De la orfan la oligarh rus cu averea înghețată. Istoria tumultoasă a miliardarului Roman Abramovici

Roman Abramovici a rămas orfan la vârsta de 3 ani, dar a ajuns unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Legăturile sale cu regimul lui Vladimir Putin i-au afectat însă afacerile și reputația, fiind pus pe lista oligarhilor sancționați de Occident după invazia rusă din Ucraina din 24 februarie 2022.

„Sunt sigur că oamenii se vor concentra asupra mea timp de trei sau patru zile, după care va trece. Vor uita cine sunt și îmi place asta”, declara miliardarul rus atunci când a cumpărat clubul englez de fotbal Chelsea, în 2003.

Se pare că miliardarul nu s-a așteptat la un scenariu în care este „împânzit” de sancțiuni, iar personalitatea lui se află în vizorul întregii lumi. Așadar, există puține șanse de anonimat sau chiar deloc. Marea Britanie a înghețat activele miliardarului deținute în Regatul Unit – inclusiv imobilele, operele de artă și Chelsea FC și i s-a impus o interdicție de călătorie.

Într-o întorsătură bizară a lucrurilor, presa occidentală a scris în ultimele zile că oligarhul rus – vizat de sancțiuni – ar fi implicat într-o mediere între ruși și ucraineni, iar președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, le-ar fi cerut liderilor occidentali să-l scoată pe Abramovici de pe lista sancțiunilor.

Copilăria și primele încercări de a face business

Roman Arkadievici Abramovici s-a născut în Saratov, în sud-vestul Rusiei, la câteva sute de kilometri de granița cu Ucraina, în 1966. Mama sa, Irina, profesoară de muzică, a murit în urma unei septicemii când el avea 1 an, iar tatăl său a murit doi ani mai târziu într-un accident provocat de o macara din construcții. Băiatul este luat și crescut de rude, petrecându-și copilăria în Komi, în nord-vestul Rusiei, unde banii erau puțini și temperaturile scăzute iarna, relatează BBC.

„Ca să spun adevărul, nu pot spune că am avut o copilărie rea”, a declarat Abramovici la un moment dat, într-un rar interviu acordat presei occidentale. „În copilărie, nu poți compara lucrurile: unul mănâncă morcovi, altul bomboane, ambele au un gust bun. În copilărie nu poți face diferența”, a spus oligarhul.

A renunțat la școală la 16 ani, a lucrat ca mecanic și a servit în Armata Roșie, după care a vândut jucării din plastic la Moscova. A trecut apoi la parfumuri și deodorante, făcând bani pe măsură ce deschiderea liderului sovietic Mihail Gorbaciov a oferit mai multe posibilități pentru afaceri pe cont propriu.

Oportunități în „Estul sălbatic”

Destrămarea Uniunii Sovietice și, odată cu ea, slăbirea controlul statului asupra resurselor minerale, a oferit multe oportunități, iar Abramovici, care era un tânăr trecut de 20 de ani, a avut din nou noroc.

În 1995, a preluat compania petrolieră Sibneft de la guvernul rus în cadrul unei licitații trucate. A dat pe Sibneft aproape 250 de milioane de dolari, pentru ca peste 10 ani, în 2005, să o vândă înapoi guvernului rus pentru 13 miliarde de dolari.

Avocații săi susțin că nu există dovezi pentru a susține că magnatul a făcut avere în mod incorect. Cu toate acestea, în 2012, el însuși a recunoscut în fața unui tribunal britanic că a dat mită pentru a bate palma în afacerea Sibneft.

Abramovici a fost implicat în „războiul aluminiului” din anii 1990, când oligarhii – numele sub care sunt cunoscuți cei care au acumulat averi uriașe și putere politică după prăbușirea Uniunii Sovietice – s-au luptat pentru controlul acestei vaste industrii.

„La fiecare trei zile, cineva era ucis”, declara Abramovici în 2011, argumentând că această amenințare continuă la adresa siguranței sale l-ar fi făcut să se dea la o parte.

Dar Abramovici a dat dovadă de duritate, reușind să facă sute de milioane de dolari în plin acest haos, notează BBC.

Abramovici intră în politică

Roman Abramovici devine un aliat al președintelui Boris Elțîn și un actor pe scena politică post-sovietică, având la un moment dat chiar un apartament la Kremlin.

Când Elțîn a demisionat în 1999, Abramovici s-a numărat printre cei care l-au susținut pe premierul de atunci Vladimir Putin, fost spion KGB, ca succesor al lui Elțîn la Kremlin.

Ca să-și întărească autoritatea, Vladimir Putin a căutat să-și impună dominația asupra oligarhilor. Unii au ajuns la închisoare, alții au fost exilați, dacă nu reușeau să-și arate loialitatea.

Roman Abramovici a evitat să aibă o astfel de soartă. În 2000, el a fost ales guvernator al regiunii Ciukotka, situată în extremitatea nord-estică a Rusiei. Era o regiune defavorizată, iar Abramovici a devenit popular după ce și-a investit banii personali în servicii sociale.

A demisionat apoi în anul 2008.

În tot acest timp, și-a urmărit propriile interese de afaceri, investind în averea personală – și-a cumpărat tablouri, case, mașini.

O mișcare neobișnuită. Patron la Chelsea

Într-o mișcare neobișnuită pentru un om descris în general ca fiind liniștit, chiar timid, în 2003, Roman Abramovici a dat lovitura în lumea fotbalului atunci când a cumpărat Chelsea, cel mai mare club din vestul Londrei, într-o tranzacție în valoare de 140 de milioane de lire sterline.

„Întreaga mea filosofie de viață este de a avea echipe profesioniste”, declara el pentru Financial Times. „În Ciukotka am echipe profesioniste pe teren și voi face acest lucru și aici”, anunța oligarhul rus.

Sub bagheta lui Jose Mourinho și a altora, banii lui Abramovici au ajutat-o pe Chelsea să obțină cinci titluri în Premier League, două trofee Champions League și cinci cupe ale Angliei. Anii Abramovici au adus un succes fără precedent pentru FC Chelsea.

Averea lui Abramovici

În ultimii ani, banii oligarhilor ruși au inundat Londra.

Se crede că, portofoliul imobiliar al lui Abramovici include o vilă cu 15 dormitoare în Kensington Palace Gardens, în vestul Londrei, care ar valora peste 150 de milioane de lire sterline, un apartament în Chelsea, o fermă în Colorado și o casă de vacanță pe Riviera franceză.

Iahturile sale – Solaris și Eclipse – sunt printre cele mai mari din lume. Abramovici, care a divorțat de trei ori, deține, de asemenea, și un avion personal.

Întrebat de The Guardian în 2006 ce pot face banii, Abramovici a răspuns: „Nu-ți pot cumpăra fericirea. Să-ți dea o anumită independență, pot, da”.

Cu siguranță, oligarhul are o mulțime de bani. Bloomberg îi estima averea la 13,7 miliarde de dolari, ceea ce l-ar plasa pe locul 128 în topul celor mai bogate persoane din lume. Forbes a calculat că averea sa ar fi de 12,3 miliarde de dolari, plasându-l pe locul 142.

Cât de independent este Abramovici față de Putin?

Anul trecut, Roman Abramovici a dat în judecată editura HarperCollins pentru calomnie în legătură cu o carte, Putin’s People (Oamenii lui Putin) de Catherine Belton, care susținea că președintele rus i-ar fi ordonat să cumpere clubul Chelsea. În cele din urmă, cele două părți au ajuns la o înțelegere amiabilă, editorul fiind de acord să facă unele clarificări.

Se pare că asocierea cu Putin îi creează o mulțime de probleme. Când a fost anunțată înghețarea activelor din Marea Britanie ale lui Abramovici și ale altor șase oligarhi, ministrul britanic de externe Liz Truss a declarat: „Cu legăturile lor strânse cu Putin, ei sunt complici la agresiunea acestuia. Au mâinile mânjite de sângele poporului ucrainean”.

Roman Abramovici a anunțat vânzarea clubului Chelsea cu opt zile înainte de impunerea sancțiunilor. Unii fani au continuat să-i scandeze numele, dar mulți politicieni cer ca bunurile sale să fie confiscate, nu doar înghețate.

„Sper că voi putea vizita Stamford Bridge pentru ultima oară pentru a-mi lua rămas bun personal de la voi toți”, le-a spus Abramovici suporterilor lui Chelsea. Dar o întoarcere la Londra este puțin probabilă, cel puțin pentru o perioadă.

Într-o întorsătură bizară, a reieșit acum că domnul Abramovici a suferit simptome de otrăvire suspectată – împreună cu negociatori ucraineni de rang înalt – la discuțiile de pace de la granița dintre Ucraina și Belarus la începutul lunii martie.

#oligarh rus #istorie #miliardar #Afaceri

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Criza masculinității și extremismul, de la coasă la ChatGPT

În urmă cu patru ani, din Christchurch, Noua Zeelandă, țara mea de adopție, am scris primul text pe Substack despre experiența mea de antreprenor într-o lume de la capătul lumii.

Am trăit însă în două lumi simultan, cu mult înainte de acel moment. Noua Zeelandă și România sunt mult mai mult decât o geografie diferită. Sunt două moduri distincte de a înțelege munca, sportul, „bărbăția”, comunitatea, politica și eșecul. A trăi între două lumi, comparând mereu, e și benefic, și păgubos, iar uneori e chiar o prostie!

Personal, mi-a deschis ferestre pe care nu le-aș fi văzut dintr-un singur loc, iar textul de astăzi e unul dintre rezultatele acestei duble perspective.

Mulțumesc celor care aleg să susțină Sergiu’s Dishes. Deși tot ce scriu e „la liber”, unii dintre dumneavoastră plătesc. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vor. E cel mai frumos semn că munca mea nu e complet inutilă.

Textul de azi e cadoul meu pentru dumneavoastră. Vă mulțumesc mult!

Două crize în același timp

Observăm că în noianul de crize pe care le traversăm, indiferent de continentul pe care ne aflăm, există două care merg mână în mână. Separate, poate ar fi ușor de administrat, gestionabile, dar luate împreună par să aibă efecte devastatoare, greu de anticipat.

Prima, așa cum am mai arătat și în textul precedent („Ești șomer? Nu, sunt inutil!”), este pierderea valorii sociale a muncii. Nu doar a jobului, ci a sensului pe care munca îl dădea existenței masculine. De la coasă la ChatGPT, acesta ar fi un rezumat fără pretenții al situației actuale, adică faptul că în mai puțin de o generație, bărbatul a pierdut, din cauza noilor tehnologii, dar nu exclusiv, nu doar semnificația socială a muncii, ci tot eșafodajul construit în jurul ei, stima de sine, „utilitatea” lor socială etc.

A doua este cultura masculinității care interzice vulnerabilitatea. Bărbatul care nu arată slăbiciune, nu plânge, nu cere ajutor. Bărbatul care valorează fix atât cât produce și cât „rezistă” presiunilor de tot felul.

Dacă vorbim despre cele două crize împreună, rezultatul este un bărbat care și-a pierdut singura sau cea mai importantă sursă de sens, munca, dar care nu are nici un alt instrument psihologic sau cultural capabil să proceseze această pierdere. Nu poate cere ajutor, pentru că „doar e bărbat, nu?” Nu poate arăta că suferă. Nu poate recunoaște că nu mai știe cine e.

Cioburile care rămân în urma acestei oglinzi sparte sunt, de regulă, alcoolul, violența, depresia și chiar suicidul. Iar un „cadou special” pentru cei care îl întâlnesc pe „Mesia”, cel care le oferă un vinovat și o cauză, extremismul, un combustibil care le dă și sens, și misiune.

De la Weber la vestiar

În textul precedent „Ești șomer? Nu, sunt inutil!”, Beruf (voi explica imediat) era invocat din perspectiva pierderii economice și tehnologice. Aici îl invoc din perspectiva identității masculine, ce înseamnă Beruf specific pentru bărbat, nu pentru om în general.

Max Weber demonstra în “Etica protestantă și spiritul capitalismului” că Martin Luther, traducând Biblia în germană, alesese cuvântul Beruf, profesie și vocație simultan, pentru a exprima chemarea divină a muncii. Cizmarul care face pantofi buni îl slujește pe Dumnezeu la fel de bine ca preotul. Orice muncă onestă devine sacră.

Dar Beruf nu era neutru din punct de vedere al genului. În lumea în care Weber scria, chemarea divină prin muncă era în primul rând masculină. Bărbatul care muncește își dovedește valoarea în fața lui Dumnezeu, a comunității și a familiei.

Munca nu era doar sursă de venit, era dovada că exiști, că tu contezi, că ești „om.” Când AI preia această muncă, nu preia doar o activitate economică. Preia identitatea masculină construită pe ea. Și nu oferă nimic în schimb.

Dar Weber descria o lume în care munca era sacră pentru toți. Ce se întâmplă însă când e sacră mai ales pentru bărbați? Când masculinitatea însăși e construită pe ea?

Un fost jucător profesionist de rugby din Noua Zeelandă descria cultura din vestiar în trei reguli nescrise, dar universal respectate în lumea anglo-saxonă a acestui sport: “Never show weakness, drink as much as you can, get as many pussy.” Un fel de “niciodată slab, bea mult, f…te mult!”

Dincolo de aceste „povețe populare” – sunt și la noi, gârlă – avem de-a face cu un contract social masculin transmis din generație în generație prin sport, prin vestiar, prin încurajările tatălui de pe margine.

Paradoxul e că tocmai Noua Zeelandă, țara care a ridicat acest model la rang de religie națională prin All Blacks, are una dintre cele mai ridicate rate de suicid la bărbații tineri din lumea dezvoltată. Cel mai probabil și din cauza culturii masculinității invincibile, așa cum arată multe studii.

Putem să o numim oricum, stoicism, reziliență, determinare, bărbăție adevărată. Toate sună foarte bine pe un afiș motivațional. Efectele ei sociale sunt însă devastatoare.

„Real bloke”, “omul” și “ muierea, “fomeia”

În Noua Zeelandă îl numim „kiwi bloke.” În România rurală îl cheamă „om” sau „gospodar.”

În lumea satului românesc tradițional, „om” nu e un termen generic pentru ființa umană, e un titlu, un statut, pe care îl câștigă bărbatul care muncește, care are gospodărie, care își ține familia, care e respectat în comunitate. Femeia, oricât de harnică, oricât de indispensabilă supraviețuirii familiei, nu e „om.” E „femeie” sau „fomeie” sau „muiere.” Un alt tip de ființă, dintr-o altă categorie.

Și aici antropologii, sociologii, psihologii, ar putea explica mai bine, nu este doar o chestiune de vocabular. E o arhitectură a lumii construită pe secole. Băiatul care crește în această lume știe de mic un singur lucru, bărbăția se dovedește, nu se moștenește. Prin muncă, prin putere, prin capacitatea de a fi provider. Prin a fi „om.”

Ce se întâmplă însă cu acest bărbat când nu mai are muncă? Simplu și crunt, încetează să mai fie „om.” Nu în sens juridic sau biologic. În singurul sens care a contat vreodată în lumea lui, cel social și moral. Și un bărbat care nu mai e „om” în propriii lui termeni e un bărbat care a pierdut tot.

România rurală, un bilanț al pierderilor

Tranziția post-comunistă a lovit masiv clasa muncitoare românească.

Fabricile s-au închis, minele s-au sigilat, cooperativele agricole au dispărut. Bărbații și-au pierdut rolul de întreținători ai familiei aproape peste noapte. Consecințele sunt dezastruoase nu numai economic, ci mai ales social și moral.

Rezultatul în cifre care ar trebui să ne umple de rușine:

o femeie e lovită în România la fiecare două minute
un sfert din femeile române, 25,4%, au suferit violență fizică din partea partenerului – dublu față de media europeană de 10,7%
aproape jumătate 45,5%, au suferit violență psihologică
70% dintre români cunosc cazuri de violență domestică în proximitatea lor imediată
doar 4% au anunțat autoritățile

Violența domestică nu mai pare o patologie individuală, o detectăm mai degrabă ca răspuns sistemic la pierderea statutului.

Un fel de „masculinitate compensatorie”, violența ca instrument de reconfirmare a puterii pierdute. Bărbatul care nu mai poate fi provider devine bărbatul care controlează. E singura formă de „om” care îi mai rămâne.

În acest vid de sens au intrat ticăloși ca frații Tate, britanico-americani cu reședința în România, promotori globali ai unei masculinități simple și violente, cu milioane de urmăritori tineri. Nu oferă muncă, nu oferă comunitate reală, nu oferă sens autentic, ci doar un vinovat și un soi de estetică. Pentru un bărbat tânăr fără nimic altceva, e suficient.

Și în fundal rămâne alcoolul. Cel mai frecvent declanșator al agresiunilor în mediile vulnerabile. Un anestezic al durerii pierderii „bărbăției.” Bărbatul care nu poate procesa pierderea bea ca să nu simtă. Și bând, devine periculos.

Soldatul rus, cazul extrem

Cazul extrem al acestei logici e soldatul din Siberia sau din Buratia.

Nu luptă din patriotism, sau cel puțin nu doar din patriotism. Luptă din absența alternativelor. E un bărbat tânăr, fără calificări, dintr-un oraș mic unde salariul mediu e cel mult 400 de euro pe lună și perspectivele sunt zero. Armata îi oferă 2.000 de euro lunar, o avere în contextul economiei ruse, plus o uniformă, o cauză, o comunitate, un rol.

Va fi provider pentru familie, deci bărbat adevărat, cineva care contează. Chiar dacă prețul cel mai probabil e moartea. Dar va fi moarte „eroică”, o moarte cu sens, infinit mai acceptabilă decât viața fără el.

Asta e concluzia analiștilor care monitorizează comunitățile militare rusești de ani de zile.

Există însă o dimensiune și mai dureroasă, pe care analizele geopolitice occidentale o explică prea putin. Unii dintre acești bărbați pleacă la război împinși de familie, dintr-un calcul rece al disperării. Alternativa ar fi alcoolul zilnic, sărăcia cronică și violența domestică fără ieșire. Decât acestea, mai bine un frigider nou, o mașină de spălat, poate chiar un autoturism. Decât o viață pierdută în propria curte, mai bine una „câștigată” pe front, cu banii trimiși acasă.

Și mai e ceva în universul rus, e o diferență uriașă între a fi văduva unui „erou” și a fi victima unui soț alcoolic. Prima primește pensie de veteran, respect comunitar, o narațiune demnă. A doua n-are parte decât de rușine și sărăcie. Moartea eroică reabilitează nu doar bărbatul, reabilitează întreaga familie.

Nici măcar nu e cinism, e matematica supraviețuirii într-o lume în care masculinitatea fără muncă, fără sens și fără demnitate economică nu mai are altă monedă de schimb decât corpul.

De ce comuniștii și naziștii se bat pe același electorat

Nu există o singură motivație a extremismului.

Dar dacă ar fi să o rezum, și uneori simplitatea e cea mai onestă formă de analiză, aș spune că extremismul crește sistematic când se întâlnesc simultan două crize:

anxietatea materială produsă de colapsul economic
anxietatea identitară produsă de schimbarea rapidă a rolurilor sociale

Nazismul a avut evreii. Comunismul a avut burghezia. Ambele ideologii ofereau același produs psihologic fundamental, un vinovat clar, o comunitate de apartenență și un sens al sacrificiului pentru o cauză mai mare decât individul. Același om dezorientat și furios poate merge în orice direcție, depinde doar de cine anume îl găsește primul și ce narațiune îi oferă.

Această observație nu este nouă. Eric Hoffer a detaliat-o în The True Believer încă din 1951, convertitul fanatic trece cu ușurință de la o mișcare de masă la alta, pentru că nu ideologia îl atrage, ci certitudinea si apartenența. Tocmai de aceea naziștii și comuniștii se bat pe același electorat. E același om, cu aceeași nevoie, dar cu alte uniforme.

Politologul Cas Mudde, cel mai important cercetător european al extremismului de dreapta, observă în lucrările lui că partidele radicale cresc sistematic acolo unde anxietatea materială și cea identitară se suprapun.

Criza economică produce anxietate materială, iar criza identitară – schimbarea rolurilor masculine, pierderea statutului de provider, „invizibilitatea socială” – produce anxietate existențială. Iar această combinație e explozivă, e cel mai de preț combustibil al politicienilor extremiști. Care știu asta mai bine decât orice sociolog.

AUR și bărbatul „uitat”

Știm bine acum că AUR nu e un accident, e o consecință a iresponsabilității unei clase politice inepte și corupte, dar și un calcul rece făcut de actori politici și ai securității de tip nou, nu foarte inteligenți, dar vicleni, șireți.

34% dintre tinerii de 18-29 ani votează AUR, conform INSCOP. În categoria 30-44 ani, jumătate. Votanții AUR sunt disproporționat bărbați, din urbanul mic, fără joburi stabile, lucrând la negru, locuind cu părinții. Sunt forțați să lucreze în economia informală, rareori angajați legal, mulți locuind cu părinții în orașe mici, foste industriale, sau în mediul rural.

AUR nu le-a adus soluții, le-a adus „recunoaștere.” Le-a spus că și ei există, că sunt importanți, că cineva îi vede. Pentru un bărbat ignorat de sistem zeci de ani, asta contează enorm. Mai mult decât orice program de reconversie profesională.

Și diaspora este un paradox dezarmant. Bărbații care au plecat tocmai pentru că România nu le oferea sens votează cu cei care promit întoarcerea la valorile tradiționale. E nostalgia pentru o masculinitate pierdută de două ori, o dată în România, a doua oară în străinătate, unde ai job dar nu mai ești „omul” din sat. Ești un „nimeni” din Occident.

Soluția sau de ce nu „pussy” e problema

Nu masculinitatea e problema. Nu bărbăția e problema. Nici rugby-ul, nu coasa și nici măcar Beruf-ul lui Weber.

Problema e absența sensului. Și sensul nu se legiferează, se construiește în comunitate, prin muncă, în relații reale.

Comisia Europeană a înțeles asta într-o măsură și finanțează programe dedicate exact acestei intersecții dintre masculinitate și extremism. Cercetătorii propun mentorship masculin pozitiv, redefinirea cererii de ajutor ca semn al normalității, nu de slăbiciune, spații de comunitate masculină sănătoasă. Educație timpurie despre roluri de gen, nu pentru a elimina masculinitatea, ci pentru a o extinde dincolo de tăcere, violență și alcool.

Dar toate acestea presupun instituții pe care România nu le-a construit niciodată sistematic, instituții care funcționează, lideri care explică, politici publice care anticipează în loc să reacționeze. De obicei, târziu și prost.

Între timp, bărbatul din micul oraș, fără fabrică, fără muncă, fără rol, fără sens, va continua să găsească răspunsuri acolo unde i se oferă. Și cei care îi oferă acum răspunsuri nu sunt politicienii moderați cu programe complexe.

Sunt cei care îi spun simplu, știm cine ești, știm ce ți-au luat și știm cine e de vină.

Când ne vom trezi cu hoarda de AUR, pentru că acum sau mai târziu, sigur vor veni la putere, vom ști de unde vine.

Politicienii care acum mimează că se jertfesc pentru țară, inclusiv cei pe care publicul urban și angajat civic îi vede ca imaculați, sunt propagatorii acestui curent. Grindenii, bolojanii și alți papagali cu ifose mint cu nerușinare, sunt ticăloși patentați pentru că acțiunile lor sunt pur politicianiste și pentru ca pun interesul electoral mai presus decât cel național; mai mult, încearcă să se vândă electoratului ca salvatori.

În realitate, sunt jalnici, incapabili să se ridice la înălțimea funcțiilor. Habar nu au despre existența acestor tineri, habar nu au ce înseamnă politici publice și, în general, sunt tipi cu gândire provincială, proveniți din provincii, fără anvergură strategică și fără cultură politică.

Ei sunt cei care distrug chiar acum România, vânzând cu nerușinare gogoși electoratului pe care în realitate îl disprețuiesc. Dacă ar fi altfel, poate că ar înceta ca prin tot ceea ce fac să dea aripi, sens și „masculinitate” extremismului.

May the AUR be with you, haladiților!

Ați hrănit cu incompetență și cinism exact monstrul care vă va înghiți. Simion, Murad, Dungaciu și gașca, numai caractere și conștiințe de tomberon, sunt creația voastră. Nu neapărat a sărăciei, nu neapărat a prostiei și în mod sigur nu a Rusiei. Ci a voastră. A fiecărui discurs gol, a fiecărei promisiuni mincinoase, a fiecărui an în care ați tratat electoratul ca pe o turmă de muls și de disprețuit în același timp.

Prostia, impostura și minciuna vi se întorc acum în față și ar fi aseptic să dispăreți din peisajul public. România ar respira mai ușor, viața publică ar fi mai puțin poluată.

Dar nu veți dispărea singuri. Veți cădea peste noi. Ca întotdeauna, înainte să plecați, ne veți trage după voi.

Pentru că singurii sacrificați, ticăloșilor, suntem întotdeauna noi, cei care mai credem că România merită altceva decât putregai.

SERGIU TOADER