Cei care trăiesc în apropierea frontului știu un mic secret pe care noi, ceilalți, îl ignorăm cu bună știință: nașterea și moartea nu sunt la distanță foarte mare una de cealaltă. Așa cum un copil poate veni pe lume la câțiva kilometri de o explozie, un mugure poate erupe chiar în noaptea unui bombardament. Natura nu citește buletine de știri și nici nu suspendă reînvierea naturii pentru un simplu doliu omenesc. Și întrebarea nu este dacă primăvara va veni și în vreme de război, ci din ce sânge se va întrupa ea de această dată.
Doamnelor și domnilor, vă invit la lectură și la adulmecat primăvară! La prima vă puteți abona dacă vă place. Anotimpul însă nu vă cere permisiunea, vine oricum, pocnește oricum, înflorește oricum! Indiferent de ceea ce facem noi cu sângele nostru, cu seva noastră!
Ultima dată când nea Potică auzise primăvara înmugurind fusese cu mult înainte de războiul care avea loc la graniță, chiar la o zvârlitură de băț de casa lui. Încă era frig afară, dar el deja se mutase pe “țambal”, patul din scânduri așezat strategic pe prispă. Care, așa ros de ani și de carii, ducea auster, dar și “pe boierie”, povara greutății lui Potică; măcar scândurile nu-i spuneau întruna: „Iar ai băut, mă, arză-te-ar gazu’ lu’ Christos! Flăcarile iadului o să te înghită, păcătosule!”. Așa îl afurisea Lina, cu gura ei cât luna la ultimul pătrar, mai mare chiar și decât burdihanu-i revărsat pe șolduri ca un voal de slanină decupat pentru rochia de bal.
Potică dormea cel mai bine pe prispă în martie și în octombrie, mai pe sfârșitelea, atunci când e destul de frig pentru țânțari și insuficient de cald pentru muște. Iar de restul bâzâitoarelor nici că-i păsa, izul local, “eau de Bacchus pour homme”, făcut chiar din prunii zgripțuroaicei Lina, primiți “zestre” de la cațaoana de mă-sa, ucidea tot în jurul lui.
Și cu toate astea, Potică era singurul care înțelegea ritualul primăverii. Chiar de-acolo, din “țambalul” de pe prispă, fusese de multe ori moașa naturii. “Să fii moașă comunală, de prunci, e misie adevărată, dar să fii moașa naturii parcă e soartă, ‘tu-i pruna mă-sii”, zicea Potică.
Adică, sa vezi cum se nasc mugurii, cum țâșnește seva, cum pocnește scoarța și cum urcă melcul în susul copacului ducându-se spre nicăieri, asta e magia!
Într-o primăvară, o chemase și pe ea să vadă lucrarea Domnului, că tot zicea ca e credincioasă. Dar cu gura ei spurcată, Lina l-a pus la colț imediat: „Mă, năvlegule, da’ a dat brânca-n tine? Pai tu crezi că Domnu’ îți arată ție ce face el?“ Și uite-așa, Lina a ratat întâlnirea cu primăvara, și într-un fel cu soarta, dar măcar a ramas convinsă că Dumnezeu își împarte tainele numai cu ea, nu și cu diavolul de Potică.
În noaptea asta, undeva lângă o graniță, un mugure a erupt, a pocnit. Nu metaforic, ci cât se poate de natural, de biologic. Celulele unui tei sau ale unui castan s-au divizat cu o viteză care sfidează orice rațiune umană; presiunea lichidului intern a crescut până la rupere și, ceva mic, verzui, lipicios și perfect, a ieșit la lumină cu un sunet abia auzit.
Dacă ești suficient de atent, și puțini mai sunt astăzi, poți auzi primăvara înainte de a o vedea si de a o mirosi. O poti face chiar prin crăpătura aceea umilă și irezistibilă a scoarței.
La câțiva centimetri mai jos, pe același trunchi, un melc își poartă casa în spate. Urcă și nu știe de ce. Nu știe că gravitația îl trage înapoi, că drumul nu duce nicăieri deosebit, că există prădători. Sau poate că urcă doar pentru că asta face un melc în martie. Cu o viteză care face ca răbdarea să pară un viciu omenesc, nu o virtute.
În altă parte a grădinii, un roi de albine se pregătește de încă o zi de trudă. Puțini știu că zumzetul lui infernal, așa cum ar spune novicii, e de fapt cel mai vechi sunet colectiv de pe pământ. Albinele nu au stat niciodată în conferințe de pace. Nu au negociat niciodată frontiere, doar și-au ales teritoriile. Și au construit ceva ce nici o civilizație umană nu a reușit vreodată; o societate în care fiecare moarte servește vieții.
Virgiliu știa asta. Acum două milenii, când Roma se măcelărea pe ea însăși în războaie civile, poetul a scris Georgicele, nu pentru a fugi de realitate în pitorescul rural, ci pentru că înțelesese ceva ce noi nu am prins încă: natura e singurul sistem care nu minte, dar și care nu a falimentat vreodată.
Cartea a IV-a a Georgicelor, dedicată integral albinelor, e în fond un tratat politic camuflat în apicultură. Virgiliu a descris o societate perfectă pe care a numit-o stup. Nu republică, nu imperiu, ci stup.
Iar politicienii? În stup există un singur cuvânt pentru ei: trântori! Care sunt în primejdie de moarte; la prima răcoare, albinele îi elimină!
În aceeași noapte, la mii de kilometri de mugurele acela, avem aceeași scoarță, același aer, același întuneric, doar “pocnitura” e diferită; nu e a vieții care sparge membrana ca să iasă la lumină. E a unui obiect proiectat de o minte omenească, dintr-un metal extras din pământ, pentru a face din alte minți și alte trupuri materie primă fără memorie.
Poate fi o rachetă israeliană, americană, iraniană, rusă, ucrainiană, vă invit să alegeți, pachetele sunt disponibile din toate direcțiile, care a intrat în atmosfera unui cartier și a transformat câteva secunde de timp în decenii de traumă. Acolo mirosul nu mai e de sevă și de rășină, ci de beton calcinat, de plastic topit, de dimineți care nu vor mai veni pentru unii.
Aceeași noapte, două pocnituri. Una celestă, alta balistică. Una naște, cealaltă anihilează! Prima este dumnezeiască. Ultima este a noastră!
La facerea lumii, melcul a primit o cochilie. Sunt convins că nu din capriciu, nu e ornament, ci ca să poarte cu el singurul lucru care contează: acasă. Milioane de ani mai târziu, urcă pe același trunchi, cu aceeași povară, spre nicăieri anume. Dar nicăieri-ul lui e un destin, un dat, nu o tragedie.
Soldatul urcă și el. Cu echipamentul în spate, cu muniția, cortul, rația și bocancii de rezervă, poartă și el o lume întreagă. Numai că lumea lui nu e acasă. E războiul.
Cochilia melcului a fost construită în milioane de ani ca să protejeze viața. Rucsacul soldatului a fost proiectat în câteva decenii ca s-o ia pe a altora. E practic același gest, aceeași povară. Sunt doar vocații perfect inversate.
Melcul nu știe că poate muri. Soldatul știe. Și el urcă oricum. Ăsta e, poate, singurul lucru cu adevărat inexplicabil din toată povestea.
Între mugurele care pocnește în noapte și racheta care bubuie în același timp există o distanță care nu se măsoară în kilometri. Se măsoară în sânge. Sângele care intră în pământ nu întreabă cum a ajuns acolo și nu face diferența între cel vărsat de o mână criminală și cel vărsat de una eroică.
Pământul primește tot, fără judecată, fără ierarhii și, uneori, dacă îi dăm timp, face din el ceva ce noi nu am fi capabili să imaginăm. Natura nu face niciodată confuzia pe care o facem noi. E violentă, să nu fim naivi; prădătorul sfâșie, virusul ucide, seceta omoară.
Dar natura reciclează.
Moartea e materie primă pentru viață. Nu mă credeți? Vă invit în Flandra.
Pe câmpurile acelea, între 1914 și 1918, pământul “a băut” câteva milioane de oameni. Obuzele l-au răscolit până la os, sângele l-a fertilizat, iar semințele de mac adormite în adâncul lui de ani de zile au explodat în covoare roșii peste morminte, peste cruci, peste tăcerea care urmează întotdeauna după un masacru. Pământul nu știa că unii muriseră cu curaj și alții cu frică, unii pentru o cauză și alții fără să înțeleagă pentru ce. A primit tot și a dat înapoi frumusețe.
Medicul militar canadian John McCrae privea macii crescând pe mormântul proaspăt al prietenului său Alexis Helmer, căzut la datorie în mai 1915, și a scris chiar acolo, în ambulanță, cu zgomotul frontului în spate, unul dintre cele mai cunoscute poeme ale Primului Război Mondial: „In Flanders fields the poppies blow / Between the crosses, row on row.”
Natura a luat carnagiul și l-a transformat în sublim.
Astăzi, problema nu e dacă sângele care se varsă în Liban, în Ucraina, în Rusia sau în Iran, va intra în pământ. Că va intra! Întrebarea e dacă pământul pe care l-am otrăvit, cu ură industrială, cu traumă acumulată în generații, cu răzbunări care se moștenesc mai fidel decât numele de familie, mai e capabil să facă din el maci. Maci roșii! Sau dacă, de data aceasta, am distrus rădăcinile, semințele!
Există și un al treilea război! Cel fără rachete, dar nu fără victime. Profeții din Silicon Valley nu propovăduiesc cu săbii, ci cu algoritmi și cu o frică fabricată industrial: că suntem de prisos, că viitorul nu are loc și pentru noi, că mașina gândește mai bine, că simte mai eficient și că nu obosește niciodată. E cea mai veche tactică de control îmbrăcată în cea mai nouă haină tehnologică.
Când oamenii se tem de viitor, nu mai apără prezentul. Când consumă panică în doze de treizeci de secunde pe ecranele lor, nu mai aud zumzetul albinelor care, fără niciun algoritm, fără nicio conferință de presă, reconstruiesc lumea în fiecare dimineață. Panica e o politică, iar deznădejdea e un produs. Pe care îl cumpărăm cu toții, în rate, fără să citim contractul din spate.
În 1930, regizorul Lewis Milestone a adăugat la finalul filmului „Nimic nou pe frontul de Vest” o scenă pe care autorul cărții, Eric Maria Remarque, nu a scos-o. Paul Bäumer, singurul rămas în viață din clasa aceea de băieți care se înrolaseră cu entuziasm și cu iluzii, zărește un fluture dincolo de tranșee. Întinde mâna să-l atingă, acel gest mic, aproape copilăresc, spre viață și spre frumusețe. Un lunetist francez a tras, iar mâna a rămas înțepenită în noroi. Raportul militar al zilei a consemnat o singură frază: „Pe frontul de Vest, nimic nou.”
Pentru ca fluturele habar nu are. Și astfel își continuă zborul.
Cu un secol înainte, Tolstoi scrisese același adevăr, dar cu alte cuvinte. Andrei Bolkonski, rănit la Austerlitz, zace pe câmpul de bătaie și privește cerul. Napoleon trece călare la câțiva metri de el, în apogeul gloriei sale pământești. Andrei îl privește și simte, pentru prima oară, că tot ce părea urgent și vital, strategie, onoare, victorie, imperiu, e doar zgomot de fond sub cerul acela imens și perfect indiferent.
Natura nu știe nimic de Napoleon. Nici de Putin și nici de Trump. Și nici măcar acum cerul de deasupra Austerlitzului nu e o metaforă a speranței, e doar o simplă constatare. Dar este clar că universul nu este organizat în jurul ambițiilor omenești, că natura nu are ego. Ea face ce știe, își urmează cursul!
Dintre toate ființele de pe acest pământ, noi suntem singurii care am inventat arta de a face din viață moarte, fără să reciclăm nimic. Pădurile arse nu mai cresc la fel. Apele otrăvite nu se curăță singure. Orașele bombardate se reconstruiesc în generații, nu în primăveri. Iar traumele nu se reciclează deloc. Trec mai departe și se așază în memoria popoarelor ca o moștenire pe care nimeni n-a cerut-o și pe care nimeni n-o poate șterge.
Răul nu crește singur. El face moarte din viață numai când noi, cei care încă auzim mugurii pocnind, care urmărim melcul urcând, care știm că macii din Flandra au crescut din sânge, alegem să nu mai privim. Când abandonăm speranța nu pentru că lumea e pierdută, ci pentru că e mai comod să o crezi pierdută decât să o mai aperi.
Natura nu are această opțiune. Ea reciclează sau dispare. Noi încă avem de ales. Din această libertate am construit cele mai frumoase civilizații ale istoriei. Și tot din aceeași libertate am construit Gulagul, Auschwitz-ul, Hiroshima, Nanjing-ul și tot ce a urmat.
Potică e și acum pe prispă. Dacă ratează întâlnirea cu destinul, măcar să nu rateze si renașterea, mugurii de primăvară. Lina e convinsă că Dumnezeu n-are nicio treabă cu omul ei, iar natura nici măcar atât. Amândoi știu însă că undeva, lângă casa lor, pământul bea sânge. Și în timp ce primăvara pocnește în noapte, complet indiferentă la sfada acestor nefericiți, din sângele acesta se vor întrupa maci roșii. Poate chiar o primăvară.
Dacă le vom permite.
SERGIU TOADER | Bucuresti, România
