Oaia de pe Wall Street. Cum au ajuns rumegătoarele indispensabile pentru investitorii în energia solară

Instalarea de panouri voltaice pe mari întinderi agricole a dus, recent, la conflicte între producătorii de energie și agricultorii care voiau să continue să folosească pășunile pentru animalele lor.

În Statele Unite, unele companii de pe Wall Street care vor să fie văzute ca fiind verzi par să fi găsit o soluție de compromis: investitorii plătesc ciobanii pentru a ține sub control vegetația din preajma panourilor solare. În România, cele două „facțiuni” au în continuare tensiuni.

În SUA, noile reglementări fiscale aduc reduceri de taxe pentru investiții în energie regenerabilă, ceea ce a convins inclusiv marii investitorii de pe Wall Street să aloce fonduri pentru panouri fotovoltaice, scrie Financial Times. Crescătorii de oi de pe ambele coaste ale statului federal au beneficiat de pe urma acestor investiții, prin parteneriate cu subsidiare ale fondurilor de investiții, printre care și conglomeratul Berkshire Hathaway Inc., condus de magnatul Warren Buffett.
Aproximativ 40.500 de hectare acoperite de panouri fotovoltaice sunt deservite de oi, conform unei asociații non-profit din industrie, Asociația Americană a Pășunatului Solar (ASGA). Rezultatele preliminare ale unui sondaj, publicate miercuri, 4 aprilie, arată că peste 80.000 de oi pasc în jurul celor aproape 500 de situri de fotovoltaice, în 27 de state americane.

Un director al unei companii de investiții în regenerabile a descris pentru publicație aceste contracte ca având scop de „administrare a vegetației”. „Este doar un mod sofisticat de a spune „tăiat de iarbă și buruieni”, iar pentru multe dintre portofoliile noastre ne gândim dacă oile sunt o opțiune practică (…) în unele instanțe, este chiar o potrivire naturală”, a spus Jonathan Kett.
Compania pentru care acesta lucrează are în administrare peste 1.000 de hectare de pășune și produce suficientă energie din fotovoltaice pentru a alimenta Denver, un oraș cu o populație cât Cluj-Napoca, Iași și Constanța la un loc. Oierii primesc un dolar per acru la fiecare vizită, adică aproape 12 lei la hectar, la actualul curs de schimb valutar. Fermierii merg cu oile la pășunile solar de două sau trei ori pe an și au nevoie de 250 oi pentru fiecare 50 de hectare. Spre exemplu, subsidiara firmei conduse de Buffett are un teren în California îngrijit de 5.000 de oi, conform Financial Times.

Acest trend a fost observat de mai multe ori în publicațiile economice americane în ultimii ani. În iunie 2023, Bloomberg, citat de Agerpres, sublinia un raport conform căruia Statele Unite vor pierde peste 7 milioane de hectare de teren agricol până în 2040, dacă ritmul de extindere al industriei energiei regenerabile continuă. Parteneriatul cu crescătorii de oi permite o reducere suplimentară a amprentei de carbon și o scădere a costurilor, transmite publicația citată. Nu doar în SUA există o astfel de legătură, ci și în țări precum Canada, Marea Britanie, Franţa, Japonia, Australia, dar și în teritorii din America de Sud.

Tensiuni în România privind fotovoltaicele
În aprilie 2023, o comună din județul Suceava a ajuns în presă din cauza unui conflict iscat între fermieri și primarul localității Bosanci. Crescătorii de oi l-au acuzat pe edilul Neculai Miron că vrea să concesioneze sute de hectare de pășune unei firme care își dorește să construiască panouri fotovoltaice. Fermierii spuneau că nu ar mai avea cum să își hrănească animalele, dacă destinația terenului se va schimba, a scris News.ro.
Ziare.com a încercat să contacteze telefonic, în cursul zilei de joi, 11 aprilie, Primăria Bosanci pentru a afla dacă a existat o rezoluție a conflictului. Până la data publicării, reprezentanții instituției nu au răspuns. În ianuarie 2024, Agrointeligența a scris despre un tânăr fermier din localitate care are 300 de oi, 15 hectare și panouri fotovoltaice.

La vremea respectivă, prefectul de Suceava, Alexandru Moldovan, a anunțat că va intenta o acțiune în instanță împotriva Consiliului Local Bosanci privind actualizarea amenajamentului. Ziare.com a contactat Prefectura pentru un comentariu asupra situației, dar, până la ora publicării, reprezentanții instituției nu au revenit cu un răspuns.

În iulie 2022, modificările aduse legii fondului funciar au dat undă verde amplasării de panouri fotovoltaice pe terenurile agricole cu suprafețe de peste 10 hectare. Actul normativ prevede că viile, livezile și pășunile situate în extravilan pot fi folosite pentru producerea de energie regenerabilă, inclusiv prin instalații eoliene și de panouri fotovoltaice, dacă sunt scoase din circuitul agricol. Legea prevede anumite excepții, menționând inclusiv că terenurile se pot folosi în sistem dual, și pentru scop energetic și pentru producție agricolă, conform Agerpres.

În ultimii ani, mai multe proiecte de amplasare de panouri fotovoltaice pe pășuni au fost demarate în comune din țară, spre exemplu în Călinești, județul Maramureș, sau în Săvădisla, județul Cluj. În toamna lui 2023, oficiali de la Energie participau la inaugurarea celui mai mare parc fotovoltaic din sud-estul Europei, în Rătești, județul Argeș, care se întinde pe circa 170 de hectare.

Viziunea pe termen lung: se pot împăca agricultura și energia?

Așa-numitul pășunat solar este doar unul dintre modurile în care se intersectează agricultura și energia solară. Sistemele agrovoltaice, așa cum au ajuns să fie cunoscute, țintesc îmbinarea armonioasă dintre activitățile agricole și producerea de energie electrică. Centrul Comun de Cercetare (JRC) al Comisiei Europene argumenta, în octombrie 2023, că o combinație dintre agricultură și sisteme fotovoltaice pe doar 1% din suprafața agricolă utilizată din blocul comunitar ar putea conduce la depășirea țintei pentru orizontul 2030, anume 720 gigawați curent continuu. Astfel, sistemele agrovoltaice ar putea ajunge la o capacitate instalată de 944 gigawați curent continuu, adică jumătate din cât ar putea fi obținut prin amplasarea de sisteme fotovoltaice clasice pe aceeași suprafață, conform calculului citat.

În loc să existe o concurență pentru folosirea terenurilor agricole fie pentru producție de fermă, fie pentru energie solară, sistemele agrovoltaice pot fi instalate în așa fel încât să permită – și chiar să ajute la – continuarea activității agricole. Spre exemplu, umbra oferită de panourile fotovoltaice poate ajuta la protejarea culturilor și a animalelor în perioadele caniculare. O altă utilizare poate fi în sere construite din panouri semitransparente, conform cercetării.
Totuși, lipsa unei definiții general valabile la nivel european este „un obstacol semnificativ”, pentru că, în funcție de modul de instalare, există riscul de a afecta încadrarea terenului, când vine vorba de eligibilitatea pentru ajutoare de stat și de taxare. În plus, din punct de vedere ecologic, trebuie găsit un echilibru între maximizarea producției electrice și potențialele efecte negative asupra culturilor și a biodiversității, subliniază cercetătorii. Un aspect fundamental este „implicarea comunităților rurale în planificare și în procesul de luare a deciziilor”, concluzionează JRC.

Până la finalul lui iunie 2024, România și-a asumat să adopte un plan care vizează energia și încălzirea globală. Planul Național Integrat în Domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice pentru perioada 2021 -2030 nu va putea fi, totuși, adoptat de Executiv până la 30 iunie, a spus Elena Popescu, director general adjunct din Ministerul Energiei, în timpul unui eveniment organizat pe 14 martie.

„Ce ne dorim să avem până la acea dată este un text final care să fie într-o etapă avansată de evaluare strategică de mediu. După cum ştiţi, procedura de evaluare strategică de mediu e o procedură de durată. Trece prin toate procedurile de dezbateri, de analize din partea consultanților care lucrează în Ministerul Mediului. Când vom avea avizul de mediu abia atunci vom putea adopta PNIESC revizuit prin Hotărâre de Guvern”, a afirmat Popescu, conform Agerpres.

Prima versiune a planului, publicată în decembrie 2023, este în stadiul de evaluare de mediu. În corpul textului există un obiectiv de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră în agricultură care face referire la sisteme agrovoltaice. La acest capitol, sunt menționate două sisteme private implementate în vara lui 2023 și un proiect privat care ar trebui să fie finalizat în cursul lui 2024. În plus, documentul face referire și la un proiect de stat pentru „dezvoltarea unei centrale electrice fotovoltaice flotante pe o rețea de canale de irigații aflate la est de București (zona Gălățui-Călărași)”, cu o capacitate de 20 MW, de terminat până la finalul lui 2025.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

#oaia #simbol #Wall Street

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Doamnelor, domnilor, stimați cititori,

Cadoul meu de Paști este o nuvelă, prima pe care o public aici. V-o ofer cu bucurie, ca pe un ou de Paști; înăuntru îi veți descoperi pe Stelu și pe Mia, doi oameni pe care lumea i-a lepădat și care vor deveni, asa cum veti vedea, personajele unui mesaj de Înviere.

Și totuși, din viețile lor atât de pământene, atât de bătute de ploaie, se naște ceva ce nici ei nu înțeleg pe deplin.

Ar putea fi oricare dintre noi. Poate chiar sunt.

Sărbători binecuvântate!

Stelu număra stropii de ploaie de pe geamul tramvaiului, fascinat de traiectoriile lor.

Nu era nebun chiar dacă mintea îi rătăcea, număra pentru că altfel nu știa unde se termină el și unde începe restul lumii și granița asta, oricât de subțire, trebuia păzită.

Stropul unu se unea cu stropul doi și din ele se năștea al treilea, mai greu, mai hotărât, alunecând spre marginea geamului cu viteza unui adevăr pe care nimeni altcineva în tramvaiul acesta nu îl vedea.

Unu, unu, doi, trei, cinci, opt, treisprezece.

Fibonacci a descoperit șirul acesta în secolul al treisprezecelea și l-a botezat cu numele lui. Dumnezeu insă l-a folosit cu mult înaintea matematicianului, în spirala melcului, în petalele florilor, în coastele omului. Stelu, mai cu moț, îi gasise taina si în ploaie. Si aflase despre aceste numere magice înaintea oricui din acest vagon, dar “știutul” nu îl ajutase niciodată cu nimic concret în afară de faptul că îi dădea un motiv să privească stropii de pe geam în loc să privească oamenii.Ei erau complicați, ploaia nu!

Stropii se prelingeau pe geam precum oamenii pe care îi întâlnise în viața lui. Mai întâi bunicii, lenți, siguri pe ei, lăsând o dâră lungă și clară, de oameni care știau unde merg și care nu se grăbeau tocmai pentru că destinația le era cunoscută. Apoi părinții, mai grăbiți, deviind ușor spre stânga cum deviaseră și ei spre alte vieți, spre alte orașe, spre alte povești în care Stelu apărea doar ca personaj secundar. Apoi nevasta, cu dâra ei scurtă și bruscă, care se oprise dintr-odată în mijlocul geamului fără să ajungă nicăieri. Exact ca în viață! Și uite și elevii, mulți, mici, dispersați în toate direcțiile așa cum se împrăștie copiii când sună clopoțelul. Directorul, cel care l-a anunțat că e dat afară din învățământ pentru “comportament inadecvat” e o singură linie dreaptă, verticală, care tăiase totul în cale și apoi dispăruse.

Și uite-i acum pe toți, bunici, părinți, nevastă, elevi, director, alunecând împreună spre marginea de jos a geamului, acolo de unde nu se mai întoarce nimeni.

Pe obrajii lui cineva își făcuse de cap.

Un pictor nebun sau poate vreo ursitoare amăgită de vreun șarlatan de cartier, cineva îi tatuase natural irizații vineții, roz și chiar albastre, fără ac și fără cerneală. Să porți pe obraji un albastru ca de Voroneț e semn divin, asta o știe oricine a văzut mănăstirea și a înțeles că acea culoare n-a ieșit din mâna omului. Numai că la Stelu irizațiile astea erau ale pământului, nu ale cerului. Via bunicului din Ostrov intrase în el încă din adolescență și refuzase să mai iasă. Rămăsese acolo, în obraz, fidelă, cum rămâne pământul bun în omul care l-a iubit fără să ceară nimic înapoi.

Treizeci de ani îl băuse Stelu pe Dumnezeu. Și Dumnezeu, ca orice iubit adevărat care nu pleacă chiar dacă îl alungi, îi pictase pe obraji ce iubea Stelu mai mult; sângele Domnului. Licoarea care fusese strugure și devenise vin, și devenise rugăciune și devenise chin, și devenise apoi, după treizeci de ani și vreo două case, tot ce mai rămăsese din el.

Acum nu mai bea. Trupul îi știa pe amândoi, si pe cel care băuse și pe cel care renunțase, și uneori cei doi se certau noaptea, când nu era nimeni care să îi despartă.

Din buzunarul hainei ieșea colțul unei hârtii. Și pe hârtie, cu același pix cu care nota numerele, scria mereu același lucru: REZOLV PROBLEME!

Orice problemă! Gratis!

Nu cerșea. Asta era esențial. Nu întindea palma, nu invoca nici copii bolnavi, inundații sau neveste plecate, deși nevasta plecase, dar asta era altă problemă și o rezolvase după metoda lui, o transformase în număr și o lăsase să alunece pe geam. Acum oferea un serviciu. Oamenii au probleme, toți avem; de bani, de sănătate, de acoperișuri, de copii plecați, de inima albastră și de Dumnezeu absent. El le asculta și le rezolva. Nu pe toate. Dar mai multe decât credeau ei că pot fi rezolvate. Și nu pentru bani, deși dacă îi dădeau nu refuza, ci pentru că altfel numerele din cap nu aveau unde să se ducă și îl dureau fizic, ca un dinte stricat pe care nu îl poți ignora. Păi, tu stii cum e să-ti joace numerele-n cap? Vârsta, banii, copiii, amorul, taxele și impozitele, toate astea sunt numere. Chiar si sexul, tot despre numere e!

Tramvaiul scârțâi la o curbă și Stelu văzu că intrase în cartierul Meseriilor.

Străzile se îngustau, firmele luminoase se schimbau. Lumina felinarelor devenea mai rară și mai galbenă, e lumină d-aia care nu vrea să vadă prea mult primprejur. Știa cartierul. Venea de câteva ori pe săptămână la restaurantul meseriașilor.” La Matache” îi zicea toată lumea, deși Matache murise acu’ doișpe ani și altul ii luase locul, dar numele îi rămăsese așa cum rămân împietrite cârciumile care au văzut destule ca să nu mai aibă nevoie să se schimbe.

Acolo își făcea veacul pentru că acolo oamenii aveau probleme cu banii și cu frica. Si problemele concrete cu bani și cu frică sunt cele mai ușor de rezolvat dacă știi să numeri. Meseriașii îl lăsau în pace, nu îl iubeau, nu îl invitau, dar îl tolerau asa cum tolerezi un câine de cartier care nu mușcă și nici nu latră prea tare.

Coborî din tramvai.

Ploaia îl primi fără ceremonie. Era Vinerea Mare și parcă mai mulți păcătoși erau la cârciumă decât la biserică. Nu că ar fi vreo acuză, oamenii au motivele lor și Dumnezeu le știe pe toate, ci pentru că explică de ce restaurantul La Matache era plin în seara aceea și de ce clopotele băteau în gol undeva în dealul de deasupra cartierului, fără să audă nimeni cu adevărat. Meseriașii veniseră pentru că Vinerea Mare e zi în care stai cu “ai tăi”, iar pentru ei “ai lor” erau cei de la masă, nu cei de la altar. Stelu venise pentru că La Matache era singurul loc din cartier unde era primit cu numerele lui cu tot și cu mintea ciorchine încă atârnată în viile Ostrovului.

Înăuntru La Matache mirosea a fasole fiartă și a lumânări, a vin vărsat, de butoi, și a oameni care muncesc cu mâinile și care nu se scuză pentru asta. Pe mese ardeau lumânări de priveghi, cică Vinerea Mare cere asta, lumânare și tăcere, și amintirea că ceva măreț s-a întâmplat azi, dar cu două mii de ani în urmă, chiar dacă nimeni dintre meseriașii ăștia nu mai știe exact ce. Lumina le cădea oblic pe fețe, jumătăți luminate, jumătăți în întuneric, nimeni întreg, nimeni complet ascuns, parcă sacrul nu mai cobora din cer, ci ieșea direct din oameni.

Habar n-aveau meseriașii că lumina aceea oblică, joasă, lovind obrazul pe jumătate și lăsând cealaltă jumătate în întuneric era celebrul clar-obscur al unui maestru italian care îl descoperise cu patru sute de ani în urmă și pe care îl pusese în tablourile lui cu îngeri și cu desfrânate. Și nici nu știau că sacrul nu coboară din cer în lumină albă și uniformă, ci iese din întuneric, că apare exact acolo unde nu te aștepți, pe jumătatea de față a unui om obișnuit, pe mâinile unui meseriaș, pe obrazul unei femei pe care lumea o socotește pierdută. Mâinile pe care maestrul le picta erau mâini de oameni ai străzii, bătătorite, imperfecte, cu unghii negre de muncă. Si poate tocmai de aceea erau mâini divine.

Stelu intră și se așeză în colțul lui, colțul acela din stânga, de unde vedea toată sala fără să fie văzut. Comandă un ceai și scoase hârtiile.

La masa din mijloc, un bărbat lat în umeri, cu mâini ca două lopeți, ridică ochii spre el și întoarse capul. Îl știa. Îl mai văzuse de câteva ori.

Dar în seara asta, mai era altcineva la masă, un necunoscut.

Un bărbat gras, cu cravată, cu degetele pline de inele care nu se potriveau cu nici o meserie concretă. Îl văzuse pe Stelu din prima secundă și îl citise imediat; “un nimeni, un atârnător, un om de dat afară când deranjează”, probabil că așa a gândit.

– Auzi, mă, tu rezolvi probleme, huh? Ți s-a dus buhul!

Stelu ridică ochii de pe hârtii.

– Rezolv, da!

– Ia, mă, atunci rezolvă și asta. Bărbatul cu inele scoase un telefon și îl puse pe masă.

– Nevastă-mea zice că am cheltuit mai mult decât am câștigat luna asta. Eu zic că nu. Cine are, mă, dreptate?

Stelu luă telefonul. Privi numerele. Număra deja înainte să fi terminat de privit.

– Nevastă-ta! spuse după un minut.

Tăcere.

– Ce? Păi, cum așa?

– Nevastă-ta are dreptate. Ai cheltuit cu trei sute douăzeci de lei mai mult decât ai câștigat. Dacă vrei să-ti arăt unde, îți arăt.

Bărbatul cu inele se înroși. Nu frumos, nu dramatic! Se înroși urât, de la gât în sus, cum se înroșesc oamenii când adevărul îi prinde cu martori.

– Du-te, bă, de-aici! Auzi, rezolva el probleme! spuse. Și chemă chelnerul, nervos.

– Scoate-l afară pe ăsta, că ne incurcă!

Stelu strânse hârtiile metodic, fiecare la locul ei. Se ridică.

Și atunci simți nu furie, nu umilință, ci ceva mai rău decât amândouă. Irizațiile vineții de pe obraji, albastrul acela de Voroneț, podgoriile bunicului, simți cum se strâng, se închid, se transformă în ceva uscat și mort, ca via după îngheț. Ca și cum singurul loc din lume în care Stelu mai era “cineva” tocmai murise în el.

Chelnerul era tânăr și îi era frică de bărbatul cu inele mai mult decât îi era milă de Stelu. Veni la masă și spuse, fără să îl privească:

– Vă rog frumos!

Se ridică. Nu spuse nimic. Numărul era corect, nevastă-sa avea dreptate și asta rămânea adevărat indiferent ce credea “inelatul”.

Ieși.

Ploaia îl primi fără să îl întrebe nimic. Se opri și privi înapoi spre geamul restaurantului.

Înăuntru, lumânările ardeau. O femeie cu părul strâns turna vin, gestul acela rotund, vechi, vinul roșu devenind aproape negru în lumina lumânării. Inelatul râdea în gura mare.

Stelu întoarse spatele și atunci o văzu pe Mia.

Stătea la câțiva metri, cu spatele la zidul de lângă restaurant, și nu se mișca. Nu se ferea de ploaie, fie se obișnuise, fie nu mai conta.

Nu era frumoasă în nici un fel pe care lumea să îl fi votat.

Corpul ei era o adunătură de compromisuri pe care natura le făcuse fără să o consulte, șolduri prea late, umeri prea strâmți, picioare care nu se hotărâseră exact cum să se așeze sub greutatea ei. Un corp care părea că a fost început de cineva și terminat de altcineva

Doar sânii erau armonioși!

Păreau opera unui al treilea care știuse exact ce face. Drepți, egali, cu o greutate care sfida discret legile fizicii, parcă aveau arcuri înăuntru, cum spuneau clienții, deși nici unul nu găsise vreodată cuvintele exacte și toți ajungeau la metafore mecanice pentru că altfel nu știau cum să descrie alcătuirea care ținea de cu totul altceva decât de fizica.

Mia Țâțe Drepte era numele de scenă al unei nefericite despre care toți clienții spuneau că aduce fericire si ușurare chiar și în câteva secunde.

Mia habar nu avea ce le oferea cu adevărat.

Știa că trupul ei singur nu ar fi explicat nimic. Știa că bărbații care-i treceau muntele nu veneau pentru ce credeau ei că vin, pentru zbânț. Ci veneau pentru că purtau înăuntru un înger captiv, câte o rușine sau o frică, sau o singurătate atât de veche că devenise parte din ei și nu o mai simțeau decât noaptea. Veneau la ea și acel ceva ieșea în câteva minute, o oră, și plecau mai ușori, nu mai buni, nu transformați, doar mai ușori, cum ești mai ușor după ce plângi chiar dacă nu știi de ce ai plâns.

De aceea, pe toți ușurații ea îi numea îngeri.

Nu din naivitate. Nu din povestea frumoasă pe care și-o spune omul ca să doarmă noaptea. Nu, ci pentru că înțelesese ceva pe care nu putea să îl formuleze dar îl simțea în fiecare dintre ei, că sunt slabi, că sunt nefericiți, că sunt singuri în feluri pe care soțiile lor nu le văd și prietenii lor nu le aud. Că sunt, în fond, exact ca ea. Exact ca Mia. Cu singura diferență că ea nu îi umilea. Nu îi judeca. Nu îi compătimea. Îi primea. Și primirea asta, simplă, caldă, fără condiții, asta elibera îngerul din ei, îngerul acela mic și speriat pe care îl purtau închis de ani și care nu știuse până atunci că poate ieși.

Credea în Dumnezeu cu simplitatea cu care credea în ploaie. Fără teologie, fără îndoială, fără nevoie de dovezi. Dumnezeu era acolo cum era și ploaia uneori; deranja, dar era.

Acum stătea în ploaie cu un carnețel mic în mână și cu frica în stomac. Frica aceea precisă, cu adresă și orar, a omului care știe că vine cineva și că sosirea aceea nu e bună. Peștele îi spusese că a furat. Că banii nu se adunau. Că va veni să îi explice cum nu se fură de la el.

Peștele nu era înger. Asta o știa sigur.

– Rezolv probleme, spuse o voce lângă ea.

Întoarse capul.

Mia privi hârtia. Privi obrajii, privi ochii unui om care a văzut destule ca să nu se mai mire de nimic și tocmai de aceea vede tot.

– Chiar orice? întrebă.

– Orice care se poate număra!

Ea deschise carnețelul și i-l întinse.

Stelu luă carnețelul și sfredeli numerele.Ochii lui alunecau pe cifre cum aleargă degetele unui orb pe o față cunoscută, găsind singuri adevărul ascuns în adunare și scădere.

– Ai câștigat două sute de lei mai mult decât scrie el, spuse după treizeci de secunde.

– Nu tu ai furat! El a numărat greșit sau a vrut să numere greșit. Nu e același lucru, dar rezultatul e același pentru tine.

Mia îl privi lung.

– Poți să scrii asta? Să am pe hârtie?

– Pot!

Se întoarseră amândoi spre geamul restaurantului, fără să se înțeleagă, ca și cum geamul acela era singurul birou disponibil pe strada aia. Stelu scoase pixul și scrise pe spatele uneia dintre hârtiile lui, cu geamul ca suport, cu stropii de ploaie alunecând între mâna lui și lumânările dinăuntru.

– Știi că niciun număr nu există singur?” spuse Stelu, fără să ridice pixul de pe hârtie.

– Stii că fiecare e suma celor două dinaintea lui. Fără ele, noul numar nu există. Apare din ele și dispare în cele care vin după.

Stelu termină de scris și privi hârtia o clipă. Afară ploaia cădea în același șir vechi, neschimbat.

– Soțul meu m-a jucat la cărți,spuse Mia deodată. Ca și cum hârtia cu numerele corecte îi dăduse voie, în sfârșit, să spună și ce nu se putea număra.

– Și a pierdut! La Matache, acum trei ani. A jucat toată noaptea și când n-a mai avut nimic, a pus și ce n-avea. M-a pus și pe mine.

Stelu privi spre geam. Înăuntru, la masa lui, “inelatul” își lua altă porție de râs.

– Acum el e stăpanul meu, spuse Mia.

Stelu privi spre geam. Același bărbat, același râs, același inelat!

Ploaia cădea, Mia a continuat:

– Al meu a murit la o lună după. De inimă sau de rușine. Nu știu care a venit prima.

– Și tu? intrebă Stelu.

– Eu am zis că plătesc datoria!

Pauză.

– Dar el tot adaugă. Câte ceva în fiecare lună , o dobândă, o penalizare, ceva. Ca să nu se termine niciodată.

– Și plătești!

Nu era întrebare. Era constatare.

-Trupul îl ia el, spuse Mia simplu, sufletul e al meu.

Stelu puse pixul în buzunar. Număra involuntar, datoria, anii, suma. Dar suma nu se închidea. Era un număr acolo care nu intra în nici un șir, care nu asculta de nici o regulă.

Era pentru prima oară când Fibonacci îl lăsase singur.

Si prima dată când a înțeles de ce fusese dat afară în seara aceea.

Stelu privi spre geamul restaurantului. Înăuntru, patronul de la Matache stătea la masa lui cu paharul plin. Îngerii Miei beau la mesele lor. Ea plătea afară în ploaie o datorie care nu fusese a ei.

Nu spuse nimic. Nu era nimic mai adevărat decât tăcerea aceea, era singurul răspuns corect.

Mia scoase din buzunar o bucată de pâine învelită într-o hârtie. O rupse în două și îi întinse lui jumătate.

Stelu luă pâinea. Mâncă.

Mia ridică sticla și bău un strop mic, cu ochii închiși și fața spre ploaie, ca într-o rugăciune pe care nu o știa pe dinafară dar pe care o simțea pe dinăuntru de când se știa.

Ieșiră.

La colțul străzii Mia se opri și ii întinse sticla fără să spună nimic. El o luă. Bău un strop, primul după mult timp. Atât de mic încât trupul nici nu apucă să îl recunoască.

Mia plecă spre noaptea ei.

Stelu puse sticla jos, lângă zid, cu grijă.

Porni si el spre stația de tramvai.

Clopotul bătea undeva în deal, prin ploaie.

Și atunci a inteles. Nu din cărți, nu din numere, ci din tăcerea aceea de lângă geam. Că există o singură datorie pe care n-o poți număra și n-o poți refuza, datoria altuia plătită cu trupul tău. Că asta făcuse Mia. Că asta făcuse, cu două mii de ani înaintea ei, Altcineva.

Că asta e Învierea.

Unu, unu, doi, trei, cinci.

Șirul nu se termina niciodată. Din jertfă ieșea viață, din viață alt număr, și din acela altul, înainte, mereu înainte, exact cum știuse Dumnezeu înaintea lui Fibonacci și cum știuse Fibonacci înaintea lui Stelu.

Și cum știuse Mia înaintea tuturor.

SERGIU TOADER | București, România

#nuvela #toader