INFOGRAFIC: Care este structura Sistemului Financiar în Republica Moldova

Și tu ești parte a sistemului financiar

De cele mai multe ori, interacționăm cu sistemul financiar fără să ne dăm seama, atunci când achităm factura la telefon, schimbăm valută sau utilizăm cardul bancar. Dacă aceste operațiuni sunt relativ simple, atunci concepte precum inflația, dobânda, creditul, piața de capital și altele ne pot crea dificultăți. Înțelegerea sistemului financiar este foarte importantă pentru a putea lua decizii înțelepte care să sporească calitatea vieții noastre de zi cu zi. În același timp, ca și consumatori de servicii financiare suntem diferiți. Printre noi există persoane vulnerabile, cum ar fi persoanele cu venituri reduse, cele cu dizabilități, unele minorități etnice, familiile monoparentale, vârstnicii, etc.. De aceea, sistemul financiar tinde spre incluziunea tuturor, oferind produse conform necesităților fiecăruia.

Instituții financiare

Circulația banilor este facilitată de anumite instituții cum ar fi băncile, organizațiile de creditare nebancară, asociațiile de economii și împrumut și alte entități specializate. Deoarece este vorba despre banii cetățenilor săi, statul impune standarde stricte de activitate acestor instituții. În Moldova standardele sunt stabilite de Banca Națională a Moldovei și de Comisia Națională a Pieței Financiare. Totodată, alte instituții de stat au un rol specific în cadrul sistemului financiar, cum ar fi prevenirea și combaterea spălării banilor sau protecția consumatorilor de servicii financiare.

Piețe financiare

Atunci când vrem să cumpărăm anumite bunuri mergem la piață, locul în care își dau întâlnire vânzătorii și cumpărătorii pentru a se înțelege asupra prețului. Tot așa este și în cazul banilor – furnizorii și solicitanții de fonduri se întâlnesc pe piața financiară pentru a cumpăra și a vinde produse și servicii financiare. O astfel de piață poate apărea sub diferite forme, în funcție de instrumentele care se tranzacționează. Spre exemplu, pe piața bancară se vând și se cumpără produse ale băncilor sub formă de credite sau depozite, pe piața valutară valute (euro, dolari, ruble, etc.), iar pe cea de capital – acțiuni ale companiilor sau valori mobiliare de stat.

Instrumente financiare

Instrumentele financiare sunt niște produse care au drept scop stabilirea unor reguli în relațiile dintre participați. Relațiile pot fi de mai multe tipuri (de economisire, investire, creditare, asigurare, etc.) însă toate au la bază resurse financiare și aceleași concepte general acceptate. Pentru sistemul financiar național cele mai frecvente instrumente sunt cele caracteristice pieței bancare, însă există și altele care devin din ce în ce mai utilizate. Astfel, pe lângă produse clasice cum ar fi depozitele și creditele bancare mai sunt și împrumuturi nebancare sau depuneri de economii. De asemenea, leasingul financiar sau ipoteca devin produse obișnuite, iar asigurările tind să se extindă mai mult decât cele auto. În cele din urmă, pentru piața de capital sunt caracteristice instrumente precum acțiuni ale unor companii care pot fi cumpărate sau vândute prin intermediul bursei.

Actorii sistemului financiar național:

Banca Națională a Moldovei

Comisia Națională a Pieței Financiare

Bănci licențiate

Organizații de creditare nebancară

Asociații de economii și împrumut

Companii de asigurări

Bursa de Valori a Moldovei

Depozitarul Central Unic

În cadrul unui proiect finanțat de către Ambasada Marii Britanii la Chișinău prin intermediul Fondului pentru Buna Guvernare, Banca Națională a prezentat un infografic ce descifrează structura sistemului financiar în Republica Moldova:

La începutul anilor 1990, odată cu încheierea Războiului Rece, ţările europene au profitat de aşa-numitele dividende al păcii(beneficiile economice ale reducerii bugetelor pentru apărare – n.r). Acestea au redus bugetele de apărare şi au casat sau au vândut cantităţi mari de echipamente, convinse că un război terestru major pe continent nu mai reprezenta un scenariu plauzibil. Invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina la începutul anului 2022 a pus capăt acestei iluzii, scrie Bloomberg

Acum, guvernele din întreaga Europă s-au angajat să crească semnificativ cheltuielile militare pentru a se pregăti pentru tipul de conflict prelungit şi de mare intensitate pe care îl duce Ucraina. Cu toate acestea, rezultatele au fost inegale, ridicând întrebarea dacă şi când va fi Europa pregătită pentru viitoarele provocări de securitate.

În 1989, cheltuielile militare ale membrilor NATO au depăşit în medie 4% din PIB, deoarece statele membre au căutat să menţină şi să consolideze propriile linii de apărare pentru a fi gata în eventualitatea unui război deschis de URSS şi aliaţii săi.

După prăbuşirea URSS, guvernele s-au grăbit să profite de relaxarea tensiunilor dintre superputeri. Acestea au redus cheltuielile pentru apărare, redirecţionând resursele către domenii mai productive şi mai populare, cum ar fi asistenţa medicală şi socială.

Tancurile, artileria şi alte tipuri de armament greu au fost casate sau vândute. Această tendinţă s-a accelerat după atacurile din 11 septembrie 2001 asupra SUA, deoarece forţele concepute pentru războiul terestru au fost reconfigurate în unităţi mobile, mai puţin înarmate, pentru misiuni de combatere a terorismului în întreaga lume.

Până în 2014, membrii europeni ai Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord au alocat în medie 1,4% din PIB pentru apărare. Germania avea mai puţin de 1.000 de tancuri şi vehicule de luptă de infanterie combinate, faţă de 7.000 (numai în Germania de Vest) în timpul Războiului Rece.

În cazul SUA, marele câştigător al Războiului Rece, beneficiile economice au fost de scurtă durată. Cheltuielile pentru apărare au scăzut de la 6% din PIB în 1989 la un minim de 3% în 2001, dar au inversat cursul după ce atacurile din 11 septembrie au precipitat războaiele americane majore din Afganistan şi Irak. Aceste angajamente au dus la o creştere a cheltuielilor până la 5% din PIB în 2010, înainte de a se stabiliza la aproximativ 3,5% în ultimii ani.

Scăderea cheltuielilor pentru apărare în rândul membrilor europeni ai NATO a început să se inverseze în 2014, după ce Rusia a anexat peninsula ucraineană Crimeea. În acel an, alianţa a stabilit un termen limită de 2024 pentru ca membrii să atingă un obiectiv de cheltuieli de 2%, ignorat anterior. Puţini erau pe cale să reuşească acest lucru în momentul în care invazia în toată regula a Ucrainei a schimbat radical percepţiile cu privire la cât de multă apărare are nevoie Europa.

Mulţi oficiali europeni şi americani consideră că preşedintele rus Vladimir Putin este hotărât să subordoneze naţiuni care au făcut parte cândva din Uniunea Sovietică. La doar câteva luni după începerea războiului, NATO a adoptat o strategie actualizată care a identificat Rusia ca fiind „cea mai semnificativă şi directă ameninţare a alianţei”. Versiunea anterioară, din 2010, viza un „parteneriat strategic” cu Rusia.

Unele guverne au ajuns să reexamineze doctrinele de apărare care definesc tipurile de războaie pentru care continentul ar trebui să se pregătească. Cei mai mulţi analizează – într-o măsură mai mare sau mai mică – cum să refacă stocurile de tancuri, sisteme antitanc şi antiaeriene, rachete ghidate de precizie, baterii de artilerie şi muniţie, precum şi dronele care s-au dovedit esenţiale în războiul din Ucraina. Compania de consultanţă McKinsey & Co a estimat că, fără război, cheltuielile europene pentru apărare din 2021 până în 2026 ar fi crescut cu 14%, iar conflictul va împinge această creştere la cel puţin 53%, de la 296 miliarde de euro (317 miliarde de dolari) la 453 miliarde de euro, conform estimărilor sale.

Decizia Germaniei în contexul războiului a fost poate cea mai spectaculoasă. Dintre statele NATO, cea mai mare economie a Europei a alocat una dintre cele mai mici părţi din PIB pentru apărare. Dar, la câteva zile după ce Rusia a invadat Ucraina, cancelarul Olaf Scholz a anunţat o creştere de 100 de miliarde de euro a cheltuielilor militare. Franţa şi-a majorat cu o treime alocarea bugetară pe şase ani pentru apărare.

Polonia a întocmit o listă de cumpărături care include sute de lansatoare de rachete HIMARS, care au avut un impact semnificativ în Ucraina, precum şi de trei ori mai multe tancuri decât au Franţa şi Marea Britanie împreună şi de şase ori mai multe piese de artilerie autopropulsate decât posedă Germania.

Dacă guvernele vor fi capabile să plătească pentru modernizările ambiţioase în domeniul apărării rămâne o întrebare deschisă. Apelurile pentru mai multe cheltuieli vin într-o perioadă de inflaţie ridicată şi de cerere mare de creşteri salariale în sectorul public, precum şi de subvenţii şi investiţii necesare pentru a îndeplini obiectivele de combatere a schimbărilor climatice. În plus, costul reconstrucţiei Ucrainei, în cele din urmă, va fi ridicat, acesta fiind estimat la câtva sute de miliarde de euro.