Luptă tot mai aprigă pentru avere în cadrul uneia dintre cele mai bogate familii din lume după retragerea fondatorului

Rupert Murdoch, în vârstă de 93 de ani, este cunoscut pentru două lucruri: personalitatea ieşită din comun şi faptul că a fondat unul dintre cele mai mari imperii de media – din care fac parte Fox News şi tabloidul britanic The Sun – cu care a ridicat şi a coborât pe scena politică politicieni importanţi din rândul aripei americane a conservatorilor. Influenţa sa şi luptele de putere din interiorul familiei sale a fascinat şi fascinează în continuare, mai ales după lansarea popularului serial HBO, Succession, care a fost parţial inspirat de familia Murdoch. În viaţa reală, un nou război stă să înceapă în sânul familiei Murdoch, după ce Rupert şi-a anunţat retragerea în urmă cu un an, scrie Bloomberg, citat de businessmagazin.ro.

Imediat după ce şi-a anunţat retragerea au început să apară întrebri cu privire la cine va prelua masivul imperiu de media al lui Murdoch. Mogulul australian are şase copii proveniţi din trei căsătorii. Cel mai mare copil al său, Prudence, provine din prima sa căsătorie, în timp ce Lachlan, Elisabeth şi James provin din cea de-a doua. Murdoch are, de asemenea, două fiice, Grace şi Chloe, care provin din cea de-a treia căsătorie a sa cu afacerista Wendi Deng.

Murdoch deţine aproximativ 40% acţiunile cu drept de vot la Fox Corp. Şi News Corp. Când s-a retras din consiliile de administraţie ale acestora în urmă cu un an, fiul său cel mare, Lachlan – CEO al Fox şi preşedinte al News Corp. – a devenit aparent câştigătorul unei bătălii între fraţi cu privire la cine va prelua afacerile tatălui lor, ceea ce a dat startul luptei în tribunale pentru avere.

Un trust de familie a decretat că acţiunile vor fi împărţite în mod egal între cei patru copii mai mari după moartea lui Murdoch, fiecare copil primind un loc în consiliul de administraţie, o condiţie acceptată de Murdoch şi de cea de-a doua soţie a sa ca parte a divorţului lor. Toţi cei şase copii ai săi urmează să primească aceeaşi cotă de participare din partea trustului.

Cu toate acestea, Rupert Murdoch încearcă să modifice înţelegerea pentru a extinde dreptul de vot al lui Lachlan şi pentru a-i oferi controlul exclusiv asupra societăţilor. Fraţii şi surorile mai mari ai lui Lachlan – Prudence, Elisabeth şi James – au contestat modificările la o instanţă de succesiune din Nevada, care se ocupă de procedurile legale privind transferul proprietăţii după decesul unei persoane, pentru a păstra trustul la fel. Rezultatul ar putea determina viitorul imperiului familiei.

Cum s-a desfăşurat până acum lupta pentru putere?

În iunie, agentul de succesiuni din Nevada a decis că Murdoch poate face aceste schimbări atâta timp cât o face cu bună credinţă şi în interesul moştenitorilor săi. Murdoch a susţinut că această mişcare va fi în beneficiul copiilor săi, deoarece îi va împiedica pe fraţii lui Lachlan să facă Fox News mai moderată din punct de vedere politic şi să afecteze influenţa sa ca post de ştiri conservator. Prudence, Elisabeth şi James s-au opus şi au susţinut că modificările ar încălca condiţiile iniţiale ale înţelegerii, afirmând că tatăl lor încearcă să îi priveze pe nedrept de moştenire.

Deşi Nevada a fost un teren favorit pentru gestionarea companiilor de familie din cauza lipsei impozitelor pe venit şi pe moştenire, ca să nu mai vorbim de protecţia substanţială a vieţii private, acest lucru nu înseamnă că acest caz nu va afecta imaginea familiei Murdoch sau funcţionarea sa internă. Orice scurgeri de informaţii privind procedurile judiciare sau documentele vor genera fără îndoială şi mai multă intrigă în jurul familiei.

Pentru ce se bat moştenitorii?

Fiind cea mai vizionată reţea de ştiri prin cablu din SUA, Fox News este una dintre bijuteriile coroanei din imperiul lui Murdoch. Într-un peisaj media dur, marcat de concedieri, Fox News n-a încercat prea tare să concureze cu platformele de streaming rivale. În schimb, s-a concentrat pe ştiri şi sport, evenimente live care i-au permis să se descurce mai bine decât companii precum Paramount Global şi Warner Bros sau Discovery Inc. Participaţiile News Corp., în cadrul publicaţiei Wall Street Journal şi REA, o afacere imobiliară online în Australia, au reuşit, de asemenea, să prospere pe fondul migraţiei către publicitatea digitală.

Cum s-ar putea termina războiul pentru imperiul lui Rupert Murdoch?

Dacă instanţa care gestionează succesiunea îi permite lui Murdoch să îi predea controlul lui Lachlan, Fox News va continua probabil să fie cel mai puternic canal de ştiri conservator din SUA. Dacă cei trei fraţi ai lui Lachlan ar câştiga procesul şi ar obţine un control mai mare, rolul lui Lachlan s-ar schimba probabil după moartea tatălui lor. Copiii ar putea duce reţeaua pe un teritoriu nou, mai moderat, şi ar putea schimba radical peisajul media de ştiri – sau chiar ar putea încerca să vândă afacerile familiei.

După audierea argumentelor, instanţa de succesiune va emite o recomandare – în esenţă, opinia judecătorului cu privire la ce ar trebui să se întâmple în continuare. Partea care pierde poate face apel în termen de 14 zile, ceea ce va duce cazul în faţa unei instanţe districtuale de succesiune; judecătorul respectiv poate fie să anuleze recomandarea judecătorului anterior, declarând-o eronată, fie să o menţină. Una dintre părţi ar putea apoi face apel la Curtea Supremă din Nevada.

Cum arată imperiul care l-a făcut pe Rupert Murdoch unul dintre cele mai grele nume din media globală?

Rupert Murdoch s-a născut în Australia şi a crescut pe lângă un tată care era patron de ziar, ceea ce i-a influenţat direct alegerile şi direcţia în viaţă şi business. În timp, Murdoch a construit un ansamblu masiv de instituţii media, reţele de televiziune şi studiouri de divertisment în Australia, SUA şi Marea Britanie. El are o avere netă de 10,6 miliarde de dolari, conform Bloomberg Billionaires Index. Afacerile lui Murdoch au fost legendare, printre acestea numărându-se vânzarea businessului de divertisment 21st Century Fox către Walt Disney Co. pentru 71,3 miliarde de dolari în 2019.

Ascensiunea lui Murdoch la putere nu a fost lipsită de controverse. În Regatul Unit, s-a descoperit că tabloidele lui Murdoch, inclusiv actualul News of the World, au fost implicate în interceptări telefonice ilegale ale unor celebrităţi, victime ale unor infracţiuni şi membri ai familiei regale britanice la începutul anilor 2000. Fox News s-a confruntat cu o serie de scandaluri de hărţuire sexuală în anii 2010, ceea ce a dus la exodul talentelor şi oamenilor de top, inclusiv al directorului Fox News, Roger Ailes. Fox a fost criticată pentru creşterea diviziunii politice în SUA şi a fost de acord să plătească o despăgubire de 787,5 milioane de dolari pentru defăimare către Dominion Voting Systems, după ce în urma procesului s-a demonstrat că Fox News a raportat în mod fals că maşinile de numărat voturi ale Dominion Voting Systems au fost manipulate pentru a întoarce alegerile din 2020 în favoarea preşedintelui Joe Biden.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

#milarde #Murdoch #avere

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Criza masculinității și extremismul, de la coasă la ChatGPT

În urmă cu patru ani, din Christchurch, Noua Zeelandă, țara mea de adopție, am scris primul text pe Substack despre experiența mea de antreprenor într-o lume de la capătul lumii.

Am trăit însă în două lumi simultan, cu mult înainte de acel moment. Noua Zeelandă și România sunt mult mai mult decât o geografie diferită. Sunt două moduri distincte de a înțelege munca, sportul, „bărbăția”, comunitatea, politica și eșecul. A trăi între două lumi, comparând mereu, e și benefic, și păgubos, iar uneori e chiar o prostie!

Personal, mi-a deschis ferestre pe care nu le-aș fi văzut dintr-un singur loc, iar textul de astăzi e unul dintre rezultatele acestei duble perspective.

Mulțumesc celor care aleg să susțină Sergiu’s Dishes. Deși tot ce scriu e „la liber”, unii dintre dumneavoastră plătesc. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vor. E cel mai frumos semn că munca mea nu e complet inutilă.

Textul de azi e cadoul meu pentru dumneavoastră. Vă mulțumesc mult!

Două crize în același timp

Observăm că în noianul de crize pe care le traversăm, indiferent de continentul pe care ne aflăm, există două care merg mână în mână. Separate, poate ar fi ușor de administrat, gestionabile, dar luate împreună par să aibă efecte devastatoare, greu de anticipat.

Prima, așa cum am mai arătat și în textul precedent („Ești șomer? Nu, sunt inutil!”), este pierderea valorii sociale a muncii. Nu doar a jobului, ci a sensului pe care munca îl dădea existenței masculine. De la coasă la ChatGPT, acesta ar fi un rezumat fără pretenții al situației actuale, adică faptul că în mai puțin de o generație, bărbatul a pierdut, din cauza noilor tehnologii, dar nu exclusiv, nu doar semnificația socială a muncii, ci tot eșafodajul construit în jurul ei, stima de sine, „utilitatea” lor socială etc.

A doua este cultura masculinității care interzice vulnerabilitatea. Bărbatul care nu arată slăbiciune, nu plânge, nu cere ajutor. Bărbatul care valorează fix atât cât produce și cât „rezistă” presiunilor de tot felul.

Dacă vorbim despre cele două crize împreună, rezultatul este un bărbat care și-a pierdut singura sau cea mai importantă sursă de sens, munca, dar care nu are nici un alt instrument psihologic sau cultural capabil să proceseze această pierdere. Nu poate cere ajutor, pentru că „doar e bărbat, nu?” Nu poate arăta că suferă. Nu poate recunoaște că nu mai știe cine e.

Cioburile care rămân în urma acestei oglinzi sparte sunt, de regulă, alcoolul, violența, depresia și chiar suicidul. Iar un „cadou special” pentru cei care îl întâlnesc pe „Mesia”, cel care le oferă un vinovat și o cauză, extremismul, un combustibil care le dă și sens, și misiune.

De la Weber la vestiar

În textul precedent „Ești șomer? Nu, sunt inutil!”, Beruf (voi explica imediat) era invocat din perspectiva pierderii economice și tehnologice. Aici îl invoc din perspectiva identității masculine, ce înseamnă Beruf specific pentru bărbat, nu pentru om în general.

Max Weber demonstra în “Etica protestantă și spiritul capitalismului” că Martin Luther, traducând Biblia în germană, alesese cuvântul Beruf, profesie și vocație simultan, pentru a exprima chemarea divină a muncii. Cizmarul care face pantofi buni îl slujește pe Dumnezeu la fel de bine ca preotul. Orice muncă onestă devine sacră.

Dar Beruf nu era neutru din punct de vedere al genului. În lumea în care Weber scria, chemarea divină prin muncă era în primul rând masculină. Bărbatul care muncește își dovedește valoarea în fața lui Dumnezeu, a comunității și a familiei.

Munca nu era doar sursă de venit, era dovada că exiști, că tu contezi, că ești „om.” Când AI preia această muncă, nu preia doar o activitate economică. Preia identitatea masculină construită pe ea. Și nu oferă nimic în schimb.

Dar Weber descria o lume în care munca era sacră pentru toți. Ce se întâmplă însă când e sacră mai ales pentru bărbați? Când masculinitatea însăși e construită pe ea?

Un fost jucător profesionist de rugby din Noua Zeelandă descria cultura din vestiar în trei reguli nescrise, dar universal respectate în lumea anglo-saxonă a acestui sport: “Never show weakness, drink as much as you can, get as many pussy.” Un fel de “niciodată slab, bea mult, f…te mult!”

Dincolo de aceste „povețe populare” – sunt și la noi, gârlă – avem de-a face cu un contract social masculin transmis din generație în generație prin sport, prin vestiar, prin încurajările tatălui de pe margine.

Paradoxul e că tocmai Noua Zeelandă, țara care a ridicat acest model la rang de religie națională prin All Blacks, are una dintre cele mai ridicate rate de suicid la bărbații tineri din lumea dezvoltată. Cel mai probabil și din cauza culturii masculinității invincibile, așa cum arată multe studii.

Putem să o numim oricum, stoicism, reziliență, determinare, bărbăție adevărată. Toate sună foarte bine pe un afiș motivațional. Efectele ei sociale sunt însă devastatoare.

„Real bloke”, “omul” și “ muierea, “fomeia”

În Noua Zeelandă îl numim „kiwi bloke.” În România rurală îl cheamă „om” sau „gospodar.”

În lumea satului românesc tradițional, „om” nu e un termen generic pentru ființa umană, e un titlu, un statut, pe care îl câștigă bărbatul care muncește, care are gospodărie, care își ține familia, care e respectat în comunitate. Femeia, oricât de harnică, oricât de indispensabilă supraviețuirii familiei, nu e „om.” E „femeie” sau „fomeie” sau „muiere.” Un alt tip de ființă, dintr-o altă categorie.

Și aici antropologii, sociologii, psihologii, ar putea explica mai bine, nu este doar o chestiune de vocabular. E o arhitectură a lumii construită pe secole. Băiatul care crește în această lume știe de mic un singur lucru, bărbăția se dovedește, nu se moștenește. Prin muncă, prin putere, prin capacitatea de a fi provider. Prin a fi „om.”

Ce se întâmplă însă cu acest bărbat când nu mai are muncă? Simplu și crunt, încetează să mai fie „om.” Nu în sens juridic sau biologic. În singurul sens care a contat vreodată în lumea lui, cel social și moral. Și un bărbat care nu mai e „om” în propriii lui termeni e un bărbat care a pierdut tot.

România rurală, un bilanț al pierderilor

Tranziția post-comunistă a lovit masiv clasa muncitoare românească.

Fabricile s-au închis, minele s-au sigilat, cooperativele agricole au dispărut. Bărbații și-au pierdut rolul de întreținători ai familiei aproape peste noapte. Consecințele sunt dezastruoase nu numai economic, ci mai ales social și moral.

Rezultatul în cifre care ar trebui să ne umple de rușine:

o femeie e lovită în România la fiecare două minute
un sfert din femeile române, 25,4%, au suferit violență fizică din partea partenerului – dublu față de media europeană de 10,7%
aproape jumătate 45,5%, au suferit violență psihologică
70% dintre români cunosc cazuri de violență domestică în proximitatea lor imediată
doar 4% au anunțat autoritățile

Violența domestică nu mai pare o patologie individuală, o detectăm mai degrabă ca răspuns sistemic la pierderea statutului.

Un fel de „masculinitate compensatorie”, violența ca instrument de reconfirmare a puterii pierdute. Bărbatul care nu mai poate fi provider devine bărbatul care controlează. E singura formă de „om” care îi mai rămâne.

În acest vid de sens au intrat ticăloși ca frații Tate, britanico-americani cu reședința în România, promotori globali ai unei masculinități simple și violente, cu milioane de urmăritori tineri. Nu oferă muncă, nu oferă comunitate reală, nu oferă sens autentic, ci doar un vinovat și un soi de estetică. Pentru un bărbat tânăr fără nimic altceva, e suficient.

Și în fundal rămâne alcoolul. Cel mai frecvent declanșator al agresiunilor în mediile vulnerabile. Un anestezic al durerii pierderii „bărbăției.” Bărbatul care nu poate procesa pierderea bea ca să nu simtă. Și bând, devine periculos.

Soldatul rus, cazul extrem

Cazul extrem al acestei logici e soldatul din Siberia sau din Buratia.

Nu luptă din patriotism, sau cel puțin nu doar din patriotism. Luptă din absența alternativelor. E un bărbat tânăr, fără calificări, dintr-un oraș mic unde salariul mediu e cel mult 400 de euro pe lună și perspectivele sunt zero. Armata îi oferă 2.000 de euro lunar, o avere în contextul economiei ruse, plus o uniformă, o cauză, o comunitate, un rol.

Va fi provider pentru familie, deci bărbat adevărat, cineva care contează. Chiar dacă prețul cel mai probabil e moartea. Dar va fi moarte „eroică”, o moarte cu sens, infinit mai acceptabilă decât viața fără el.

Asta e concluzia analiștilor care monitorizează comunitățile militare rusești de ani de zile.

Există însă o dimensiune și mai dureroasă, pe care analizele geopolitice occidentale o explică prea putin. Unii dintre acești bărbați pleacă la război împinși de familie, dintr-un calcul rece al disperării. Alternativa ar fi alcoolul zilnic, sărăcia cronică și violența domestică fără ieșire. Decât acestea, mai bine un frigider nou, o mașină de spălat, poate chiar un autoturism. Decât o viață pierdută în propria curte, mai bine una „câștigată” pe front, cu banii trimiși acasă.

Și mai e ceva în universul rus, e o diferență uriașă între a fi văduva unui „erou” și a fi victima unui soț alcoolic. Prima primește pensie de veteran, respect comunitar, o narațiune demnă. A doua n-are parte decât de rușine și sărăcie. Moartea eroică reabilitează nu doar bărbatul, reabilitează întreaga familie.

Nici măcar nu e cinism, e matematica supraviețuirii într-o lume în care masculinitatea fără muncă, fără sens și fără demnitate economică nu mai are altă monedă de schimb decât corpul.

De ce comuniștii și naziștii se bat pe același electorat

Nu există o singură motivație a extremismului.

Dar dacă ar fi să o rezum, și uneori simplitatea e cea mai onestă formă de analiză, aș spune că extremismul crește sistematic când se întâlnesc simultan două crize:

anxietatea materială produsă de colapsul economic
anxietatea identitară produsă de schimbarea rapidă a rolurilor sociale

Nazismul a avut evreii. Comunismul a avut burghezia. Ambele ideologii ofereau același produs psihologic fundamental, un vinovat clar, o comunitate de apartenență și un sens al sacrificiului pentru o cauză mai mare decât individul. Același om dezorientat și furios poate merge în orice direcție, depinde doar de cine anume îl găsește primul și ce narațiune îi oferă.

Această observație nu este nouă. Eric Hoffer a detaliat-o în The True Believer încă din 1951, convertitul fanatic trece cu ușurință de la o mișcare de masă la alta, pentru că nu ideologia îl atrage, ci certitudinea si apartenența. Tocmai de aceea naziștii și comuniștii se bat pe același electorat. E același om, cu aceeași nevoie, dar cu alte uniforme.

Politologul Cas Mudde, cel mai important cercetător european al extremismului de dreapta, observă în lucrările lui că partidele radicale cresc sistematic acolo unde anxietatea materială și cea identitară se suprapun.

Criza economică produce anxietate materială, iar criza identitară – schimbarea rolurilor masculine, pierderea statutului de provider, „invizibilitatea socială” – produce anxietate existențială. Iar această combinație e explozivă, e cel mai de preț combustibil al politicienilor extremiști. Care știu asta mai bine decât orice sociolog.

AUR și bărbatul „uitat”

Știm bine acum că AUR nu e un accident, e o consecință a iresponsabilității unei clase politice inepte și corupte, dar și un calcul rece făcut de actori politici și ai securității de tip nou, nu foarte inteligenți, dar vicleni, șireți.

34% dintre tinerii de 18-29 ani votează AUR, conform INSCOP. În categoria 30-44 ani, jumătate. Votanții AUR sunt disproporționat bărbați, din urbanul mic, fără joburi stabile, lucrând la negru, locuind cu părinții. Sunt forțați să lucreze în economia informală, rareori angajați legal, mulți locuind cu părinții în orașe mici, foste industriale, sau în mediul rural.

AUR nu le-a adus soluții, le-a adus „recunoaștere.” Le-a spus că și ei există, că sunt importanți, că cineva îi vede. Pentru un bărbat ignorat de sistem zeci de ani, asta contează enorm. Mai mult decât orice program de reconversie profesională.

Și diaspora este un paradox dezarmant. Bărbații care au plecat tocmai pentru că România nu le oferea sens votează cu cei care promit întoarcerea la valorile tradiționale. E nostalgia pentru o masculinitate pierdută de două ori, o dată în România, a doua oară în străinătate, unde ai job dar nu mai ești „omul” din sat. Ești un „nimeni” din Occident.

Soluția sau de ce nu „pussy” e problema

Nu masculinitatea e problema. Nu bărbăția e problema. Nici rugby-ul, nu coasa și nici măcar Beruf-ul lui Weber.

Problema e absența sensului. Și sensul nu se legiferează, se construiește în comunitate, prin muncă, în relații reale.

Comisia Europeană a înțeles asta într-o măsură și finanțează programe dedicate exact acestei intersecții dintre masculinitate și extremism. Cercetătorii propun mentorship masculin pozitiv, redefinirea cererii de ajutor ca semn al normalității, nu de slăbiciune, spații de comunitate masculină sănătoasă. Educație timpurie despre roluri de gen, nu pentru a elimina masculinitatea, ci pentru a o extinde dincolo de tăcere, violență și alcool.

Dar toate acestea presupun instituții pe care România nu le-a construit niciodată sistematic, instituții care funcționează, lideri care explică, politici publice care anticipează în loc să reacționeze. De obicei, târziu și prost.

Între timp, bărbatul din micul oraș, fără fabrică, fără muncă, fără rol, fără sens, va continua să găsească răspunsuri acolo unde i se oferă. Și cei care îi oferă acum răspunsuri nu sunt politicienii moderați cu programe complexe.

Sunt cei care îi spun simplu, știm cine ești, știm ce ți-au luat și știm cine e de vină.

Când ne vom trezi cu hoarda de AUR, pentru că acum sau mai târziu, sigur vor veni la putere, vom ști de unde vine.

Politicienii care acum mimează că se jertfesc pentru țară, inclusiv cei pe care publicul urban și angajat civic îi vede ca imaculați, sunt propagatorii acestui curent. Grindenii, bolojanii și alți papagali cu ifose mint cu nerușinare, sunt ticăloși patentați pentru că acțiunile lor sunt pur politicianiste și pentru ca pun interesul electoral mai presus decât cel național; mai mult, încearcă să se vândă electoratului ca salvatori.

În realitate, sunt jalnici, incapabili să se ridice la înălțimea funcțiilor. Habar nu au despre existența acestor tineri, habar nu au ce înseamnă politici publice și, în general, sunt tipi cu gândire provincială, proveniți din provincii, fără anvergură strategică și fără cultură politică.

Ei sunt cei care distrug chiar acum România, vânzând cu nerușinare gogoși electoratului pe care în realitate îl disprețuiesc. Dacă ar fi altfel, poate că ar înceta ca prin tot ceea ce fac să dea aripi, sens și „masculinitate” extremismului.

May the AUR be with you, haladiților!

Ați hrănit cu incompetență și cinism exact monstrul care vă va înghiți. Simion, Murad, Dungaciu și gașca, numai caractere și conștiințe de tomberon, sunt creația voastră. Nu neapărat a sărăciei, nu neapărat a prostiei și în mod sigur nu a Rusiei. Ci a voastră. A fiecărui discurs gol, a fiecărei promisiuni mincinoase, a fiecărui an în care ați tratat electoratul ca pe o turmă de muls și de disprețuit în același timp.

Prostia, impostura și minciuna vi se întorc acum în față și ar fi aseptic să dispăreți din peisajul public. România ar respira mai ușor, viața publică ar fi mai puțin poluată.

Dar nu veți dispărea singuri. Veți cădea peste noi. Ca întotdeauna, înainte să plecați, ne veți trage după voi.

Pentru că singurii sacrificați, ticăloșilor, suntem întotdeauna noi, cei care mai credem că România merită altceva decât putregai.

SERGIU TOADER