Asia Centrală iese precaută din umbra Rusiei

Conducătorii regionali se tem că Kremlinul nu mai este un garant al ordinii și, în cel mai rău caz, s-ar putea transforma într-o amenințare.

În secolul 19, în culmea gloriei sale, imperiul țarist a încălecat Asia Centrală cu cizme de șapte poște. În vremurile sovietice influența Rusiei asupra acestei vaste regiuni a devenit chiar mai puternică. Acum, în mare parte din cauza războiului de cucerire eșuat al lui Vladimir Putin din Ucraina, statele Asiei Centrale ies din umbra Rusiei și-și afirmă independența în moduri nemaivăzute de la prăbușirea comunismului în 1991, arată o analiză semnată de Tony Barber în Financial Times și preluată de Rador.

Toate cele cinci țări – Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan – acționează cu prudență. Influența militară, politică, economică și culturală a Rusiei rămâne puternică în regiune. Nu e realist să te aștepți la o realiniere strategică radicală a Asiei Centrale înspre China ori SUA, pentru a nu mai pomeni de UE sau Turcia.

Și nici distanța prudentă pe care conducătorii din Asia Centrală o așează între ei și Putin nu ar trebui să fie confundată cu vreo liberalizare internă. Competiția politică neîngrădită se remarcă prin absență în această regiune dominată de conducători autoritari conservatori. Teama de instabilitate socială a regimurilor e bine întemeiată, după cum stau mărturie protestele violente izbucnite anul acesta în Kazahstan și Uzbekistan. Dat fiind că stăpânesc peste societăți predominant musulmane, autocrații regiunii se tem și de posibila răspândire a islamului militant din Afganistan, după retragerea forțelor americane de acolo în 2021 și capturarea țării de către talibani.

În consecință, dorința de democrație și de integrare în alianțele occidentale vizibilă în foste republici sovietice precum Georgia, Moldova și Ucraina nu se observă și în Asia Centrală. În ciuda acestui fapt, din cauza invaziei lui Putin conducătorii regiunii se tem acum că Rusia nu mai este un garant de încredere al ordinii – ba chiar, în cel mai rău caz, s-ar putea transforma într-o amenințare.

Pe de o parte ei sunt îngrijorați că atacul Rusiei asupra Ucrainei din februarie și, șapte luni mai târziu, proclamarea de către Putin a anexării a patru regiuni ucrainene ar putea prevesti intenții agresive și față de ei. Este în special valabil pentru Kazahstan. E cel mai mare stat din Asia Centrală ca teritoriu, iar populația lui de 19 milioane include și 3 milioane de ruși, concentrați în principal în regiuni nordice vecine cu Rusia.

Atunci când a anunțat dezmembrarea Ucrainei, Putin a făcut și afirmația de rău augur cum că milioane de ruși din afara Rusiei ar fi chipurile hotărâți „să revină la adevărata lor patrie istorică”. Opt ani mai devreme, Putin pusese la îndoială legitimitatea statului kazah, declarând că este în interesul kazahilor „să rămână în lumea rusă extinsă”. Această temă le e foarte dragă multor ultra-naționaliști ruși, cum e și activistul care acum doi ani a amplasat pe ambasada kazahă din Moscova o pancartă cu mesajul: „Kazahstanul de Nord e pământ rusesc”.

Pe de altă parte, dificultățile Rusiei cu războiul ei din Ucraina, susținută puternic de către Vest, fac ca Moscova să pară mai puțin capabilă să mențină stabilitatea în Asia Centrală. Transformarea a fost rapidă. Cu o lună înainte de invadarea Ucrainei, Putin își trimitea trupele în Kazahstan sub auspiciile Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), un bloc militar dominat de Rusia, pentru a afirma autoritatea Kremlinului. Măsura a fost dispusă la solicitarea președintelui kazah Kasîim-Jomart Tokaev, care voia să înăbușească o revoltă soldată cu peste 200 de morți.

După invazia rusă din Ucraina e improbabil ca Tokaev să mai repete o asemenea invitație. Dar în septembrie, când au izbucnit ciocniri armate între Kîrgîzstan și Tadjikistan, nici Moscova și nici CSTO nu mai păreau dispuse ori capabile să intervină. De supărare, conducerea kîrgîză a anulat exercițiile militare ale CSTO programate în octombrie.

Nici președintele tadjik, Emomali Rahmon, n-a fost mai bucuros. La o reuniune la nivel înalt Rusia-Asia Centrală el s-a lansat într-o tiradă împotriva lui Putin, acuzându-l că tratează țările regiunii ca și cum ar mai fi încă „parte a fostei URSS”. La rândul său, Uzbekistanul a refuzat luna aceasta o propunere a Moscovei de a constitui împreună cu Rusia și Kazahstan o „uniune a gazelor naturale”.

Liderii Asiei Centrale se străduiesc cât pot să nu supere Rusia prea tare. Departe de a condamna public invazia din Ucraina, Kazahstan, Kîrgîzstan și Tadjikistan s-au abținut în martie la un vot ONU pe acest subiect, iar Turkmenistan și Uzbekistan nici măcar n-au participat. Toate cele cinci state urmăresc să nu fie absorbite în vreun bloc militar și să-și conserve independența și stabilitatea.

În deceniul 1860, în timp ce puterea țaristă cucerea Asia Centrală în mare viteză, prințul Aleksandr Gorceakov, ministrul rus de externe, observa într-o circulară trimisă altor puteri europene că „dificultatea cea mai mare constă în a ști când să te oprești”. Însă acum cea mai mare problemă a Rusiei ar putea fi aceea de a găsi o modalitate de a-și conserva influența regională de care se bucură de mai bine de un secol.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

#Asia #influenta #Putin

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Europa se confruntă cu o nouă presiune pe piața carburanților, iar motorina a ajuns în centrul crizei. Marja dintre prețul angro al motorinei și cel al țițeiului a trecut pentru prima dată de 100 de dolari pe baril, ajungând la aproximativ 104 dolari în sudul Europei.

Pe piața internațională ar lipsi în prezent între 1,3 și 1,4 milioane de barili de motorină pe zi, adică aproximativ 15–20% din volumele tranzacționate în mod normal. Restricțiile asupra exporturilor rusești, scăderea stocurilor și problemele de aprovizionare din Asia pun și mai multă presiune pe piața europeană.

Situația este atât de tensionată încât Europa caută motorină la mii de kilometri distanță. Aproximativ 90.000 de tone de motorină sunt transportate din Coreea de Sud spre nord-vestul Europei, pe o rută de peste 12.000 de mile, adică aproximativ 19.000 de kilometri. Europa a importat, de asemenea, motorină din Mexic în august, pentru prima dată în ultimii șapte ani.

În India, rafinăriile încearcă să acopere o parte din deficit și funcționează la 105–108% din capacitatea nominală. Producătorii indieni pun accent pe motorină, inclusiv în detrimentul combustibilului pentru aviație, pe fondul cererii ridicate și al deficitului mondial de distilate.

Presiunea vine și dinspre petrol. Țițeiul a trecut din nou de 100 de dolari pe baril, după escaladarea conflictului dintre Statele Unite și Iran. WTI a depășit 102 dolari, iar Brent a ajuns la peste 107 dolari pe baril.

În același timp, Europa intră în toamnă cu depozitele de gaze umplute în proporție de aproximativ 67%. La 8 septembrie, nivelul era de 67,3%, cu circa 12,8 miliarde de metri cubi mai puțin decât în aceeași perioadă a anului trecut.

Mai multe state europene au început deja să intervină pentru a limita efectul scumpirilor. Italia a prelungit reducerea fiscală pentru motorină, cu un efect de aproximativ 17 eurocenți pe litru, în timp ce Germania limitează majorările de preț la benzinării la o singură dată pe zi. Bulgaria oferă compensații consumatorilor vulnerabili, iar Turcia folosește un mecanism fiscal prin care încearcă să amortizeze automat creșterile de preț.

Problema este că reducerile de taxe și compensațiile pot tempera prețul plătit de consumatori, dar nu pot rezolva lipsa fizică de motorină. Iar efectele nu se opresc la stațiile de alimentare: motorina este esențială pentru transport, agricultură, logistică, construcții și industrie, astfel că scumpirea ei poate ajunge în prețurile alimentelor și ale altor bunuri și servicii.

#criza carburanților #Europa #motorina