Pasul unu: obții un aviz de racordare pentru un parc eolian sau fotovoltaic pe care nu ai de gând să-l construiești niciodată. Pasul doi: depui o ofertă la o licitație de stat – un proiect mic, la prețul maxim permis, știind că licitația se adjudecă celui care oferă prețul cel mai mic. Cu alte cuvinte, participi ca să pierzi. Pasul trei: pierzi licitația — exact cum ai planificat, pentru că ai oferit cel mai mare preț posibil. Pasul patru: renunți la aviz în termen de 30 de zile și ceri să fii scutit de taxă, invocând prevederea din lege care spune că cei care au participat la o licitație și nu au câștigat nu mai datorează nimic. Obligația fiscală dispare. Totul e perfect legal.
Sună a schemă? Tehnic, nu e. Dar e o consecință directă a modului în care Legea Republicii Moldova nr. 164/2025 privind energia electrică a fost redactată sau, mai precis, a modului în care o excepție introdusă cu intenții bune a fost lăsată atât de imprecis formulată încât poate fi folosită de oricine, cu orice proiect, în orice condiții. Vă arătăm cum, într-un nou material din seria DOSAR NewsAlert.md.
O problemă veche și o soluție care părea pe măsură
Avizul de racordare este documentul care îți rezervă loc în rețeaua electrică națională. Fără el, nu poți conecta nicio centrală la sistem. Cu el, poți, teoretic, să construiești un parc eolian, o centrală fotovoltaică sau orice altă sursă de producere a energiei.
Problema e că, timp de ani de zile, „teoretic” a rămas singurul adverb valabil. Companiile obțineau aceste avize pentru capacități mari, le prelungeau periodic și le țineau în portofoliu fără să construiască nimic, unele așteptând finanțare, altele sperând să revândă avizul, altele fără niciun plan real în spate. Capacitatea rezervată rămânea blocată, sistemul devenea pe hârtie tot mai aglomerat, iar investitorii serioși care voiau să intre pe piață se loveau de un zid.
Legea nr. 164/2025 a venit cu un răspuns care părea, în sfârșit, pe măsura problemei: dacă nu renunți voluntar la aviz până la 30 iunie 2025, plătești la expirare o taxă de nevalorificare de 50–70% din garanția financiară depusă. Pentru proiectele mari, asta înseamnă zeci de milioane de lei. ANRE a și început să aplice legea: peste 131 de milioane de lei colectați pentru aproximativ 260 de megawați de capacitate neutilizată. Piața s-a mișcat, unii titulari au renunțat voluntar la avizele obținute, mecanismul părea că funcționează.
Asta e! Doar părea.
Excepția care face regula inutilă
La articolul 72, alineatul 10, legiuitorul a prevăzut un tratament special pentru o categorie de titulari: cei care participă la licitații organizate de Guvern sau de Î.S. Moldelectrica, nu câștigă și renunță la aviz în 30 de zile de la anunțarea rezultatelor sunt scutiți de taxă. Garanțiile depuse se restituie. Dacă n-au depus nicio garanție, pleacă fără nicio obligație.
Logica e, în principiu, corectă. Un investitor care a participat la o competiție reglementată și a pierdut nu ar trebui tratat la fel ca speculatorul pur care a ținut avizul în sertar ani de zile. Excepția încearcă să facă această distincție. Dar … eșuează.
Ce nu spune legea și de ce contează enorm
Textul articolului 72 alineatul 10 nu cere ca proiectul depus la licitație să aibă vreo legătură cu avizul deținut, nici ca dimensiune, nici ca localizare. Nu există nicio condiție privind seriozitatea ofertei: o participare pro forma, cu prețul maxim și documentație minimă, se califică identic cu un dosar elaborat cu studii tehnice și planuri de finanțare. Nu se precizează dacă avizul trebuie să fie în termen de valabilitate la momentul anunțării rezultatelor. Și, poate cel mai grav, nu există nicio regulă de proporționalitate între capacitatea rezervată prin aviz și cea ofertată la licitație.
Un titular cu un aviz de 100 de megawați poate participa cu un proiect de 2 megawați, poate pierde și poate invoca excepția pentru tot avizul. Legea nu îl oprește.
Cazul care face teoria concretă
Nu e o ipoteză. Spre exemplu, un aviz de racordare documentat vizează o capacitate de 72,6 megawați. Proiectul depus de același titular la o licitație recentă: aproximativ 4,2 megawați ceea ce este mai puțin de 6% din capacitatea avizată. Garanția financiară aferentă avizului poate ajunge la aproximativ 72 de milioane de lei. Taxa de nevalorificare: 40–50 de milioane de lei. Dacă excepția se aplică fără condiții suplimentare, toată această plata acestei sume poate fi evitată printr-o singură participare formală la o licitație pe care nu ai avut niciodată intenția s-o câștigi.
Și totuși, în litera legii actuale, nu e clar că această conduită ar reprezenta o încălcare a vreunei prevederi. Titularul a participat la licitație, iar legea nu îi cere mai mult. A pierdut – nu din vina lui. A renunțat la aviz în termen, deci a respectat procedura. Fiecare pas în parte e conform. Efectul cumulat contrazice complet spiritul legii.
Autorităților le-a luat timp să observe
Că există o problemă, instituțiile au recunoscut-o. Ministerul Energiei a precizat că excepția se aplică doar după anunțarea rezultatelor licitației. Pe baza acestei poziții, ANRE a propus suspendarea valabilității avizului pe durata procedurii, astfel încât titularul să nu poată renunța prematur și să invoce excepția înainte de termen.
Problema: suspendarea valabilității unui aviz de racordare nu are niciun temei legal. Cadrul normativ prevede valabilitatea, prelungirea și anularea avizelor. Suspendarea nu apare nicăieri. Altfel spus, instituțiile încearcă să astupe o gaură din lege cu o măsură care nu are ea însăși acoperire juridică. Dacă ar fi contestată în instanță, rezultatul ar fi imprevizibil. În loc să rezolve lacuna, soluția propusă adaugă un alt strat de ambiguitate.
Piața a înțeles matematica înaintea legiuitorului
Sectorul energiei regenerabile din Republica Moldova e în plină expansiune, iar licitațiile de stat au atras rapid mai mult interes decât pot absorbi. La cea de-a doua licitație pentru surse regenerabile, lansată în decembrie 2025, cu oferte depuse între ianuarie și martie 2026, câștigătorii urmând să fie anunțați în iunie 2026, au fost înregistrate 16 oferte pentru peste 423 de megawați eoliene și 305 MWh stocare, față de 170 de megawați disponibili. Procedura e în curs, dar un lucru e deja cert: peste jumătate dintre participanți nu au, matematic, nicio șansă să câștige. Toți știau asta de la bun început.
Dacă excepția poate fi invocată indiferent de dimensiunea proiectului ofertat sau de șansele reale de câștig, participarea la o licitație devine cel mai ieftin instrument de gestiune a riscului fiscal dintr-un portofoliu de avize neutilizate. Valoarea totală a obligațiilor care pot fi astfel evitate: 177 de milioane de lei. O sumă suficient de mare pentru a justifica orice calcul strategic și suficient de mare pentru a distorsiona serios piața, pentru că titularii care plătesc taxa integral și cei care o evită prin excepție operează, în final, în condiții fundamental diferite.
O lege care se subminează singură
Procesul legislativ care a dus la Legea nr. 164/2025 a inclus consultări publice și integrarea parțială a observațiilor primite. Nimeni nu a prins excepția. Sau, dacă a prins-o, nu a spus nimic.
Nu e o situație ieșită din comun. Legile economice complexe sunt rareori perfecte la prima versiune, iar textele legislative trec prin atâtea mâini și atâtea runde de amendamente încât coerența internă devine, la un moment dat, greu de urmărit. Problema nu e că excepția există ci e că există fără niciun mecanism de control. Fără o condiție de proporționalitate, fără o cerință de corespondență între avizul deținut și proiectul ofertat la licitație, fără niciun prag minim de seriozitate a participării, excepția funcționează ca o ușă deschisă pe care o poate folosi oricine știe.
Și piața știe întotdeauna ce uși sunt deschise
Rezultatul e o lege care, pe de o parte, sancționează ferm rezervarea de capacitate de racordare fără nicio perspectivă reală de punere în funcțiune și, pe de altă parte, oferă o cale de ieșire elegantă exact celor pe care ar trebui să îi sancționeze. Simplu – printr-un alineat lăsat fără condiții, într-un act normativ care se vrea reformator. Între timp, instituțiile gestionează lacuna cu măsuri administrative fără acoperire juridică, iar cei care plătesc taxa integral și cei care o evită prin excepție operează, în continuare, în condiții fundamental diferite. Legea încă rămâne în forma în care a fost adoptată. Până când?
