Cum plătesc guvernele pentru înarmare şi război? Este o întrebare veche de secole cu răspunsuri vechi şi noi. Războaiele sunt adesea distructive când vine vorba de finanţele unei naţiuni şi de aceea este important de ştiut ce i se întâmplă financiar unei ţări când finanţarea unui război devine o necesitate. Războaiele sunt de cele mai multe ori costisitoare şi nu de puţine ori victoria înclină spre cel care are mulţi bani sau prieteni bogaţi – banii şi prietenii aduc cele mai sofisticate arme, cei mai buni specialişti militari, resurse preţioase, se arată într-o analiză businessmagazin.ro.
De aceea, şansele mai mari sunt de partea statelor cu economii puternice şi stabile sau a guvernelor neizolate, cu politici externe sănătoase.
Cheltuielile Americii cu războaiele din Orientul Mijlociu de până în 2017 sunt estimate de Comisia pentru Buget din Congres la 2.400 de miliarde de dolari, scrie Forbes. În cel de al Doilea Război Mondial, Japonia a cheltuit aproape 59 de miliarde de dolari, în cea mai mare parte datorii, echivalentul a 747 miliarde de dolari în 2016. Sau aproape 420% din PIB. Datoria publică accelerează în vremuri de război, dar şi după, deoarece şi înfrânte statele trebuie să-şi plătească datoriile şi să repare stricăciunile provocate învingătorilor. Chiar şi înainte de a porni la război sau doar preventiv, o naţiune trebuie să ia în considerare cum să finanţeze dezvoltarea forţelor militare. În pregătirea şi purtarea celui de-al Doilea Război Mondial, datoria Japoniei a ajuns cea mai mare la nivel mondial. Deşi războaiele sunt de când lumea, finanţele nu sunt şi au progresat pe măsură ce omenirea s-a confruntat cu războaie tot mai mari sau mai distructive. În 1694, a fost fondată Banca Angliei pentru a-l ajuta pe William III să finanţeze războiul cu Franţa, arată Financial Times. Lungile războaie napoleoniene (mai 1803 – noiembrie 1815) şi Primul şi al Doilea Război Mondial au fost finanţate în mare parte cu datorie. Spre deosebire, în timpul lungilor decenii de război rece, Vestul şi-a finanţat cheltuielile cu apărarea prin taxe mai mari. În sfertul de secol de dinainte de căderea Zidului Berlinului, veniturile din taxe ale statelor membre ale OCDE au crescut de la 25% din PIB la peste 32% din PIB, în timp ce datoriile în general au scăzut. Care sunt acum opţiunile pentru finanţarea unui război? În mod realist, există doar patru: tipărirea de bani, taxe şi impozite, vânzarea de obligaţiuni guvernamentale către public şi acţionarea ca debitor faţă de alte naţiuni. Fiecare are plusuri şi minusuri.
Printarea de bani
Pentru finanţarea unui război, tipărirea de bani este considerată cea mai puţin dăunătoare pentru reputaţia unui guvern. În primul rând, în mod convenabil, nu necesită autorizare din partea publicului pentru a trece la acţiune. Guvernele pot conveni crearea de bani în cooperare cu banca centrală. Deşi această opţiune ocoleşte cu succes opinia publică, are o consecinţă pe termen lung: inflaţia. Această metodă ar trebui folosită pentru perioade scurte. În caz contrar, inflaţia necontrolată o va face cea mai scumpă alegere. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, armata japoneză a fost renumită pentru banii de invazie. După ce ocupau cu succes o naţiune, soldaţii japonezi confiscau toată valuta forte (moneda locală reprezenta valută pentru japonezi). Guvernul tipărea o nouă bancnotă, înlocuind banii interni ai statului ocupat. Acest sistem ingenios a ajutat la plata eforturilor de război ale Japoniei şi la asigurarea resurselor.
Japonezii au emis „moneda fiduciară Centavos” în Filipine (valoarea monedei fiduciare, sau fiat, este dată de guvernul emitent şi nu de ceva palpabil, cum ar fi un bun, o marfă sau un metal preţios). Aceştia au ajuns rapid să fie denumiţi de către localnici „banii lui Mickey Mouse”, deoarece valoarea lor s-a diminuat rapid. Hiperinflaţia a lovit ţara în perioada 1943-1945, forţându-i pe japonezi să ridice valoarea maximă a bancnotei de la 10 pesos la 1.000 pesos.
Impozitarea
După cum a spus celebrul om politic şi de ştiinţă Benjamin Franklin, „în această lume nimic nu poate fi sigur, cu excepţia morţii şi a impozitelor”. Acelaşi lucru este valabil şi în război. De fapt, creşterea taxelor interne este cea mai sensibilă modalitate economică de a finanţa un război, din perspectiva guvernului. Îi permite să pună în comun fonduri fără a plăti costurile suplimentare ale dobânzilor. În ciuda raţionalităţii sale, tinde să fie o măsură nepopulară în rândul electoratului. Deoarece guvernele se bazează foarte mult pe sprijinul public, mai ales în timp de război, se feresc de această opţiune. În schimb, de obicei aleg o alternativă. Acest lucru le păstrează şansele de a rămâne în funcţie. Însă, atunci când aprobarea publică este mare, impozitarea este o modalitate excelentă de a finanţa un război, mai ales unul de durată sau pentru supravieţuire.
Spre exemplu, în prima săptămână a conflictului coreean se estimează că 81% din publicul american a susţinut decizia preşedintelui Truman de a ajuta Coreea de Sud. Prin urmare, SUA au putut finanţa Războiul Coreean aproape în întregime prin impozitare. Publicul american are acum o sensibilitate pentru Ucraina, iar SUA ajută masiv acest stat fără a cere ceva financiar în schimb. În cazul războiului coreean, guvernul american a combinat metodele de impozitare indirectă şi directă. Nivelurile de impozitare a capitalului şi a veniturilor au fost majorate. Mărfurile de lux au primit taxe speciale. Ambele au ajutat la umplerea Trezoreriei şi la finanţarea cheltuielilor militare.
Extracție din exterior
O altă metodă se numeşte extracţie din exterior. Este atunci când o naţiune solicită resurse sau se îndatorează de la popoare străine. Această metodă limitează cu siguranţă consecinţele politice ale finanţării războiului. Cu toate acestea, riscul este de a ajunge îndatorat către o altă naţiune. Apoi, în timp, un stat şi-ar putea pierde autonomia. De aceea, aceasta este o alegere periculoasă. Chiar şi după ce războiul este încheiat, suveranitatea statului poate fi pierdută timp de zeci de ani.
În 1904-1905, Rusia şi Japonia s-au războit pentru a-şi extinde teritoriile mai adânc în Pacific. Dar guvernul japonez avea nevoie de rezerve suplimentare de valută străină. Era hotărât să insiste pe achiziţionarea de lire sterline. Deci, japonezii au trimis reprezentanţi oficiali la Londra. Cu ajutorul unei garanţii în aur (pe care japonezii îl confiscaseră din China în timpul războiului chino-japonez), s-a negociat un împrumut. Au obţinut cu succes finanţare directă de la creditorii străini. Acest lucru a fost esenţial la plata materialelor pentru finanţarea războiului lor.
Împrumuturi interne
În mod tradiţional, emiterea de obligaţiuni de război a fost cea mai populară modalitate de a finanţa un război. Dar această opţiune are un un cost adăugat: o penalizare prin dobândă. Este inclus atât în vânzările directe către populaţii, cât şi către creditorii străini. Această metodă îi adăposteşte pe contribuabilii unei naţiuni de totalitatea iniţială a costurilor conflictului. Dar în cele din urmă, datoria trebuie plătită. SUA îşi finanţează adesea proiectele militare prin emisiuni de datorii interne. Ucraina face acum la fel.
Ce este o obligaţiune de război? Este o un titlu de valoare purtător de dobânzi, garantat de guvern. Foloseşte moneda naţională şi este vândut atât investitorilor locali, cât şi străini. În timpul Primului şi celui de-al Doilea Război Mondial, multe emisiuni de obligaţiuni de război au fost folosite pentru a finanţa cheltuielile militare. De fapt, în cel de-al Doilea Război Mondial, obligaţiuni în valoare de peste 1 miliard de dolari au fost achiziţionate de gospodăriile din SUA. Acestea au fost vândute publicului prin campanii sofisticate de marketing şi publicitate gândite la Hollywood. Aceste obligaţiuni au fost cumpărate la discount. Valoarea acestora era rambursabilă, iar titularul primea o dobândă.
Obligaţiunile de război nu mai sunt folosite în America. Naţiunea foloseşte acum „titluri de trezorerie americane – celebrele U.S. Treasury bonds – pentru finanţarea cheltuielilor de apărare. Prin emiterea acestora pe pieţele de capital internaţionale şi interne, guvernul asigură absorbţia maximă. Datoria este bună mai ales pentru finanţarea războaielor de scurtă durată.
Fiecare opţiune are propriile avantaje şi dezavantaje. Nu este neobişnuit ca tacticile de finanţare să fie combinate. Toate în căutarea victoriei, desigur. Nici reacţiile politice nu sunt ceva nemaiauzit, în cele din urmă toate toate aceste strategii venind cu consecinţe politice. Câştigarea sprijinului public pentru angajarea în luptă depinde în mare măsură de relaţia preexistentă (şi mereu în schimbare) pe care guvernul o are cu cetăţenii săi.
Sprijinul public iniţial pentru participarea la război va stabili modul în care un guvern îşi poate finanţa armata. Dar există un elefant gras în cameră. Chiar şi la învingători nivelurile datoriilor create pentru război sunt astronomice. În a doua conflagraţie mondială, datoria din economiile avansate a urcat de la 70% din PIB la 170% din PIB. A explodat. Pe deasupra, în prezent cheltuielile par mai limitate de mediul cu dobânzi în creştere şi de poverile mari de datorii guvernamentale create de măsurile de protejare a economiilor, consumatorilor şi afacerilor de şocurile pandemiei, inflaţiei şi ale crizei energiei. Economişti precum Lawrence Summers, fost secretar al Trezoreriei SUA, şi Olivier Blanchard, fost economist-şef la FMI, sugerează că majorarea cheltuielilor cu apărarea poate duce şi mai sus dobânzile.
După cel de-al Doilea Război Mondial, infrastructura japoneză şi germană era o ruină. Naţiunile erau, de asemenea, paralizate de datorii. Germania a fost împărţită de învingători. Aliaţii s-au aruncat asupra prăzii de război (sau ce a mai rămas). Dar ceea ce s-a întâmplat în Japonia postbelică a fost un adevărat miracol economic. Naţiunea bombardată şi distrusă şi-a revenit şi a devenit a doua cea mai mare economie a lumii în doar 20 de ani. Utilizând strategiile de dezvoltare a capitalului asiatic (ACD), Japonia şi-a transformat economia industrială de război într-un centru global de producţie de înaltă tehnologie. Între timp, marele înfrânt din război şi-a pierdut poziţia din clasamentul mondial al economiilor în favoarea Chinei, iar astăzi Japonia, îngrijorată de ascensiunea Chinei şi de riscul de război în vecinătate, are planificată o creştere cu două treimi a bugetului său de apărare până în 2027. Nu a precizat cum o va finanţa. În aprilie anul viitor, pentru prima dată în peste trei secole, danezii vor trebui să muncească de ziua Marii Rugăciuni după ce guvernul a scos sărbătoarea religioasă de pe lista zilelor libere parţial pentru a plăti cheltuielile suplimentare pentru apărare. Decizia, aprobată în martie, a fost profund nepopulară: 70% dintre danezi s-au opus, arată un sondaj. Dar economiştii au lăudat Copenhaga pentru că are un plan real pentru a-şi acoperi costurile de apărare în creştere, spre deosebire de multe alte guverne. Marea Britanie, ambiţionată de războiul Rusiei împotriva Ucrainei, vrea să majoreze cheltuielile militare la 2,5% din PIB, dar numai în măsura în care „circumstanţele fiscale şi economice o permit”. Germanii, deranjaţi de agresiunea rusă, vor să mărească cheltuielile pentru apărare, dar nu şi dacă asta înseamnă pierderea unei sărbători legale. Franţa nu a detaliat cum va plăti pentru o creştere planificată cu 40% a bugetului său militar în următorii cinci ani. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Polonia, care îşi propune să-şi dubleze cheltuielile la 4% din PIB şi să-şi formeze una dintre cele mai mari armate din Europa. „Nimeni nu vrea să plătească mai multe taxe. Dar, în acelaşi timp, toată lumea îşi doreşte o apărare mai bună şi servicii de sănătate bune”, a explicat John Llewellyn, fost şef de prognoză economică la OCDE. „La un moment dat, problema va fi adusă cu forţa în arena publică, deoarece nimănui nu-i este foarte clar cum vor fi strânse fondurile.”
