Într-un text publicat în The Guardian Sasha Filipenko, scriitor și jurnalist belarus, explică de ce Vladimir Putin nu va înțelege niciodată că Belarus, Ucraina și Rusia nu sunt aceeași țară. Filipenko spune că liderul de la Kremlin se bazează pe faptul că Ucraina, Belarus și Rusia își au originile într-un mare stat antic, dar tocmai de aici începe schisma.
„De curând, ca persoană născută în Belarus și care a trăit în Rusia, mi s-a pus adesea aceeași întrebare: de ce s-au dezvoltat Ucraina, Rusia și Belarus, națiuni atât de strâns legate între ele, în moduri atât de diferite? Răspunsul meu este foarte simplu: această apropiere a fost foarte exagerată de Moscova și, de fapt, suntem cu toții destul de diferiți.
Sunt ultimul prim-fost sovietic. Părinții mei m-au dus la școală la 1 septembrie 1991, la doar câteva zile după ce imperiul a dispărut. Tatăl meu a filmat evenimentele din acea zi cu o cameră video, iar astăzi avem în arhiva familiei noastre un document destul de remarcabil: în video, școlarii și părinții lor ascultă introducerea profesorului, pregătindu-se pentru un nou an școlar sovietic obișnuit, încă complet inconștienți de faptul că Uniunea Sovietică nu mai există. Ei sunt acum cetățeni ai unei țări noi, una care va trebui să înceapă totul de la zero și să lupte pentru propria sa independență, străduindu-se în fiecare zi să se elibereze de ghearele Kremlinului.
Mama mea este rusoaică; tatăl meu, ucrainean. Am rădăcini rusești, belaruse și tătare, iar numele meu de familie este ucrainean. Sunt un produs al Uniunii Sovietice și al secolului XX.
Dar nu mi-am pus niciodată sub semnul întrebării propria identitate: am știut întotdeauna că sunt belarus. Dacă cineva mi-ar spune că sunt rus pentru că am scris în rusă, aș rămâne perplex. Cred cu tărie că limba rusă nu este proprietatea Rusiei; pentru mine este doar un mijloc de comunicare. A vorbi franceza la Geneva nu te face francez, a vorbi germana la Zurich nu te face german – rămâi elvețian, așa cum eu, în timp ce vorbesc rusă, rămân belarus.
Am înțeles foarte bine acest lucru de când eram copil, dar problema țării mele – o problemă cu care se confruntă și Ucraina – este că Moscova nu reușește să o înțeleagă. În ochii Kremlinului, oricine vorbește rusă este un potențial contribuabil. Belarus și Ucraina au încercat să rezolve această problemă în moduri diferite. Ucrainenii s-au eliberat din îmbrățișarea strânsă a familiei cu hotărâre, trântind ușa în urma lor, în timp ce belarușii au socotit că dacă tot locuiești cu părinții, nu trebuie să plătești chirie.
După o scurtă perioadă ca unul dintre ultimii copii sovietici, am devenit treptat un școlar al noului Belarus; o transformare care, datorită vârstei mele, s-a produs remarcabil de ușor, lucru ce nu se putea spune despre părinții mei. Decenii după prăbușirea URSS, ca mulți alți belaruși, au apelat în fiecare zi la mass-media rusă pentru informații; era ca și cum un rezident al Belgiei încerca să afle ce se întâmplă în țara lor uitându-se la televiziunea franceză de stat în fiecare seară. Să-și ia rămas-bun de la vechea țară a fost un proces destul de dificil pentru părinții mei și când Lukașenko a venit la putere în 1994, el a înțeles bine acest lucru. Fără a fi o persoană inteligentă, ci un adevărat animal politic, el a decis să-și construiască cariera pe nostalgia sovietică. În timp ce politicienii ucraineni au mizat pe speranțele electoratului lor, Lukașenko a preferat să lucreze cu frica. Speranța permite cuiva să rămână la putere pentru un mandat; frica, pentru cinci. Din 1991, privim în direcții diferite.
Timp de câteva decenii, în timp ce Ucraina a văzut o succesiune de președinți înlocuindu-se unul pe altul, Lukașenko a repetat belarușilor aceeași mantră: „Cât timp sunt președintele vostru, nu va exista război în Belarus”. Într-o țară care toată istoria a suferit ca urmare a conflictelor altcuiva, această promisiune a devenit o vrajă eficientă. Dar în 2022, plătindu-și datoriile față de Putin, Lukașenko a transformat Belarus într-un agresor, lăsându-și propriul popor complet nedumerit. Este o lecție bună: dictatorul nu se gândește niciodată la tine, dictatorul se gândește doar la el însuși. Dacă faci o înțelegere tacită cu el și nu spui nimic zeci de ani, orice s-ar întâmpla, într-o zi te va păcăli.
Dacă ar fi fost după el, Lukașenko ar fi restaurat cu siguranță o mini-Uniune Sovietică cu mult timp în urmă, dar având în vedere circumstanțele noii lumi, chiar și el a trebuit uneori să se gândească la finanțele și bugetul țării. Asta l-a forțat să continue să curteze două capitale: uneori Bruxelles, alteori Moscova. Această strategie i-a permis să rămână la putere timp de aproape 30 de ani, iar această strategie este pe cale să-i devină sfârșitul. După ce l-a susținut pe Lukașenko în timpul protestelor post-electorale din 2020 și l-a lăsat să rămână la conducere, Putin i-a cerut să-și demonstreze în sfârșit loialitatea prin deschiderea țării către trupele rusești, astfel încât acestea să poată ataca Ucraina.
În timp ce Ucraina a făcut tot posibilul să scape din Uniunea Sovietică, Lukașenko s-a întors în mod deliberat la ea. În timp ce Ucraina dorea să călătorească în viitor, Lukașenko visa să meargă în trecut. Mulți ani, Putin a stat undeva la mijloc, cochetând cu valorile liberale, cu Europa , dar până la urmă a înțeles: dacă alegerea este între libertatea țării sale și propria sa putere personală, o va alege pe cea din urmă.
Atât pentru Putin, cât și pentru Lukașenko, aceasta este o chestiune de supraviețuire. Ambii înțeleg că nu mai este loc pentru ei în viitor. Într-o țară liberă, Putin nu ar fi fost capabil să rămână atât de mult în vârf. Este imposibil să ne imaginăm un candidat care nu vorbește niciodată cu oponenții săi devenind președintele Ucrainei. Exact asta vedem astăzi: Zelenski propune un dialog, dar Putin nu poate asculta punctul de vedere al nimănui. Aceasta este diferența dintre țările noastre: Rusiei îi place monologul, Ucrainei îi plac discuțiile și Belarusului îi place tăcerea.
