La finalul lunii martie, într-un weekend, Credit Suisse, a doua mare bancă a Elveţiei, a fost preluată de UBS, prima bancă, pentru a se evita o prăbuşire a întregului sistem financiar global. Acţionarii Credit Suisse şi-au pierdut banii, la fel ca şi deţinătorii unor serii de obli­gaţiuni Credit Suisse.

Nu ştiu pe câtă lume interesează această tranzacţie şi ce s-a întâmplat acolo, dar poate fi văzută şi ca un semnal de alarmă în privinţa modului de administrare a banilor, în special a celor personali.

În FT Weekend, 8-9 aprilie, cel mai cunoscut ziar de business din Europa,  a fost publicat un reportaj de la Adunarea Generală a Acţionarilor Credit Suisse. Sute şi mii de acţionari, în special mici, au protestat timp de câteva ore împotriva conducerii băncii, împotriva autorităţilor elveţiene şi împotriva presei, în special a Financial Times.Întotdeauna presa este pe lista celor vinovaţi când se produce o prăbuşire, pentru că din cauza presei se produce acel eveniment, nu din cauza managementului şi a autorităţilor de supraveghere. Aceste adunări generale ale acţionarilor sunt un fel de entertainment, unde acţionarii mici au prilejul să-şi facă auzită vocea în câteva secunde sau în câteva minute, cât are fiecare la dispoziţie.

Acţionarii mari, cei care contează şi care aprobă deciziile conducerii executive, sunt prezenţi, dar nu se bagă. Aşa că acţionarii mici nu contează, deşi ei pierd cel mai mult. Până când nu s-a întâmplat, nimeni nu prea credea că este posibil ca a doua mare bancă a Elveţiei să se prăbuşească într-un weekend, ştergând practic o istorie de 167 de ani, timp în care banca a supravieţuit războaielor, crizelor, schimbărilor de regim etc. De secole, dar mai ales în ultimele decenii, băncile sunt promovate ca instituţii speciale super şi suprareglementate, iar dacă cineva se leagă de ele şi pune la îndoială modul cum sunt administrate şi supavegheate, este ca şi cum ar atenta la siguranţa naţională. Tocmai de aceea mulţi, în special depunătorii individuali, îşi încredinţează economiile acelor bănci, că ştiu ele ce să facă cu banii şi unde să-i investească.

Mai mult decât atât, deponenţii sunt îndemnaţi să cumpere şi acţiuni ale bănci­lor, pentru că dacă ai siguranţa depunerilor la bancă, poţi să ai şi siguranţa investiţiei într-o acţiune, pentru că ar fi acelaşi lucru. Aceste propoziţii şi idei de marketing sunt în toate materialele de promovare. Problema este că băncile sunt cele mai vulnerabile la crize, la perioadele de panică, şi sunt cel mai expuse în lumea de astăzi. În perioadele de boom economic supravegherea este laxă pentru că nu se poate întâmpla nimic, iar lobby-urile bancare şi financiare sunt mult mai puternice decât semnele de întrebare care pot să apară. Dacă Credit Suisse s-ar fi rezumat la operaţiunile clasice, la atragerea de depozite şi acordarea de credite companiilor şi persoanelor fizice, şi acum ar fi fost în viaţă.
În lumea modernă de astăzi, a capitalismului financiar, băncile se bazează mai mult pe operaţiunile financiare, de tranzacţionare pe diferite instrumente şi produse, care nu sunt altceva decât pariuri făcute pe anumite evenimente, respectiv creşterea sau scăderea dobânzilor, pariuri pe falimentul unor companii sau chiar state, pariuri pe creşterea sau scăderea valorii unor acţiuni. Traderii sunt adevăraţii Dumnezei ai acestor bănci, nu cei din conducere, care oricum, de la un anumit punct încolo, nu înţeleg ceea ce se întâmplă în propriile lor bănci. Problema este că atunci când traderii pierd, ei pierd cel mult bonusul, în timp ce acţionarii, în special cei mici, cărora li s-a spus că băncile sunt instituţii care nu pot să se prăbuşească, pierd cel mai mult. În 2007, o acţiune Credit Suisse valora pe piaţa bursieră 70 de euro, iar acum, când banca a fost preluată de UBS (care, apropo, nu voia să cumpere Credit Suisse), o acţiune mai valora 0,7 euro. Dacă un acţionar indivi­dual avea 1.000 de acţiuni, în 2007 acestea valorau 70.000 de euro, iar acum mai valorau numai 700 de euro.

Acţionarii individuali şi-au pierdut economiile de-o viaţă. Acţionarii cei mai mari, care erau fondurile de investiţii globale, deşi au pierdut cel mai mult în valoare nominală, pot să compenseze aceste pierderi în portofoliile lor prin câştigurile din altă parte. Dar totuşi sunt nişte pierderi.  Deşi pare simplu, unul dintre cele mai grele lucruri este să-ţi administrezi banii, asta dacă îi ai. Dacă îi depui la bancă primeşti o dobândă, care este mică. Dacă îi investeşti în acţiuni sau în alte instrumente financiare mai sofisticate poţi să câştigi mai mult decât la bancă prin dividende şi, poate, prin creşterea valorii acţiunilor, dar poţi să şi pierzi. Nicio bancă, nicio companie, nicio acţiune nu este infailibilă.

Autorităţile de reglementare şi de supraveghere nu pot să acopere toate evenimentele şi să anticipeze toate riscurile cu care toate aceste entităţi s-ar putea confrunta. Dacă vine o panică şi oamenii vor să-şi retragă banii, nicio bancă din lume nu are cum să reziste, oricât de puternică şi de bine capitalizată ar fi. La fel, nicio companie nu rezistă când apar crize, când sunt schimbări tehnologice, când pierde contactul cu realitatea, când managerii câştigă prea bine. După ce pieţele de capital s-au democratizat începând cu anii ’80, iar oricine poate cumpăra acţiuni, managerii acestor companii au devenit mai importanţi decât acţionarii. Iar managerii lucrează mai mult pentru bonusul lor decât pentru acţionari. Aşa că trebuie să aveţi grijă de banii voştri, mai mult decât au grijă cei care îi administrează. Tot timpul se spune că investiţiile trebuie făcute pe termen lung, că nu trebuie să te uiţi la scăderi care apar pe termen scurt şi că investiţiile în acţiuni sau în fonduri de investiţii aduc câştiguri mai mari decât dobânzile la bancă. Statistica arată că aşa este şi nu poate fi contrazisă. Ce te faci însă dacă ai avut ghinionul să ai acţiuni la Credit Suisse?

Tot timpul se aduce în discuţie faptul că oamenii sunt needucaţi financiar şi că nu ştiu ce să facă cu banii lor. Poate că oamenii nu ştiu ce să facă cu banii lor, dar toate aceste evenimente şi crize sunt produse de oameni cu cea mai înaltă educaţie financiară. Nu poţi să spui că cei care au condus Credit Suisse nu au avut educaţie financiară, ci dimpotrivă.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!