“ și „Călin Georgescu președinte!”.

Se oprește, salută mulțimea și spune grav:

Filozofie de tejghea, servită cu gravitate de profet.

Dar în țara pupătorilor de moaște, în țara în care furi cu o mână și te închini cu cealaltă, „lumea este mică și Dumnezeu este mare” nu e nicidecum o banalitate, ci e un program politic.

E exact ce vrea să audă un electorat care a înlocuit demult încrederea în instituții cu încrederea în providență.

Iar statul român, într-o singură zi, l-a transformat din suspect de înșelăciune în regele unei partide de șah pe care pretinde că o joacă cu Dumnezeu de partea lui.

Acesta este kompromatul. Nu rechizitoriul procurorilor, ci modul în care a fost administrată justiția, la televizor. În direct și compromițător pentru ea însăși.

Alena Ledeneva este profesoară de științe politice la University College London și cea mai citată voce academică occidentală în materie de mecanisme informale de putere din Rusia post-sovietică.

În cartea sa de referință, “How Russia Really Works”, citează o lemă din universul serviciilor secrete:

România nu are nevoie de această obligație. România produce kompromat împotriva ei însăși, gratis, la vedere, cu serioase contribuții de prostie instituțională. Evident, cu ajutorul presei, prin complicitatea unor redacții aflate în serviciul permanent al oricărei autorități care le scurge ilegal un dosar.

Mai multe Românii concentrice

România este singura democrație din lume care și-a anulat alegerile prezidențiale. Singura! Nu Turcia lui Erdogan, nu Ungaria lui Orbán, nu Serbia lui Vučić, ci România, membră NATO și a Uniunii Europene.

Acest fapt, singur, ar fi trebuit să producă o trezire instituțională de o gravitate proporțională cu gestul. A fost exact invers. Anularea alegerilor a fost începutul unui lanț de autodistrugere care pare regizat, dar care e produsul a ceva mai periculos decât orice conspirație, prostia cu funcție publică.

La fiecare intervenție a statului român, ideea de Europa e puțin mai murdară, justiția e puțin mai greu de invocat ca principiu, iar democrația e puțin mai greu de apărat ca proiect. Nu pentru că cineva ar vrea neapărat asta, ci pentru că nimeni nu pare să vrea ceva, iar cum natura are oroare de vid, în acest gol se instalează dezastrul.

Anulând alegerile în profund dispreț față de proprii cetățeni, statul român a creat mai multe Românii care nu se mai aud, nu se mai văd, nu se mai recunosc reciproc.

Fractura din interiorul societății s-a translatat și în instituții, care nu doar că au început să se faulteze între ele, dar care și-au dezvoltat propriile preferințe politice, propriile tabere, propriile agende. Justiția, de exemplu, poate cea mai goală pe dinăuntru dintre toate, este agățată de proceduri pe care le încalcă ea însăși, oscilând între spectacolul forței și paralizia completă, în funcție de cine se prăjește încet la rotisorul ei.

Armata, serviciile, diplomația, fiecare trage în direcția ei, fiecare cu propria viziune despre cine ar trebui să conducă și încotro ar trebui să meargă țara.

Nu mai există un stat, există fiefuri cu sigla statului deasupra.

Pe de altă parte, există o Românie viscerală, furioasă, tot mai numeroasă, care a încetat să mai creadă în absolut tot ce vine de la autoritate. Și are motive suficiente.

Politicienii s-au desprins de mult timp de electorat. Partidele au încetat să mai fie curele de transmisie între cetățeni și stat și au devenit organizații de putere care administrează privilegii și bani între ele, structuri autiste, ocupate cu propria supraviețuire, incapabile să mai audă ce se întâmplă dincolo de sediile lor de partid. Iar cetățenii au înțeles asta, chiar dacă nu o articulează în termenii științelor politice. Au înțeles-o când sunt disprețuiți la coadă, când sunt umiliți la ghișeu, când mor cu zile la spital, când pierd timpul la școală și când plătesc facturile. Au înțeles-o din fiecare promisiune neonorată și din fiecare tăcere după fiecare scandal.

Nu încrederea naivă, cea cu care am intrat în ‘90, ci și ultimul reziduu de bună-credință, acel minim de prezumție că statul, cu toate defectele lui, există totuși pentru tine. Când și asta dispare, locul nu rămâne gol. Se umple cu altceva. Cu furie, cu mistică aiuritoare, cu nevoia de salvator.

Și așa s-a născut un mesia.

Nu pentru că ar fi fost inevitabil, ci pentru că statul român a făcut totul ca el să fie necesar, să apară.

Cum se fabrică un mesia

Călin Georgescu nu este un accident al democrației românești. Este produsul ei cel mai consecvent.

Dar, atenție, nu este o creație rusească, așa cum ni se repetă obsesiv. Este o creație românească, sută la sută. Securitatea comunistă l-a format, aparatul de cadre l-a păstrat în rezerva strategică de alconserve”, iar rețelele post-decembriste l-au activat la momentul oportun. Iar statul democratic l-a ignorat decenii la rând, apoi l-a descoperit prea târziu, l-a anulat prea brutal, și acum l-a arestat și l-a reținut printr-un circ mediatic inutil, prostesc, dar specific românesc.

La fiecare pas, aparatul de stat a făcut exact ce trebuia pentru a-l transforma din ce era, un ideolog obscur cu tangențe dubioase, în ceea ce este acum: un simbol al tuturor celor pentru care autoritatea în România este sinonimul eșecului.

Un martir! Un mesia!

Și acesta e kompromatul în acțiune, nu rechizitoriul care-l înfundă pe Georgescu, ci materialul pe care statul român îl produce, zi de zi, pentru a-și compromite propria credibilitate și pentru a-l consacra, în ochii milioanelor de romani, pe omul pe care pretinde că-l combate.

Scurtă recapitulare

Procurorii DIICOT au muncit ceva, deși plângerea păgubitului a fost depusă acum câțiva ani. Au urmărit traseul banilor, au făcut interceptări ambientale, au găsit conturi, firme și probe concrete. Au reușit să monteze microfoane în mașina prietenului lui Georgescu în care politicianul se credea la adăpost, în ciuda aparaturii de bruiaj pe care o folosea.

Ce au înregistrat acolo e revelator. Georgescu plănuia să plece din țară, să ceară azil politic în Italia, să-l demaște pe Simion, sa cumpere o casă în Toscana cu 1,2 milioane de euro de la „niște străini”.

Aveau, deci, material real. Material care-l arăta pe Georgescu nu numai ca pe un șarlatan, ci ca pe ceva mult mai grav, un om sprijinit de foști ofițeri de securitate, finanțat din surse neclare, care trăiește o existență clandestină „de ochii lumii” și care acționează sistematic la slăbirea statului român.

Circul mediatic

Și ce au făcut cu toate aceste probe? Circ! Au așteptat patru ani apoi l-au ridicat cu mascați la șase dimineața, cu televiziunile convocate la ușă ca la premiera unui film de acțiune.

În loc să urmeze procedura normală pentru un infractor de drept comun acuzat de înșelăciune, chemarea la audieri, prezentarea probelor, arestarea dacă e cazul, au ales demonizarea publică, condamnarea mediatică înainte de judecată. Au transformat o anchetă care putea fi o demonstrație de forță instituțională reală într-un spectacol care a confirmat, punct cu punct, narativul victimizării.

Fiecare gest a produs exact opusul a ceea ce s-a intenționat. Au vrut să-l oprească pe Georgescu, l-au consacrat întru victimizare. Au vrut să-l demonizeze, l-au sanctificat. Au vrut să apere democrația, au dovedit că nu le pasă câtuși de puțin de ea. Kompromatul funcționează perfect, dar nu împotriva lui Georgescu, ci împotriva statului care l-a produs.

Și, pentru că realitatea își bate joc de proști, un judecător a infirmat parțial toată această punere în scenă. Nu l-a arestat. L-a pus sub control judiciar după o noapte de reținere.

Efectul a fost cel pe care oricine cu un gram de inteligență operațională l-ar fi prevăzut, pentru susținătorii lui Georgescu, decizia judecătorului e o mină de aur. Ați văzut? L-au eliberat. E nevinovat. Statul a vrut să-l distrugă și n-a putut.

Munca procurorilor, probele din interceptări, totul a fost înghițit de circul arestării.

De acum înainte, Călin Georgescu nu va mai fi niciodată escrocul care a înșelat un om de afaceri cu un milion de euro. Va fi pururea martir, ales, trimis.

Iar ceea ce a făcut statul român prin circul arestării a fost echivalentul unei crucificări, nu l-a distrus, l-a confirmat. Omul care a spus „șahul se joacă până cade regele” nu blufează, chiar crede asta.

Și de ce n-ar crede? Statul demonstrează prin ceea face că așa e!

Cu presa la remorcă. Și în atac!

Dar procurorii nu au lucrat singuri la acest spectacol. Au avut parteneri fideli, televiziunile și câteva site-uri de știri care, la șase dimineața, aveau deja echipele poziționate, știau deja ce se va întâmpla, și au difuzat ore întregi de comentarii în care verdictul era pronunțat cu mult înainte ca un judecător să deschidă dosarul.

Interceptări confidențiale au apărut în presă în aceeași zi, scurgeri ilegale pe care nimeni nu le investighează, pentru că fac parte dintr-un pact tacit pe care România îl cunoaște zeci de ani: do ut des.

Îți dau informații din dosar, îmi dai vizibilitate. Îți scurg interceptările, nu pui întrebări. Procurorul devine producător de conținut, iar jurnalistul devine ofițer de comunicare al Parchetului.

Limbajul oficial al DIICOT a fost el însuși un verdict: nu „există bănuiala rezonabilă”, nu „se presupune că“, ci indicativul trecut, timpul certitudinii absolute „au constituit un grup infracțional”,„au acționat coordonat”, ca și cum procesul deja avusese loc.

Presa știe că publică ilegal informații din dosar, dar a preluat acest limbaj fără să pună o singură întrebare, fără o singură nuanță.

Este exact mecanismul din era Kovesi, când jurnaliștii stăteau la remorca procurorilor într-o înțelegere parafată de ambele părți, în care prezumția de nevinovăție era o formalitate și condamnarea publică preceda întotdeauna judecata.

Atunci nimeni n-a plătit pentru asta. Nici acum nu va plăti nimeni. Demonizarea prin presă este la fel de ucigatoare ca și strânsoarea cătușelor.

Între timp însă, cu fiecare asemenea spectacol, electoratul lui Georgescu crește.

Înainte de a fi rușii, suntem noi înșine

În ultimul timp, tot ce merge anapoda în România e pus pe seama Rusiei. Războiul hibrid, trolii, interferențele, da, sunt toate reale. Dar reflexul de a te uita spre Moscova ca să nu privești la tine in ogradă e criminal.

Pentru că înainte de a fi rușii, suntem noi.

Înainte de a fi Georgescu turbocharged de troli pe TikTok la alegeri, el a fost inventat de Securitatea comunistă, reșapat de actualele rețele și întreținut cu banii unor români. Dosarul de înșelăciune nu-l leagă mai puternic de Rusia. Îl leagă mai puternic de rețelele securității din România, rețele care funcționează neîntrerupt de treizeci și cinci de ani.

Singura întrebare care contează acum este dacă aceste rețele ale securității sunt astăzi conectate la Moscova. Judecând după efectul acțiunilor lor, probabil că da. Dar asta e o întrebare la care trebuie să răspundă instituțiile competente, dacă mai sunt competente.

Ceea ce știm sigur, ceea ce putem demonstra fără interceptări ambientale și fără mandate de supraveghere, e ce se întâmplă la vedere.

De exemplu, protecția lui George Simion, liderul AUR, este asigurată de doi foști colonei din SSI, Serviciul de Siguranță Internă din cadrul SPP, cea mai temută structură a Serviciului de Protecție și Pază și probabil cea mai puternică divizie de informații din România.

Colonelul Costel Felix Dicu, fost comandant al unității pe deplin acoperite UM 0163H, și colonelul Dumitru Voroneanu, fost adjunct al lui Dicu. Ambii sunt acum în rezervă și membri AUR. Dicu e prim-vicepreședinte AUR la Ilfov. A fost fotografiat recent în fruntea unei coloane la protestul din “oierilor” din Piața Victoriei.

SSI, structura din care vin ambii colonei, a fost acuzată de mai mulți oficiali de poliție politică.

Nimeni nu pare să se întrebe cum au ajuns doi colonei dintr-o structură acoperită a SPP să facă protecția internă a unui lider politic „suveranist”. Cine i-a recomandat? Au lucrat pentru Simion și când erau la butoane, au spionat oficiali români în favoarea AUR?

Culmea este ca Simion, care se joacă periodic de-a victima serviciilor secrete, funcționează de fapt cu oamenii din serviciile speciale. O lege pentru care nimeni din România pare că nu are timp, ar trebui să interzică ofițerilor de informații ca după trecerea în rezervă, pentru un număr de ani, să nu poată intra in politică și nici să practice in privat ce au facut cand erau activi.

Și zicem noi ca nu suntem Rusia, dar semănăm mult cu ea! Acesta e statul român profund, cu oamenii lui, trecuți din servicii în partid, ca într-un carusel care se învârte neîntrerupt din decembrie ‘89.

Iar kompromatul pe care acest mecanism îl produce e dublu, compromite statul în ochii cetățenilor, și compromite România în ochii lumii.

Ucraina, șansa României!

Și totuși, statul român mai stă într-un fir de ață. Nu pentru că ar fi construit ceva solid, ci pentru că Occidentul are nevoie de noi. Exact ca la origini, nu ne-am întemeiat noi statul, l-au întemeiat francezii și englezii, pentru echilibrul lor de putere.

Acum ne ține Ucraina. Cât timp războiul durează, nimeni nu-și permite o Românie care se prăbușește pe flanc.

Iar aici, singurul merit real, singura linie în care statul român a funcționat onorabil în toți acești ani de dezastru intern este sprijinul masiv, constant și curajos acordat Ucrainei. Miza războiului din Ucraina este mult mai importantă decât integritatea teritorială a vecinilor noștri, acolo, acum,se joacă cartea întregii Europe, dar și a României. Si se pare că oficialii români, câțiva, dar importanți, au înțeles acest lucru.

Și cu toate astea, românii, mulți, sunt împotriva Ucrainei. Îi urăsc pe ucrainienii care își dau viata pentru tara lor, dar îl iubesc pe Georgescu, oricând pregătit si el să-și dea viata si banii pe un trai liniștit în Toscana. Românii s-au săturat de stat de drept, de Europa, de alianțe, de tot. Nu pentru că ar fi proști sau naivi, ci pentru că statul de drept pe care l-au văzut ei e cel cu alegeri anulate și cu mascații la șase dimineața. Justiția pe care o știu ei e cea care face spectacol din dosare și eliberează a doua zi. Iar Georgescu le spune exact ce vor să audă, că totul e o minciună.

Și, în delirul lui, are parțial dreptate, ceea ce e infinit mai periculos decât dacă ar minți complet.

Nu sunt georgist, nu sunt aurist, nu sunt pro-rus. Sunt european convins și atlantist fără echivoc, imigrant eu însumi într-o democrație liberală cu o justiție care funcționează și cu politicieni care nu sunt corupți. Stiu ca se poate si altfel!

Și tocmai de aceea nu pot să tac atunci când statul român își sabotează singur proiectul european, zi de zi, prin prostie, teatralitate și ticăloșie. Tocmai de aceea nu pot accepta că rețele securiste își plimbă colonelii din servicii în partide sau în diverse redacții fără ca nimeni să se întrebe cum este posibil. Tocmai de aceea nu pot privi cum o anchetă muncită e aruncată la gunoi pentru un moment de glorie televizată.

Kompromatul e gata. N-a trebuit fabricat la Moscova. E produs românesc, sută la sută.

Moscova trebuie doar să aștepte, pentru că noi avem știința de a ne distruge și singuri.

SERGIU TOADER