De ce nu e recomandat să lucrezi cu plângăcioșii

Dacă trezești la miez de noapte orice manager bun de resurse umane și-l întreabi: Care este tipul de angajat enervant la muncă? Cu siguranță va spune: „Cel care se plânge constant de muncă și pe ceilalți colegi, care spune constant că este imposibil să facă acest lucru, care dă vina pe toți cei din jur pentru problemele lui”. Toți oamenii de succes și eficienți au repulsie la plângăcioși. Văicăreala este toxică, deoarece distrage atenția celorlalți angajați de la munca lor. Plânsul nu este constructiv și consumă multă energie. Împiedică noii angajați să se adapteze rapid la muncă. Plângăcioșii de cele ai multe ori împiedică atingerea rezultatelor la nivelul grupurilor mici, dar și în cadrul proiectelor. Dacă discutați cu un plângăcios de pe poziția de antrenor, fără amenințări, puteți auzi argumente foarte interesante și înțelege ce tipuri de plângăcioși sunt.

Plângăcioșii responsabili

Acest tip de angajat este muncitor, profesionist și sincer îngrijorat de slujba sa. Adesea nu poate spune „nu”, nu știe să-și formuleze clar întrebările și încearcă să joace rolul „salvatorului lumii”. Își asumă sarcina de a corecta greșelile altora și îi critică pe colegii care nu știu să-și facă treaba. Plângăcioșii responsabili intră în arenă după ședințe (ei tac și dau din cap) și spun ce idioți îi înconjoară și îi încurcă să-și facă jobul. Indiferent dacă au sau nu un grup de sprijin, ei își fac griji de rezultatul final. Și o fac cum pot mai bine.

Frazele folosite

-Eu așa nu mai pot

-Eu răspund pentru totul

-Chiar nimeni nu poate face acest lucru

-De ce eu trebuie să lucrez pentru alții

-Eu vin primul și plec ultimul

Un sfat pentru patroni: dacă un angajat se vaită e necesar să vă găsiți timp și să vorbiți despre volumul de muncă și să-i oferiți un feedback constructiv. Dacă motive de a se văita nu sunt atunci e necesar de a discuta de pe poziții mai dure.

Plângăciosul subevaluat

Se plânge din tot sufletul și foarte emotiv. Din vaietele sale nu poți deduce esența problemei, dar e de înțeles că omului nu îi este bine. Această categorie de plângăcioși caută susținerea colegilor, caută aprobarea acțiunilor, dar caută și susținere emoțională. În frazele lor se atestă eroismul, dar se conformează gândurilor interioare: Acest tip de plângăcioși caută să fie lăudați. Ei pur și simplu vor ca să fie luați în seamă și să le fie apreciată contribuția lor.

Frazele folosite

-Eu sunt pentru ei, dar ei…

-Iată, lor tot, dar mie nimic

-Nimeni nu a văzut, nimeni nu știe, nimeni nu-și aduce aminte cum eu….

Sfatul pentru șefi este ca o dată în săptămână să folosească frazele: Eu văd cât muncești tu, eu apreciez munca pe care o faci, eu îți sunt recunoscător pentru contribuția ta

Plângăciosul jedi

Merită să vorbim despre această categorie mai detaliat. Plângăciosul jedi afișează cel mai înalt nivel al văicăreli. De regulă, aceștia sunt lucrători foarte experimentați, care au mulți ani de experiență într-o singură companie. Ei sunt cu adevărat valoroși și conservatori până în măduva oaselor. Ei se plâng selectiv și știu exact unde să pună masca de cameleon și unde să arate aroganță și să-i rănească pe alții, astfel încât să fie dezagreabili.

Plângăcioșii jedi nu sunt foarte ocupați cu munca, foarte rar are multe sarcini, știu exact cum să își atribuie responsabilități. Ei recunosc puterea și statutul, vorbesc o limbă diferită cu cei puternici. Când atacă, o fac cu precizie și aici poate fi sesizată experiența și iscusința cu care o fac. Au abilități excelente de a vorbi în public (știu să vorbească succint, știu unde să arate cu mâna, știu unde să închidă ușa în nas.

Plângăciosul jedi e-n joc 24/7. El poate fi jignitor, dacă se așază la o masă într-un local cu persoane necunoscute. Va spune: În acest grup nimic nu poate fi schimbat. Și știți de ce, ascultați ce vă spun.

Ce poate ascunde acest comportament. Cel mai des – necesitatea de recunoaștere.

Angajații care se consideră demni de promovare și schimbarea la un nou loc de muncă își pierd cumpătul atunci când colegii lor sunt promovați sau invitați la alt job. Încearcă sincer să găsească logica de ce este numit sau încurajat altcineva și nu o găsesc. Nici nu le vine în minte că, calitățile personale interferează cu progresul în carieră. Apoi plângăciosul își inventează dușmani și începe să lupte. Plângăciosul jedi se consideră cu adevărat un lider, care deține informații valoroase, dar și un muncitor excelent. Lupta imaginară îi dă puteri și îl ajută la menținerea stimei de sine. El „luptă” și pentru interesele companiei …

Motivația acestui tip de plângăcioși se construiește pe intențiile rolului pe care îl joacă și mai rar poate fi schimbată. Dacă încercați să oferiți unui astfel de angajat să conducă o altă direcție sau să treacă la o poziție mai responsabilă, puteți obține un refuz motivat. Prin urmare, este util ca managerul să aibă o anumită vigilență cu privire la obiectivele pe care angajatul le pretinde. Este foarte util să clarificați motivația pentru atingerea acestor obiective punând întrebările adecvate: „Am aflat despre nemulțumirea ta. Pentru ce anume sunteți gata să vă asumați responsabilitatea aici și acum? ”, Ce vă face să vă asumați acest obiectiv? ”Cum sunteți gata să vă asumați responsabilitatea pentru obținerea rezultatului? ”.

În mod corect, trebuie remarcat faptul că văicărelile pot avea un element de epuizare. Iar dacă un angajat citește acum ce scriu, care vede deja non-constructivitatea modelului său comportamental, i-aș sugera următoarele: să se ocupe de simțul identității personale, deoarece depinde foarte mult de muncă și carieră și, de asemenea, să se gândească la dezvoltarea abilității de a purta conversații oneste cu sine însuși … ”M-am supărat, apoi m-a oprit, și mi-am pus întrebări: „De ce mă plâng și îmi exprim nemulțumirea?”, „Modul meu de lucru poate duce la rezultate de care mi-e frică cel mai mult?”

#plângăcioși #job #angajati

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Italia continuă să atragă atenția lumii cu ofertele sale spectaculoase de case la prețul de un euro, dar în spatele acestor anunțuri se ascund costuri uriașe, birocrație sufocantă și lipsa infrastructurii. Deși ideea pare ideală pentru cei care visează la o casă în Toscana sau Sardinia, realitatea este mult mai complicată, arată o analiză realizată de Meduza, Politico și Financial Times.

Italia trece prin cea mai gravă criză demografică din istorie, cu o scădere constantă a populației de peste 16 ani. Rata natalității se află la un nivel minim istoric, iar tinerii educați părăsesc țara în căutarea unor salarii mai bune în alte state europene. Premierul Giorgia Meloni a aprobat un plan de 500.000 de vize pentru muncitori extracomunitari, pentru a compensa lipsa forței de muncă din agricultură și turism. Satele din Sardinia și din sudul Italiei sunt cele mai afectate: școlile și spitalele se închid, magazinele dispar, iar în multe localități singura sursă de venit a rămas turismul sezonier.

Programul „Case pentru un euro” a fost lansat de mai multe comune italiene pentru a repopula zonele depopulate. În teorie, oricine poate cumpăra o casă cu un euro, dar în realitate costurile de renovare pot ajunge la 200.000–600.000 de euro. Majoritatea caselor scoase la vânzare se află în stare avansată de degradare, fără acoperiș, apă sau electricitate. Autoritățile impun cumpărătorilor să restaureze imobilul în termene scurte, iar neîndeplinirea obligațiilor duce la pierderea banilor și la anularea tranzacției. În plus, un euro este doar prețul de pornire la licitație, iar în unele cazuri ofertele finale pornesc de la 6.000 de euro. Cumpărătorii trebuie să depună și un depozit de garanție, care nu este returnat dacă lucrările nu sunt finalizate.

Pentru străini, situația este și mai complicată: achiziția unei case nu oferă drept de rezidență în Italia sau în Uniunea Europeană. După victoria lui Donald Trump în SUA, comuna Ollolai din Sardinia a lansat o campanie pentru atragerea americanilor, promițând o viață liniștită „pe insula paradisului”. Un an mai târziu, niciun imobil nu fusese vândut. Între 2018 și 2024, doar zece case din Ollolai au fost cumpărate și restaurate. Localnicii sperau la un val de nomazi digitali și artiști, însă puțini s-au încumetat să investească zeci de mii de euro într-un sat fără infrastructură.

Există însă și povești cu final fericit. Fotografa spaniolă Ivo Rovira a cumpărat un imobil în Sardinia, l-a restaurat și a deschis un mic restaurant local. „Nu ne simțim turiști, ci armunjini adevărați”, spune ea. Americanii Tam și Gary Holm din Los Angeles au reușit să cumpere o casă în Sicilia după mai multe încercări, investind în total 160.000 de euro. „M-am îndrăgostit de oamenii de aici. Sunt prietenoși, ospitalieri, și orașul, deși mic, e plin de viață”, a declarat Holm pentru Business Insider.

Deși programul a atras atenția internațională, infrastructura precară, birocrația și costurile ascunse continuă să-i descurajeze pe cumpărători. Economiștii avertizează că depopularea satelor italiene riscă să provoace un nou val de criză economică în regiunile rurale, iar fără investiții serioase, nici măcar casele de un euro nu mai pot salva satele care dispar.