Lecţia poloneză a gazului. Cum a reuşit țara să se elibereze de importurile din Rusia

La finalul lunii noiembrie de anul trecut, Baltic Pipeline, conducta care a unit sistemele de transport al gazului din Norvegia, Danemarca şi Polonia, cu o capacitate de 10 miliarde de metri cubi pe an, a intrat pe deplin în funcţiune. Momentul nu putea să fie mai bun în contextul în care în 2022 contractul pe termen lung pe care Polonia îl avea cu Gazprom pentru achiziţia de gaze expira, iar polonezii nu îşi doreau sub nicio formă să-l prelungească. Ce urmează?

„Invazia Rusiei asupra Ucrainei din 2022 a forţat statele europene să-şi reducă dependenţa de gazul rusesc. Deşi importurile de gaze ale UE, inclusiv GNL (gaz natural lichefiat), au crescut cu 37% în perioada 2014-2021, după invazie fluxurile de gaze prin conducte au scăzut de şase ori. Una dintre principalele pieţe din UE, Polonia, care în mod istoric era şi cea mai dependentă de importurile de gaze din Rusia, a reuşit să-şi reducă dependenţa de importurile din Rusia în cea mai mare măsură“, scriu analiştii de la Institutul Economic Polonez.

Materialul a fost realizat cu sprijinul LOT Polish Airlines.

Potrivit datelor publicate într-o analiză Politico, Polonia are un consum de gaze naturale de circa 20 de miliarde de metri cubi pe an, din care aproape 10 miliarde de metri cubi veneau direct din Rusia, prin intermediul conductei Yamal. Mai departe, Polonia are o producţie internă de circa 3-4 miliarde de metri cubi de gaze la care, în 2022, se adăugau circa 6 miliarde de metri cubi de GNL care veneau pe Marea Baltică. Dar cea mai importantă piesă din strategia energetică a Poloniei, cea care avea să o elibereze de dependenţa faţă de Rusia, a intrat pe deplin în funcţiune în noiembrie, anul trecut, Baltic Pipeline. Iar momentul nu putea fi mai bun în contextul în care tot la finalul anului trecut a expirat contractul din 1996 pe care Polonia îl avea cu Gazprom.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

#gaz #polonia #Gazprom

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Guvernul încasează anual aproximativ 4.000 de lei de la fiecare șofer pentru infrastructura rutieră, însă doar jumătate din această sumă ajunge efectiv în fondul rutier, iar restul banilor sunt redirecționați către alte cheltuieli bugetare. Practica se menține încă din 2015, a declarat economistul Veaceslav Ioniță într-un interviu din cadrul emisiunii „Contrasens” a publicației ZIUA.

Potrivit expertului, situația echivalează, în esență, cu o deturnare a banilor destinați drumurilor. „Dacă șoferii plătesc taxe pentru drumuri, iar guvernul folosește acești bani în alte scopuri, vorbim despre o lipsă gravă de respect față de destinația acestor fonduri”, a subliniat Ioniță, care a menționat că de aproape zece ani sumele achitate pentru infrastructura rutieră nu ajung integral la drumuri.

Economistul explică faptul că pentru menținerea rețelei rutiere într-o stare bună ar fi necesară alocarea anuală a circa 1% din PIB pentru întreținere, ceea ce în acest an ar însemna aproximativ 3,5 miliarde de lei, plus încă 1% din PIB pentru dezvoltare și construcția de drumuri noi. În realitate, pentru întreținere se alocă sub 2 miliarde de lei, iar din această sumă autoritățile încearcă să finanțeze și investiții, ceea ce face inevitabilă degradarea infrastructurii.

Datele oficiale arată că anual sunt construiți aproximativ 15 kilometri de drumuri noi și reparați circa 300–400 de kilometri, însă în același timp se degradează alte câteva sute de kilometri de trasee vechi. În trecut au existat ani în care lungimea totală a drumurilor chiar scădea, deoarece unele tronsoane deveneau impracticabile și erau radiate din evidență.
Republica Moldova dispune de aproximativ 3.000 km de drumuri naționale și 7.000 km de drumuri locale, la care se adaugă circa 15.000 km de străzi locale și aproximativ 40.000 km de drumuri neamenajate, în special în mediul rural. În același timp, municipiul Chișinău administrează una dintre cele mai extinse rețele de drumuri și străzi din țară, comparabilă cu cea gestionată la nivel central, însă din aproximativ 700 de milioane de lei alocate anual pentru drumuri capitala primește doar circa 200 de milioane de lei, suma fiind repartizată pe cap de locuitor.

În aceste condiții, Primăria Chișinău este nevoită să redirecționeze bani din alte domenii către infrastructura rutieră. Ioniță a amintit că majorarea tarifului la transportul public a avut drept scop reducerea subvențiilor, care altfel ar fi ajuns la aproape un miliard de lei anual. Costurile proiectelor rutiere rămân ridicate, iar lărgirea străzii Albișoara, de exemplu, a costat aproximativ 120 de milioane de lei.

Potrivit economistului, singura perioadă în care finanțarea drumurilor a fost relativ adecvată a fost în anii 2013–2014, când circa 80% din banii colectați de la șoferi au fost direcționați către infrastructura rutieră, conform legii adoptate în 2012.

În concluzie, din cei 35 de ani de independență, drumurile din Republica Moldova au beneficiat de finanțare aproape completă doar doi ani, restul perioadei fiind marcată de subfinanțare cronică și degradare continuă a infrastructurii.