Tratatul de la Versailles, semnat de către marile puteri în 1919, a făcut ca Germania să-și asume vina pentru declanșarea Primului Război Mondial, a obligat-o să plătească reparații de război, a limitat activele militare ale statului ( 100 000 infanteria și 15 000 flota), precum și a impus diverse limite economice, provocând fenomenul hiperinflației în țară. Ca idee, prețul unei pâini în vara anului 1923 era de 430 miliarde unități monetare (Deutsche Mark).
Odată ajunși la putere, naziștii în frunte cu Adolf Hitler au abordat politica de reînarmare a statului german, împotriva prevederilor Ttratatului de la Versailles, considerat umilitor pentru Germania. Exact în acel moment, naziștii aveau nevoie de o modalitate de a finanța reînarmarea fără a lăsa urme vizibile.
Problema cea mare consta în limita legală a ratei dobânzii de 4,5%. Un deficit public mare, vizibil, ar fi atras atenția marilor puteri asupra încălcării termenilor Tratatului.
Soluția a venit din partea conducătorului Băncii Centrale Germane (Reichsbank) – Hjalmar Schacht. Acesta a înființat societatea cu răspundere limitată Metallurgische Forschungsgesellschaft, sau mai pe scurt MEFO. Obligațiunile emise de companie, numite mai târziu chitanțe MEFO serveau drept metodă de plată, care putea fi convertită în valută la cererea deținătorului.
Firma respectivă era o companie-fantomă, a cărei scop a fost să emită aceste obligațiuni ca plată producătorilor de armament din industria grea. Chitanțele MEFO au fost emise cu o durată de maturitate de șase luni inițial, dar cu posibilitatea de a fi prelungite pe o perioadă nedeterminată. Pentru a atrage și mai mult investitorii, facturile MEFO aveau o dobândă anuală de 4%, care era mai mare decât cea obligațiunilor emise de stat.
În scopul de a exclude riscul ca obligațiunile MEFO să fie schimbate pe valuta națională (Reichsmarks), ceea ce ar duce la inflație, perioada de maturitate a continuat să fie prelungită până când perioada efectivă a devenit de cinci ani până în 1939.
În consecință, chitanțele MEFO au permis Reich-ului german să aibă un deficit mai mare decât ar fi fost capabil să aibă în mod normal. Astfel, guvernul german și-a reumflat economia, ceea ce a culminat cu eventuala reînarmare. Pentru a sublinia rolul acestui instrument financiar în dezvoltarea industriei grele a Germaniei naziste, mai jos sunt ilustrate câteva tabele care oferă o imagine comparativă de ansamblu a evoluției indicatorilor relevanți.
De exemplu, în ceea ce ține de producția de avioane, Germania a devenit al doilea cel mai mare producător în anul 1939, conform datelor preluate din Overy, Air War.
În 1938, Germania Nazistă ocupa al treilea loc ca pondere și aport în industria mondială
Iar în 1937 potențialul său relativ de război era depășit doar de Statele Unite ale Americii.
Tabele preluate din Hillman ,,Comparative Strengh of the Powers”
Artur Sandrosean
