Războiul de un trilion de dolari: Conflictul din Ucraina costă Moscova, Kievul și vesticii 25 de miliarde USD pe lună

Cheltuielile financiare asociate războiului pentru Rusia, Ucraina și națiunile care sprijină Kievul au fost de 25 de miliarde de dolari pe lună de la începutul invaziei trupelor Moscovei, la 24 februarie 2022, a estimat The Project on Defense Alternatives (PDA), un institut american specializat în cercetarea, analiza și dezvoltarea politicilor de apărare.

Potrivit experților, costurile pe termen lung ale conflictului din Europa de Est includ reconstrucția Ucrainei – estimată în prezent la 413 miliarde de dolari – și o creștere bruscă a nivelului de bază al cheltuielilor militare globale anuale, care depășește 300 de miliarde de dolari. Toate acestea fac ca războiul dintre Ucraina și Rusia să coste cel putin un trilion de dolari.

Costuri uriașe

Într-o analiză dedicată conflictului care opune forțele guvernului de la Kiev și cele ale Moscovei, experții de la PDA au afirmat că „în mod evident, războiul dintre Rusia-Ucraina a fost un dezastru pentru Ucraina, dar și o calamitate pentru întreaga lume.”

Potrivit analizei, Ucraina a suferit deja rate ale numărului de morți și niveluri de distrugeri care amintesc de apogeul războaielor iugoslave (1992-1995, 1998-1999) și de cele mai grave luni ale războiului din Irak (2003-2011, 2014-2018).

„Bogăția, tenacitatea și puterea militară excepțională a participanților – Rusia, Ucraina și SUA-NATO – au creat un război de mare intensitate. Deși distrugerea fizică a fost limitată în mare parte la Ucraina, celelalte efecte ale războiului nu au fost limitate. Impactul asupra vieții și mijloacelor de existență în afara țărilor combatante a fost profund. De fapt, mult mai mulți oameni au murit în afara Ucrainei din cauza conflictului decât în interior,” susține institutul american.
În opinia PDA, efectul global acut al războiului se datorează parțial importanței Rusiei și Ucrainei pentru producția mondială de energie și agricultură. Acest lucru este amplificat de războiul economic global intenționat – sancțiuni, blocade, embargouri – care a însoțit luptele dintre invadatorii ruși și apărătorii ucrainieni. Iar acesta este doar o parte din impactul mai larg al războiului, afirmă analiștii PDA.

Astfel, ostilitățile militare și războiul economic care îl însoțesc „au dus la creșterea prețurilor alimentelor și energiei la nivel mondial, au perturbat comerțul global, au ajutat la blocarea și inversarea redresării economice care a urmat pandemiei de coronavirus și au îndepărtat resursele – și așa limitate – de la alte crize umanitare și eforturi de dezvoltare economică. Efectele colaterale ale războiului înseamnă nu numai ani de dificultăți acute suplimentare pentru un miliard de cetățeni de pe glob și scăderea nivelului de trai pentru alte miliarde, ci și reducerea acțiunii împotriva altor amenințări globale, între care schimbările climatice și crizele de sănătate.”

Potrivit calculelor făcute de experți, cheltuielile financiare asociate războiului pentru Rusia, Ucraina și națiunile care sprijină guvernul de la Kiev au fost de 25 de miliarde de dolari pe lună.

La acestea se adaugă costurile pe termen lung, care includ reconstrucția Ucrainei devastată de război – estimată în prezent la 413 miliarde de dolari -, precum și o creștere bruscă a nivelului de bază al cheltuielilor militare globale anuale care depășește 300 de miliarde de dolari.

Toate acestea adunate fac ca actualul conflict dintre Rusia și Ucraina să coste un trilion de dolari până în acest moment, o cifră considerată „catastrofală” de către experții grupului american, care listează pierderile umane și cele economico-financiare ale razboiului.

Numărul mare de victime

PDA susțiune că o estimare bazată pe dovezi a deceselor militare rusești este de 35.000 (în martie 2023). De partea lor, decesele combatanților ucraineni depășesc probabil 20.000.

O estimare inițială foarte aproximativă a deceselor civile ucrainene este de 20.000 de morți din cauza efectelor directe ale războiului (cum ar fi bombardamentele) și alte 20.000 din cauza efectelor indirecte (cum ar fi lipsa accesului la îngrijirea medicală esențială).

În afara Ucrainei, experții din cadrul Project on Defense Alternatives au precizat că efectele mai ample ale războiului au cauzat moartea a peste 250.000 de oameni.

Până acum, nivelul mediu al deceselor lunare din cauza acestui război a fost de 27.000 de persoane. Douăzeci și cinci de mii de morți în fiecare lună: 4.000 de combatanți, circa 3.000 de civili ucraineni și aproximativ 20.000 de civili non-ucraineni.

Dezvăluirile recente ale estimărilor făcute de serviciilor de informații americane, așa cum apar ele în documentele scurse de la Pentagon, și pentru care este suspectat un membru al Gărzii Naționale din Massachusetts, Jack Teixeira, indică convingerea Administrației de la Washington că războiul nu se va încheia în 2023.

Mai mult, Pentagon Leaks arată că aproximativ între 189.000 și 223.000 de soldați ruși au fost uciși sau răniți în război, în comparație cu cei 124.000 – 131.000 militari ucrainieni. Forțele ruse au pierdut, de asemenea, peste 3.000 de tancuri și peste 10.000 de vehicule blindate de transport de trupe, în comparație cu aproximativ 1.700 de tancuri ucrainene și 5.700 de transportoare de trupe, potrivit analizelor americane.
Toate aceste cifre îi fac pe analiștii PDA să afime că, excluzând posibilitatea utilizării armelor nucleare – o probabilitate scăzută, dar care nu trebuie eliminata cu totul – războiul ar putea provoca un total de 600.000 de morți înainte de a se încheia.

Tsunamiul economic

Din cauza războiului și a modului în care s-a luptat, volumul comerțului global a scăzut cu 3,4%, prețurile energiei s-au dublat la nivel mondial, prețurile alimentelor au crescut cu 14% în 2022 – într-o proporție mai mare pentru țările sărace (25%) – și a avut loc o încetinire a creșterii economice globale. Fondul Monetar Internațional a estimat de altfel o pierdere de 2,8 trilioane de dolari în producția globală pentru 2023. Aceasta reflectă o contracție bruscă a creșterii globale de la 6% 2021 la 2,6% în 2023.

Potrivit experților, o astfel de contracție subminează în mod evident creșterea salariilor aproape peste tot in lume și provoacă fie pierderea locurilor de muncă, fie împiedică creșterea numarului de locuri de muncă. Efectele acestor fenomene sunt semnificative, deoarece șomajul nu este doar o problemă de stres economic personal, ci reprezinta și un factor de creștere a ratei criminalității, în special în rândul tinerilor. Mai mult, el este corelat cu ratele crescute de deces în rândul celor care au rămas fără loc de muncă.

De asemenea, datorită creșterii costurilor energiei în urma războiului, numărul persoanelor care trăiesc în sărăcie extremă la nivel mondial a crescut în 2022 cu 75 -141 de milioane (conform diferitelor estimări) – mai ales în așa-numitul Sud Global, care include țări din America Latină, Africa, Asia și Oceania. Multe din familiile din aceste zone trăiesc deja la limita sărăciei și nu se pot adapta la creșterea bruscă a prețurilor.
De asemenea, creșterea prețului energiei a afectat și Europa. Economist Research Unit a calculat că, având în vedere creșterea costurilor energiei, chiar și o iarnă blândă, precum cea care tocmai s-a terminat, ar produce cel puțin 32.000 de decese în exces în Europa. De exemplu, Germania a suferit 8.000 de decese în exces în decembrie 2022, comparativ cu decembrie 2021.

Concluzia experților este că „inflația care afectează consumul de combustibil și alimente nu este un inconvenient marginal pentru cei care trăiesc la marginea sărăciei. Este o chestiune de viață și de moarte.”
Un alt efect direct al conflictului este cel al impactului creșterii prețurilor la alimente și la alte produse asupra aprovizionării cu alimente. Potrivit experților PDA, creșterea prețurilor la alimente a avut un impact negativ incomparabil mai mare asupra țărilor din Sudul Global, unde creșterea a fost de 25%.

De asemenea, accesul la alimente și îngrășăminte a fost afectat de aprovizionarea redusă și transportul internațional perturbat de conflict. ONU estimează că, ca urmare a acestor lucruri, numărul persoanelor care suferă de insecuritate alimentară acută a crescut de la 282 de milioane la sfârșitul lui 2021 la un număr record de 345 de milioane în 2022 – o creștere de 63 de milioane care reprezintă aproximativ 18% din total.
Câte decese colaterale ar putea implica acest lucru? O estimare scăzută a numărului de oameni care au murit din cauza foametei în 2022 este de 3 milioane. (Mult mai mulți au murit din cauza bolilor legate de foame, în special hipertensiunea arterială, boli de inimă și diabet).

Cel mai probabil, creșterea din 2022 a malnutriției severe nu se datorează în întregime efectelor războiului, dar chiar dacă doar jumătate din creșterea foametei acute reprezinta un efect al conflictului dintre Rusia și Ucraina, numărul asociat de decese în exces ar fi de peste 250.000 de persoane. Și aceasta numai din cauza foametei și a problemelor de sănătate legate de foamete.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

#occident #costuri #razboi #Ucraina

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Criza masculinității și extremismul, de la coasă la ChatGPT

În urmă cu patru ani, din Christchurch, Noua Zeelandă, țara mea de adopție, am scris primul text pe Substack despre experiența mea de antreprenor într-o lume de la capătul lumii.

Am trăit însă în două lumi simultan, cu mult înainte de acel moment. Noua Zeelandă și România sunt mult mai mult decât o geografie diferită. Sunt două moduri distincte de a înțelege munca, sportul, „bărbăția”, comunitatea, politica și eșecul. A trăi între două lumi, comparând mereu, e și benefic, și păgubos, iar uneori e chiar o prostie!

Personal, mi-a deschis ferestre pe care nu le-aș fi văzut dintr-un singur loc, iar textul de astăzi e unul dintre rezultatele acestei duble perspective.

Mulțumesc celor care aleg să susțină Sergiu’s Dishes. Deși tot ce scriu e „la liber”, unii dintre dumneavoastră plătesc. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vor. E cel mai frumos semn că munca mea nu e complet inutilă.

Textul de azi e cadoul meu pentru dumneavoastră. Vă mulțumesc mult!

Două crize în același timp

Observăm că în noianul de crize pe care le traversăm, indiferent de continentul pe care ne aflăm, există două care merg mână în mână. Separate, poate ar fi ușor de administrat, gestionabile, dar luate împreună par să aibă efecte devastatoare, greu de anticipat.

Prima, așa cum am mai arătat și în textul precedent („Ești șomer? Nu, sunt inutil!”), este pierderea valorii sociale a muncii. Nu doar a jobului, ci a sensului pe care munca îl dădea existenței masculine. De la coasă la ChatGPT, acesta ar fi un rezumat fără pretenții al situației actuale, adică faptul că în mai puțin de o generație, bărbatul a pierdut, din cauza noilor tehnologii, dar nu exclusiv, nu doar semnificația socială a muncii, ci tot eșafodajul construit în jurul ei, stima de sine, „utilitatea” lor socială etc.

A doua este cultura masculinității care interzice vulnerabilitatea. Bărbatul care nu arată slăbiciune, nu plânge, nu cere ajutor. Bărbatul care valorează fix atât cât produce și cât „rezistă” presiunilor de tot felul.

Dacă vorbim despre cele două crize împreună, rezultatul este un bărbat care și-a pierdut singura sau cea mai importantă sursă de sens, munca, dar care nu are nici un alt instrument psihologic sau cultural capabil să proceseze această pierdere. Nu poate cere ajutor, pentru că „doar e bărbat, nu?” Nu poate arăta că suferă. Nu poate recunoaște că nu mai știe cine e.

Cioburile care rămân în urma acestei oglinzi sparte sunt, de regulă, alcoolul, violența, depresia și chiar suicidul. Iar un „cadou special” pentru cei care îl întâlnesc pe „Mesia”, cel care le oferă un vinovat și o cauză, extremismul, un combustibil care le dă și sens, și misiune.

De la Weber la vestiar

În textul precedent „Ești șomer? Nu, sunt inutil!”, Beruf (voi explica imediat) era invocat din perspectiva pierderii economice și tehnologice. Aici îl invoc din perspectiva identității masculine, ce înseamnă Beruf specific pentru bărbat, nu pentru om în general.

Max Weber demonstra în “Etica protestantă și spiritul capitalismului” că Martin Luther, traducând Biblia în germană, alesese cuvântul Beruf, profesie și vocație simultan, pentru a exprima chemarea divină a muncii. Cizmarul care face pantofi buni îl slujește pe Dumnezeu la fel de bine ca preotul. Orice muncă onestă devine sacră.

Dar Beruf nu era neutru din punct de vedere al genului. În lumea în care Weber scria, chemarea divină prin muncă era în primul rând masculină. Bărbatul care muncește își dovedește valoarea în fața lui Dumnezeu, a comunității și a familiei.

Munca nu era doar sursă de venit, era dovada că exiști, că tu contezi, că ești „om.” Când AI preia această muncă, nu preia doar o activitate economică. Preia identitatea masculină construită pe ea. Și nu oferă nimic în schimb.

Dar Weber descria o lume în care munca era sacră pentru toți. Ce se întâmplă însă când e sacră mai ales pentru bărbați? Când masculinitatea însăși e construită pe ea?

Un fost jucător profesionist de rugby din Noua Zeelandă descria cultura din vestiar în trei reguli nescrise, dar universal respectate în lumea anglo-saxonă a acestui sport: “Never show weakness, drink as much as you can, get as many pussy.” Un fel de “niciodată slab, bea mult, f…te mult!”

Dincolo de aceste „povețe populare” – sunt și la noi, gârlă – avem de-a face cu un contract social masculin transmis din generație în generație prin sport, prin vestiar, prin încurajările tatălui de pe margine.

Paradoxul e că tocmai Noua Zeelandă, țara care a ridicat acest model la rang de religie națională prin All Blacks, are una dintre cele mai ridicate rate de suicid la bărbații tineri din lumea dezvoltată. Cel mai probabil și din cauza culturii masculinității invincibile, așa cum arată multe studii.

Putem să o numim oricum, stoicism, reziliență, determinare, bărbăție adevărată. Toate sună foarte bine pe un afiș motivațional. Efectele ei sociale sunt însă devastatoare.

„Real bloke”, “omul” și “ muierea, “fomeia”

În Noua Zeelandă îl numim „kiwi bloke.” În România rurală îl cheamă „om” sau „gospodar.”

În lumea satului românesc tradițional, „om” nu e un termen generic pentru ființa umană, e un titlu, un statut, pe care îl câștigă bărbatul care muncește, care are gospodărie, care își ține familia, care e respectat în comunitate. Femeia, oricât de harnică, oricât de indispensabilă supraviețuirii familiei, nu e „om.” E „femeie” sau „fomeie” sau „muiere.” Un alt tip de ființă, dintr-o altă categorie.

Și aici antropologii, sociologii, psihologii, ar putea explica mai bine, nu este doar o chestiune de vocabular. E o arhitectură a lumii construită pe secole. Băiatul care crește în această lume știe de mic un singur lucru, bărbăția se dovedește, nu se moștenește. Prin muncă, prin putere, prin capacitatea de a fi provider. Prin a fi „om.”

Ce se întâmplă însă cu acest bărbat când nu mai are muncă? Simplu și crunt, încetează să mai fie „om.” Nu în sens juridic sau biologic. În singurul sens care a contat vreodată în lumea lui, cel social și moral. Și un bărbat care nu mai e „om” în propriii lui termeni e un bărbat care a pierdut tot.

România rurală, un bilanț al pierderilor

Tranziția post-comunistă a lovit masiv clasa muncitoare românească.

Fabricile s-au închis, minele s-au sigilat, cooperativele agricole au dispărut. Bărbații și-au pierdut rolul de întreținători ai familiei aproape peste noapte. Consecințele sunt dezastruoase nu numai economic, ci mai ales social și moral.

Rezultatul în cifre care ar trebui să ne umple de rușine:

o femeie e lovită în România la fiecare două minute
un sfert din femeile române, 25,4%, au suferit violență fizică din partea partenerului – dublu față de media europeană de 10,7%
aproape jumătate 45,5%, au suferit violență psihologică
70% dintre români cunosc cazuri de violență domestică în proximitatea lor imediată
doar 4% au anunțat autoritățile

Violența domestică nu mai pare o patologie individuală, o detectăm mai degrabă ca răspuns sistemic la pierderea statutului.

Un fel de „masculinitate compensatorie”, violența ca instrument de reconfirmare a puterii pierdute. Bărbatul care nu mai poate fi provider devine bărbatul care controlează. E singura formă de „om” care îi mai rămâne.

În acest vid de sens au intrat ticăloși ca frații Tate, britanico-americani cu reședința în România, promotori globali ai unei masculinități simple și violente, cu milioane de urmăritori tineri. Nu oferă muncă, nu oferă comunitate reală, nu oferă sens autentic, ci doar un vinovat și un soi de estetică. Pentru un bărbat tânăr fără nimic altceva, e suficient.

Și în fundal rămâne alcoolul. Cel mai frecvent declanșator al agresiunilor în mediile vulnerabile. Un anestezic al durerii pierderii „bărbăției.” Bărbatul care nu poate procesa pierderea bea ca să nu simtă. Și bând, devine periculos.

Soldatul rus, cazul extrem

Cazul extrem al acestei logici e soldatul din Siberia sau din Buratia.

Nu luptă din patriotism, sau cel puțin nu doar din patriotism. Luptă din absența alternativelor. E un bărbat tânăr, fără calificări, dintr-un oraș mic unde salariul mediu e cel mult 400 de euro pe lună și perspectivele sunt zero. Armata îi oferă 2.000 de euro lunar, o avere în contextul economiei ruse, plus o uniformă, o cauză, o comunitate, un rol.

Va fi provider pentru familie, deci bărbat adevărat, cineva care contează. Chiar dacă prețul cel mai probabil e moartea. Dar va fi moarte „eroică”, o moarte cu sens, infinit mai acceptabilă decât viața fără el.

Asta e concluzia analiștilor care monitorizează comunitățile militare rusești de ani de zile.

Există însă o dimensiune și mai dureroasă, pe care analizele geopolitice occidentale o explică prea putin. Unii dintre acești bărbați pleacă la război împinși de familie, dintr-un calcul rece al disperării. Alternativa ar fi alcoolul zilnic, sărăcia cronică și violența domestică fără ieșire. Decât acestea, mai bine un frigider nou, o mașină de spălat, poate chiar un autoturism. Decât o viață pierdută în propria curte, mai bine una „câștigată” pe front, cu banii trimiși acasă.

Și mai e ceva în universul rus, e o diferență uriașă între a fi văduva unui „erou” și a fi victima unui soț alcoolic. Prima primește pensie de veteran, respect comunitar, o narațiune demnă. A doua n-are parte decât de rușine și sărăcie. Moartea eroică reabilitează nu doar bărbatul, reabilitează întreaga familie.

Nici măcar nu e cinism, e matematica supraviețuirii într-o lume în care masculinitatea fără muncă, fără sens și fără demnitate economică nu mai are altă monedă de schimb decât corpul.

De ce comuniștii și naziștii se bat pe același electorat

Nu există o singură motivație a extremismului.

Dar dacă ar fi să o rezum, și uneori simplitatea e cea mai onestă formă de analiză, aș spune că extremismul crește sistematic când se întâlnesc simultan două crize:

anxietatea materială produsă de colapsul economic
anxietatea identitară produsă de schimbarea rapidă a rolurilor sociale

Nazismul a avut evreii. Comunismul a avut burghezia. Ambele ideologii ofereau același produs psihologic fundamental, un vinovat clar, o comunitate de apartenență și un sens al sacrificiului pentru o cauză mai mare decât individul. Același om dezorientat și furios poate merge în orice direcție, depinde doar de cine anume îl găsește primul și ce narațiune îi oferă.

Această observație nu este nouă. Eric Hoffer a detaliat-o în The True Believer încă din 1951, convertitul fanatic trece cu ușurință de la o mișcare de masă la alta, pentru că nu ideologia îl atrage, ci certitudinea si apartenența. Tocmai de aceea naziștii și comuniștii se bat pe același electorat. E același om, cu aceeași nevoie, dar cu alte uniforme.

Politologul Cas Mudde, cel mai important cercetător european al extremismului de dreapta, observă în lucrările lui că partidele radicale cresc sistematic acolo unde anxietatea materială și cea identitară se suprapun.

Criza economică produce anxietate materială, iar criza identitară – schimbarea rolurilor masculine, pierderea statutului de provider, „invizibilitatea socială” – produce anxietate existențială. Iar această combinație e explozivă, e cel mai de preț combustibil al politicienilor extremiști. Care știu asta mai bine decât orice sociolog.

AUR și bărbatul „uitat”

Știm bine acum că AUR nu e un accident, e o consecință a iresponsabilității unei clase politice inepte și corupte, dar și un calcul rece făcut de actori politici și ai securității de tip nou, nu foarte inteligenți, dar vicleni, șireți.

34% dintre tinerii de 18-29 ani votează AUR, conform INSCOP. În categoria 30-44 ani, jumătate. Votanții AUR sunt disproporționat bărbați, din urbanul mic, fără joburi stabile, lucrând la negru, locuind cu părinții. Sunt forțați să lucreze în economia informală, rareori angajați legal, mulți locuind cu părinții în orașe mici, foste industriale, sau în mediul rural.

AUR nu le-a adus soluții, le-a adus „recunoaștere.” Le-a spus că și ei există, că sunt importanți, că cineva îi vede. Pentru un bărbat ignorat de sistem zeci de ani, asta contează enorm. Mai mult decât orice program de reconversie profesională.

Și diaspora este un paradox dezarmant. Bărbații care au plecat tocmai pentru că România nu le oferea sens votează cu cei care promit întoarcerea la valorile tradiționale. E nostalgia pentru o masculinitate pierdută de două ori, o dată în România, a doua oară în străinătate, unde ai job dar nu mai ești „omul” din sat. Ești un „nimeni” din Occident.

Soluția sau de ce nu „pussy” e problema

Nu masculinitatea e problema. Nu bărbăția e problema. Nici rugby-ul, nu coasa și nici măcar Beruf-ul lui Weber.

Problema e absența sensului. Și sensul nu se legiferează, se construiește în comunitate, prin muncă, în relații reale.

Comisia Europeană a înțeles asta într-o măsură și finanțează programe dedicate exact acestei intersecții dintre masculinitate și extremism. Cercetătorii propun mentorship masculin pozitiv, redefinirea cererii de ajutor ca semn al normalității, nu de slăbiciune, spații de comunitate masculină sănătoasă. Educație timpurie despre roluri de gen, nu pentru a elimina masculinitatea, ci pentru a o extinde dincolo de tăcere, violență și alcool.

Dar toate acestea presupun instituții pe care România nu le-a construit niciodată sistematic, instituții care funcționează, lideri care explică, politici publice care anticipează în loc să reacționeze. De obicei, târziu și prost.

Între timp, bărbatul din micul oraș, fără fabrică, fără muncă, fără rol, fără sens, va continua să găsească răspunsuri acolo unde i se oferă. Și cei care îi oferă acum răspunsuri nu sunt politicienii moderați cu programe complexe.

Sunt cei care îi spun simplu, știm cine ești, știm ce ți-au luat și știm cine e de vină.

Când ne vom trezi cu hoarda de AUR, pentru că acum sau mai târziu, sigur vor veni la putere, vom ști de unde vine.

Politicienii care acum mimează că se jertfesc pentru țară, inclusiv cei pe care publicul urban și angajat civic îi vede ca imaculați, sunt propagatorii acestui curent. Grindenii, bolojanii și alți papagali cu ifose mint cu nerușinare, sunt ticăloși patentați pentru că acțiunile lor sunt pur politicianiste și pentru ca pun interesul electoral mai presus decât cel național; mai mult, încearcă să se vândă electoratului ca salvatori.

În realitate, sunt jalnici, incapabili să se ridice la înălțimea funcțiilor. Habar nu au despre existența acestor tineri, habar nu au ce înseamnă politici publice și, în general, sunt tipi cu gândire provincială, proveniți din provincii, fără anvergură strategică și fără cultură politică.

Ei sunt cei care distrug chiar acum România, vânzând cu nerușinare gogoși electoratului pe care în realitate îl disprețuiesc. Dacă ar fi altfel, poate că ar înceta ca prin tot ceea ce fac să dea aripi, sens și „masculinitate” extremismului.

May the AUR be with you, haladiților!

Ați hrănit cu incompetență și cinism exact monstrul care vă va înghiți. Simion, Murad, Dungaciu și gașca, numai caractere și conștiințe de tomberon, sunt creația voastră. Nu neapărat a sărăciei, nu neapărat a prostiei și în mod sigur nu a Rusiei. Ci a voastră. A fiecărui discurs gol, a fiecărei promisiuni mincinoase, a fiecărui an în care ați tratat electoratul ca pe o turmă de muls și de disprețuit în același timp.

Prostia, impostura și minciuna vi se întorc acum în față și ar fi aseptic să dispăreți din peisajul public. România ar respira mai ușor, viața publică ar fi mai puțin poluată.

Dar nu veți dispărea singuri. Veți cădea peste noi. Ca întotdeauna, înainte să plecați, ne veți trage după voi.

Pentru că singurii sacrificați, ticăloșilor, suntem întotdeauna noi, cei care mai credem că România merită altceva decât putregai.

SERGIU TOADER