Este adevărat că anticipatele nu scad inflația, nici prețul motorinei, nu repară educația și nici deficitul bugetar. Și mai adevărat este că ele costă si bani, și timp; maI mult, ar putea aduce la putere exact partidul de care ne temem cel mai mult.

Dar ar fi fost singura cale prin care s-ar fi putut reseta jocul politic și unicul instrument democratic prin care românii și-ar fi putut lua înapoi dreptul de a-și alege conducătorii, în loc să afle dintr-o conferință de presă cine le-a fost hărăzit să-i conducă. Mai bine am fi greșit noi decât să fim inventariați ca șeptel de Grindeanu, Bolojan și Dan.

Trei guverne căzute, cinci luni de interimat, un premier desemnat care a făcut campanie electorală în loc să caute voturi și un președinte care le explică românilor că nu vor vota pentru că așa au cerut creditorii, cam acesta e bilanțul disprețului profund pe care liderii îl arată propriului popor.

Unii ar putea spune că, folosind chiar uneltele de bază ale democrației, votul și alternanța la putere, am putea prăbuși România.

Ar trebui să răspundem, atunci, la o întrebare simplă, ne prăbușim pe mâna noastră sau rămânem pe mâna acelorași iresponsabili care ne mint și ne batjocoresc de peste trei decenii?

Doamnelor și domnilor, poate vă mai amintiți, comuniștii nu fugeau de alegeri. Alegerile erau aranjate, ieșea cine trebuia, nu existau adversari, exista consens. Acum votul se confiscă altfel, mai subtil și mai eficient, fie îl anulezi, fie îl eviți. Iar „consensul” vine de la Cotroceni, deși democrația înseamnă confruntare, negociere și compromis.

Ca în fiecare săptămână, vă invit și astăzi la lectură și la reflecție. Dacă vreți să susțineți acest efort, abonamentul plătit e cea mai bună cale, pentru că documentarea serioasă costă. Iar dacă ce citiți aici nu vă confirmă opiniile, cu atât mai bine!

Democrația începe exact acolo unde nu mai acceptăm ca alții să gândească în locul nostru și când suntem gata să înțelegem și alte puncte de vedere.

România, un cuib de cuci

Când inteligența artificială va absorbi pe de-a-ntregul imensul depozit de prostie și de ticăloșie din politica românească, va reține, probabil, că într-o singură săptămână România a fost un salon în care s-au întâlnit trei patologii:

• megalomania „regelui” Hagi, ajuns acum biet cerșetor de indulgențe după ce a transformat naționala într-o găină beată
• mitomania lui Călin Georgescu, escroc devenit singura „moască” prevăzută cu pelerini la poarta arestului
• „mediatorul imparțial” Nicușor Dan, cu condiția ca totul să iasă cum a hotărât el.

Pentru domnul președinte, diagnosticul e dublu: un delir de imparțialitate, agravat de o disociere care îi permite să se raporteze la realitate ca un locuitor al planetei Marte, fin observator al ignobilelor și păcătoaselor apucături pământene, deși a gravitat tot timpul pe orbita eșecului politic din ultimele luni.

În patul de alături, nebăgat în seamă, zace pacientul autentic: românul de rând.

El plătește tratamentul tuturor acestor nerușinați care conduc România din dezastru în dezastru și care apoi se arată unii pe alții cu degetul.

Tot lui i se scumpesc chiria, motorina și pâinea, i se pierd banii europeni, i se amână reformele, în timp ce euro mușcă din leu precum marea din faleză, val după val, până la un nou maxim istoric.

Pacientului care a votat de atâtea ori în trei decenii i se explică acum că votul lui ar fi un lux pe care țara nu și-l permite. Hărțuit să se înroleze într-o tabără și la fel de disprețuit indiferent de tabăra aleasă, el e singurul care plătește eșecul unor mediocri iresponsabili, cărora viața le joacă mereu aceeași farsă, îi convinge că sunt în stare să administreze destinele României, deși România e mult peste ei.

Iar ei confundă un mandat obținut din întâmplare cu un loc în istorie.

Chiar dacă poate suna dramatic și prostește, această criză are marele merit de a ne fi dezvăluit imensa goliciune a liderilor noștri politici și profunda lor decuplare de alegători și de problemele majore ale țării.

Găunoșenia, nerușinarea, minciuna și manipularea în propriul interes au fost mereu acolo, dar ascunse sub ceremonii, sub declarații solemne și sub coaliții numite „de salvare națională”.

Acum, valul s-a retras, iar pe plajă nu e nimeni îmbrăcat. Imaginea e dezolantă, dorința e mare, putirința mică, iar rezultatul e o clasă politică în plină erecție electorală și în perfectă impotență guvernamentală.

Iar democrația are un singur instrument legal pentru asta: votul! Adica, exact instrumentul care ni se refuză.

Orbiți de fapte

Criza a produs un efect pe care nici un analist nu l-ar fi putut anticipa mai bine: ne-a orbit.

Fiecare săptămână aduce un nou premier desemnat, un nou vot ratat, o nouă declarație, un nou scandal, iar privirea publică sare de la unul la altul ca bila într-un flipper. Numărăm voturile, ne indignăm de Mureșan, ne revoltăm de Grindeanu, comentăm conferințele de la Cotroceni.

Atât de ocupați să urmărim faptele, nu mai vedem nici cât de anormală a devenit situația, nici soluția care stă în fața noastră.

Anormalitatea are însă o cifră. Constituția limitează la 45 de zile interimatul unui ministru, dar n-a imaginat un guvern demis care să administreze țara jumătate de an. Recordul anterior, Guvernul Boc din 2009, era de aproximativ 70 de zile. L-am depășit de peste două ori, fără ca cineva să pară deranjat.

Iar soluția nu trebuie inventată.

E scrisă în articolul 2 al Constituției:

Când organele reprezentative nu mai reprezintă decât propriile calcule, puterea trebuie să se întoarcă acolo de unde a plecat.

Condițiile pentru dizolvarea Parlamentului sunt, pentru prima dată, îndeplinite: două guverne respinse, mai mult de 60 de zile de la prima solicitare de învestitură. Lipsește doar voința celui care ar trebui să deschidă ușa.

„Interesul național”? Ce e ăla?

PSD a dărâmat guvernul Bolojan cu o moțiune votată de 281 de parlamentari, care promitea să oprească „distrugerea economiei”. Cinci luni mai târziu, același PSD se declară pregătit să-și asume redresarea ruinei la care a contribuit decisiv și îi acuză pe alții de orgolii.

AUR n-a votat nimic, n-a propus nimic, n-a riscat nimic. La votul pentru Mureșan, parlamentarii lui nici n-au intrat în sală. Și totuși a urcat la 34–36% în sondaje, stând pe margine, mai degrabă în ciuda liderului său decât datorită lui.

Domnul Simion e eclipsat de gurul Călin, de care se lipește obsesiv, dar căruia nu-i va putea lua electoratul, pentru că mesia Călin are credincioși, nu votanți. Discursul domniei sale din Parlament, cel cu „fiori reci pe șira spinării”, este baza ideologică a violențelor din Piața Victoriei, atunci când am văzut membri AUR gata să pedepsească fizic pe oricine nu gândește ca ei.

PNL și-a exclus propriii membri care au intrat în Guvernul Veștea, apoi a trimis în Parlament un premier al cărui program numai voturi nu căuta. Era un program electoral, nu unul de guvernare.

Mureșan a strâns 182 de voturi, mai puține decât Veștea. Nu guvernul îl interesa, ci afișul. Iar acum, după trei premieri ratați, liberalii nu mai vin cu nici o propunere la Cotroceni și sunt dispuși să voteze ce le trimite președintele, cu o singură condiție: să nu se numească Grindeanu. Partidul care cerea ieri anticipate e gata azi să voteze aproape orice.

Nici USR, care cere anticipate, nu o face dintr-un principiu descoperit brusc, ci de pe o poziție în care nu mai are ce pierde. USR s-a născut și diluat, și confuz, iar acum, la maturitate, a rămas la fel. Tot luptându-se cu PSD, a ajuns să semene cu el, fără să aibă vreo ideologie, vreo viziune sau vreo strategie pentru România. Iar AUR i-a furat până și cele câteva ouă de sub fund: reforma administrației, reducerea numărului de parlamentari și alegerea primarilor în două tururi de scrutin.

Factura acestor calcule există și are cifre seci, legea salarizării, jalon PNRR, a fost amânată ani la rând „până după alegeri” și n-a ajuns niciodată la vot. România a pierdut astfel 770 de milioane de euro. Banii aceia nu i-a pierdut nici unul dintre aceste partide, ele și-au încasat subvențiile la zi. I-au pierdut românii.

Spre marea rușine a celorlalți, singurul personaj rațional din acest talmeș-balmeș este Kelemen Hunor. În fiecare intervenție publică din toată această criză, a făcut apel la rațiune, la negociere și la compromis, adică exact la uneltele pe care democrația le pune la dispoziție și pe care ceilalți le-au ignorat. A vorbit ca un om politic într-o mare de politicieni.

Regizorul imparțial

„Politica e despre consens”, a declarat domnul Nicușor Dan după al treilea eșec.

Nu e!

Consensul înseamnă că toată lumea e de acord.

Compromisul înseamnă că adversarii rămân adversari, dar ajung la o înțelegere în care fiecare cedează ceva.

Lucian Popescu a arătat recent pe Contributors că, de la „consensul național” al lui Iliescu la USL și la marea coaliție PNL–PSD din 2021:

Președintele are o singură linie, o singură promisiune electorală pe care și-o ține cu adevărat: AUR nu intră la guvernare. E o linie înțeleaptă. Un partid care nu vrea neapărat să scoată România din Uniunea Europeană, dar să o golească de conținut din interior, ar slăbi țara exact acolo unde e mai vulnerabilă, în securitate și în relația cu partenerii. Iar președintele o justifică prin mandatul primit acum un an și patru luni.

Problema nu e linia, ci locul în care a tras-o.

Când partidele refuză să guverneze cu extremiștii, e un cordon sanitar legitim. Germania îl practică de ani buni în jurul AfD, fără să fi amânat vreodată alegerile din cauza lui. Acela e un cordon în jurul unui partid.

Când însă președintele refuză alegerile ca să nu iasă un anumit rezultat, cordonul nu mai e în jurul partidului, ci în jurul alegătorilor.

Primul e confruntare politică, al doilea e tutelă, iar tutela presupune că cei tutelați sunt infanți politic, incapabili să decidă singuri.

Să admitem, pentru o clipă, că așa ar fi. Chiar și atunci, tutorele are o obligație, dacă îi iei cuiva dreptul de a decide, măcar trebuie să decizi bine în locul lui.

Domnul președinte nu ne lasă să votăm, dar nici nu ne dă un guvern.

De ce nu-și cheltuie atunci toată imaginația, diplomația și inteligența politică pentru a construi majoritatea pe care a promis-o?

Înțelepciunea care decide dinainte cine are voie să câștige are, de altfel, un nume în filosofia politică. Isaiah Berlin a deosebit în 1958 două feluri de libertate.

• Libertatea negativă înseamnă absența constrângerii: nimeni nu se amestecă în ce alegi.
• Libertatea pozitivă înseamnă să fii propriul tău stăpân.

Exact asta face președintele. Când zeci de mii de oameni i-au cerut, în comentarii, alegeri anticipate, el le-a răspuns că emoția lor e de înțeles, dar că democrația înseamnă majoritate. Cu alte cuvinte: ce cereți azi e emoție, ce ați vrut acum un an și patru luni e voința voastră adevărată. Iar pe aceasta o interpretez eu.

Numai că, la o zi după, am aflat că nici măcar el nu o mai interpretează.

Domnul președinte a explicat public că România trăiește pe datorie, iar mesajul primit de la investitorii care o împrumută, bănci și fonduri de pensii, a fost „nu alegerilor anticipate”. Voința adevărată a românilor a fost, așadar, consultată. Doar că raportată la investitori.

Și atunci, cu românii cum rămâne? Unui popor căruia i s-au anulat alegerile o dată, în decembrie 2024, președintele îi spune acum că nu va vota pentru că nu vor băncile.

Prima dată, motivul a fost securitatea.

A doua oară, e creditarea.

Rezultatul e același, românul află că votul lui e condiționat de alții. Practic, asta e a doua anulare, de data asta preventivă, anunțată de cel mai puternic om din stat.

Evident, creditorii au dreptul la o părere, dar nu la drept de veto. O părere pe care o iei în calcul în birou se numește administrare. Una pe care o anunți la microfon drept motiv pentru a nu-ți consulta cetățenii se numește supunere.

Și mai e o contradicție pe care domnul președinte n-a observat-o, își justifică refuzul prin mandatul primit de la alegători, dar decizia o atribuie bancherilor. Ori una, ori alta? Unde e minima logică, unde e rațiunea?

Iar argumentul nici măcar nu ține economic.

În aceeași săptămână, fără nici o urnă deschisă, euro a urcat la 5,3447 lei, maxim istoric. Piețele nu pedepsesc alegerile, pedepsesc blocajul, adică exact ce prelungește președintele în numele lor.

Cu fiecare eșec, centrul de greutate al negocierilor s-a mutat spre PSD, adică spre partidul care a declanșat criza. Un mediator imparțial ar fi observat asta după primul eșec. Un regizor o știe de la început. Iar pentru că regizorul nu se grăbește, partidele au fost convocate luni, deși puteau fi chemate miercuri noaptea sau joi dimineață. O țară fără guvern de jumătate de an nu mai poate aștepta încă un weekend.

Totul se va încheia, cel mai probabil, cu o încropeală de guvern. Klaus Iohannis și-a dorit „guvernul meu” și l-a avut. Nicușor Dan îl va avea și el pe al său, cu o diferență: Iohannis avea măcar un partid în spate. Guvernul lui Dan va fi născut de alții și doar botezat la Cotroceni.

Formula „fără popor”!

Profesorul Cristian Pîrvulescu ne liniștește cu autoritatea-i academică, nu neapărată validată de realitate:

Soluția domniei sale e un premier cu profil tehnocrat într-un guvern politic. Omisiunea domnului profesor în această sesiune de toamnă e dublă. Nimic nu garantează că partidele care au dărâmat trei guverne nu-l vor dărâma și pe al patrulea, la prima moțiune. Și, mai grav, din rețeta domniei sale lipsește un singur ingredient: cetățeanul.

Președintele merge mai departe și susține că alegerile ar da în februarie cam aceleași rezultate, cu aceleași partide la aceeași masă. Cifrele îl contrazic. Parlamentul actual a fost ales în decembrie 2024, cu PSD la 22% și AUR la 18%. Sondajele de azi dau AUR în jur de 35%, PSD sub 25%, iar USR la 8%.

Ar fi un alt Parlament. Tocmai de asta se tem toți.

Grindeanu a anunțat deja că, dacă va fi desemnat, nu va elimina pe nimeni de la discuții. Alternativa la anticipate nu e, așadar, stabilitatea, ci fie un tehnocrat care trăiește de la o moțiune la alta, fie un aranjament cu AUR negociat pe sub masă. În al doilea caz, ajungem la AUR oricum, doar că fără să ne fi întrebat cineva.

Iar când argumentele se termină, apare sperietoarea universală: rușii.

Eugen Tomac, primul premier desemnat al acestei crize, cel care n-a reușit să facă un guvern și care e acum consilier prezidențial, ne explică faptul că:

Să privim peste Dunăre. Bulgaria a votat de opt ori în cinci ani. A plătit instabilitatea cu bugete întârziate, guverne interimare și nervi întinși la maximum. Dar nu s-a predat Moscovei, iar la 1 ianuarie 2026, în plină criză politică, a intrat în zona euro. Creditorii au supraviețuit democrației bulgare.

Adevăratul cadou pentru Putin nu sunt alegerile, ci fraza despre investitori.

Un președinte ales tocmai împotriva poveștii despre „țara vândută” a confirmat public, cu ștampila funcției, că deciziile interne ale României trec prin filtrul băncilor străine. Nici un vot n-ar fi făcut atâta propagandă suveranistă cât a făcut acea frază. Domnul Simion n-ar fi reușit să-și scrie singur un discurs mai bun.

România a mai văzut filmul acesta.

La alegerile din decembrie 1937, niciun partid n-a atins pragul de 40% care îi asigura majoritatea. În loc să lase partidele să negocieze sau alegătorii să decidă din nou, Carol al II-lea l-a numit premier pe Octavian Goga, al cărui partid luase 9%. Peste șase săptămâni, regele își instaura propria dictatură. Legionarii, care ieșiseră al treilea partid, n-au ajuns la putere prin vot, ci în 1940, pe ruinele unui sistem care învățase deja să ocolească votul.

Ce garantează votul și ce nu

Karl Popper a mutat întrebarea fundamentală a politicii.

Nu „Cine trebuie să conducă?”, la care fiecare tiran are răspunsul gata pregătit, ci „Cum scăpăm de conducătorii răi fără vărsare de sânge?”

Democrația nu e regimul în care conduc cei mai buni, ci regimul în care cei mai răi pot fi concediați.

Exact acest drept le lipsește azi românilor, oamenii pe care i-ar concedia sunt chiar cei care negociază cine îi va conduce.

Votul nu garantează însă competența! Nu repară școala care produce pelerinii de la poarta arestului și nu aduce înapoi banii pierduți. Iar președintele are dreptate când spune că anticipatele costă.

Mai e un risc, mult mai adânc.

Alexis de Tocqueville, analizând democrația americană acum aproape două secole, a observat că majoritatea poate deveni ea însăși tiranică. Nu prin închisori, ci prin presiunea pe care o pune pe mințile oamenilor, până când nimeni nu mai îndrăznește să gândească altfel.

Remediul lui nu era limitarea votului, ci contraponderile: justiție independentă, presă liberă, asociații, instituții locale puternice.

Sergiu TOADER