Secolul XXI pare că ne-a învățat cu adevărat un singur lucru; “dreptul forței” e singurul care mai funcționează. Desigur, nu este nici legitim, nu e nici just sau moral, și nici nu e compatibil cu nimic din ceea ce Occidentul pretinde că reprezintă. Dar e adevărat!

Iar acest adevăr tocmai a primit un nume. Sau încă unul: Donald Trump!

Doamnelor și domnilor, arde Golful si focul se extinde! Arde literalmente, rachete balistice, drone Shahed, rafinării în flăcări, Strâmtoarea Ormuz blocată. Și mă tem că prima lecție pe care trebuie s-o învățăm din acest “incendiu” este una pe care am refuzat să o acceptăm timp de decenii: războaiele nu se câștigă cu rezoluții, ci prin forță, și că pacea, adevărata pace, nu cea din comunicate, a venit întotdeauna după catastrofe, nu după negocieri. Europa o știe, sau ar trebui s-o știe: în 1945, pacea nu a venit pentru că diplomații au convins pe cineva, ci pentru că Berlinul era în ruine.

Vă invit, așadar, la lectură și la reflecție! Dacă vă și abonați sau apreciați textele mele cu atât mai bine.

Suntem, deci, într-un alt război și, oricât de greu ne-ar veni să credem, acesta nu are nici eroi pozitivi și nici comandanți legendari. Are doar nebuni care căsăpesc satrapi.

Legea junglei, cu cravată

Există un lucru pe care diplomații, analiștii și editorialiștii refuză să-l rostească în clar, deși îl știu cu toții: nici unul dintre marii tirani ai lumii nu a fost înlăturat vreodată prin sancțiuni, rezoluții sau simpozioane. Nici măcar unul.

Saddam Hussein nu a căzut din cauza sancțiunilor, ci a bombelor. Gaddafi nu a fost convins de ONU, a fost linșat după o intervenție militară. Assad nu a plecat pentru că i s-a cerut politicos, ci a cedat atunci când i s-a prăbușit armata.

Si asta pentru că tiranii nu citesc rezoluții! Tiranii înțeleg un singur limbaj. Cel al forței!

Nu știu dacă asta e o lege a istoriei sau doar o coincidență macabră care se repetă cu o suspectă regularitate. Dar știu că, în 2026, un președinte american pe care jumătate din planetă îl consideră nebun, tocmai a demonstrat-o din nou, în 60 de secunde, în două capitale ale tiraniei: Caracas și Teheran.

Întrebarea nu e dacă tiranii meritau să cadă. Indiscutabil ca da!

Întrebarea esențiala cred că este dacă lumea condusă de un smintit e cu adevărat mai bună decât lumea condusă de tirani. Și la această întrebare nu am răspuns.

“Teoria nebunului”, de la Nixon la Trump
În 1969, Richard Nixon i-a explicat șefului său de cabinet o strategie pe care o considera genială: „Vreau ca nord-vietnamezii să creadă că am ajuns în punctul în care aș face orice pentru a opri războiul. Vom lăsa să se scurgă informația: «Nu-l puteți controla pe Nixon, e obsedat de comunism. Nu putem să-l oprim când e furios, și are mereu mâna pe butonul nuclear».”

Se numea și se numeste si acum Madman Theory.

Premisa era că dacă adversarul crede că ai în față un irațional capabil de orice, devine mai dispus să negocieze.

Nixon simula nebunia. Era un calculator rece care juca rolul imprevizibilului. Diferența fundamentală dintre el și Trump este că Trump nu simulează nimic. Nu joacă rolul nebunului, ci este el însuși, este haosul în persoană, autentic, organic, necriptat. Dictatorii învățaseră, în cinci decenii, să decodeze bluff-ul occidental. Dar acum nu pot decoda ceea ce nu e bluff.

Diplomația, leacul care hrănește boala
Să recapitulăm ce a produs „comunitatea internațională” în fața tiranilor pe care acum Trump îi decapitează.

Venezuela: opt ani de sancțiuni graduale, declarații de îngrijorare, rezoluții ONU, recunoașterea lui Guaidó ca „președinte legitim”, o operetă diplomatică ce nu a mișcat un fir de păr din mustața dictatorului. Între timp, șapte milioane de venezueleni au emigrat, economia s-a prăbușit pe ritm de salsa dansată de Maduro la televizor. Sancțiunile i-au afectat pe venezueleni. Pe Maduro doar l-au amuzat.

Iran: aproape 50 de ani de teocrație. Sancțiuni draconice, negocieri nucleare interminabile, acordul JCPOA semnat cu surle și trâmbițe în 2015 și abandonat în 2018. Între timp, regimul și-a căsăpit propriii cetățeni, protestele Mahsa Amini din 2022 au fost înăbușite în sânge, iar în decembrie 2025 și ianuarie 2026 zeci de mii de protestatari, în majoritate tineri, au fost ucisi. Mai mult, Iranul este “sponsor oficial” al terorismului, a finanțat Hezbollah, Hamas, milițiile din Irak și Yemen, și a continuat să-și dezvolte programul nuclear.

Diplomația nu doar că a eșuat: a oferit regimului iranian un certificat de legitimitate internațională, în timp ce acesta exporta teroare în toată regiunea.

Să mă ierte diplomații și “pacifiștii”: ce au realizat, concret, deceniile de negocieri?

Ce au produs munții de dosare, sutele de summit uri, miile de declarații de „îngrijorare profundă”?

Trump le-a pus masa in cap tuturor. Negociatorilor de la Viena, mediatorilor ONU, eminenților trimiși speciali, întregii infrastructuri diplomatice care transforma urgența în procedură și procedura în eternitate. Într-un minut, smintitul a făcut ce n-au făcut ei într-o jumătate de secol. Nu e o laudă, este un adevăr trist si o sentință a zilelor noastre.
Si vis pacem, para bellum spun latinii, dar cred că astăzi merge și Si vis pacem mitte insanum! (Vrei pace, trimite un nebun!)

Într-un editorial recent, fostul europarlamentar și scriitor român Traian Radu Ungureanu punea problema cu o franchețe care îi irită pe mulți: „Câtă vreme Iranul își căsăpea propriii cetățeni, nu era bine. Acum, când cineva lovește balaurul în cap, în mod decisiv, iar nu e bine.“

Observația e brutală, dar nu e falsă.

Smintitul intră în scenă
La 3 ianuarie 2026, forțele speciale americane l-au răpit pe Maduro din palatul prezidențial din Caracas. Operațiunea a durat ore, nu luni. Fără invazie terestră, fără declarații prealabile, doar o acțiune chirurgicală care a lăsat lumea cu gura căscată.

La 1 martie, lovituri coordonate ale SUA și Israelului l-au ucis pe ayatollahul Ali Khamenei, împreună cu zeci de lideri militari și politici iranieni, în 60 de secunde. Mossad a furnizat informația si CIA a executat sincronizarea sau invers, cu ăștia nu stii niciodata cum e cu adevărat decât după ani si ani.

Ceea ce decenii de diplomație n-au reușit, a realizat smintitul intr-un minut.

Și aici intervine ipocrizia, boala acestei epoci; toată lumea condamnă, dar în același timp toată lumea respiră ușurată. Iranienii din diasporă plâng de fericire. Statele arabe din Golf au scăpat de amenințarea iraniană, iar acum negociază discret oprirea focului. Europa zice si “da” , si “ba” , emite comunicate și programează summituri la 72 de ore după ce totul s-a jucat.
Alexandr Dughin, ideologul lui Putin, a scris că atacul semnalează prăbușirea dreptului internațional. Are dreptate. Dar dreptul internațional pe care îl invocă Dughin e același care a permis Rusiei să anexeze Crimeea, Iranului să finanțeze terorismul și Venezuelei să-și înfometeze populația. De mult timp, „Dreptul internațional” devenise un paravan pe care tiranii îl invocau tocmai pentru a se proteja de consecințe.

Ce nu rezolvă “furia epică”
Și totuși!

“Decapitarea” nu e strategie, e spectacol american! Cu sclipici, cu bubuituri si cu foarte multe erori militare si victime colaterale, civili nevinovati, despre care vom afla curând. Profesorul Alexander Downes de la George Washington University o spune fără echivoc: ceea ce Trump și Netanyahu au realizat este o „schimbare de regim prin înlăturarea liderului” ,eliminarea conducătorului fără nici o încercare de a construi instituții noi.

În Venezuela, administrația Trump nu a ajutat opoziția democratică, ci a colaborat cu vicepreședinta lui Maduro. În Iran, Adunarea Experților a ales deja un nou lider suprem, fără nicio influență americană asupra alegerii.

Gardienii Revoluției sunt intacți. Structurile clericale sunt funcționale, Gardienii Revoluției gata să înceapă teroarea asupra iranienilor.Duminică dimineață, ei au primit pe telefoane un mesaj de la Gardieni: cine protestează „cooperează cu inamicul.” Precedentul e sumbru: în 1991, George H.W. Bush i-a chemat pe irakieni să se ridice împotriva lui Saddam. S-au ridicat, iar apoi America a privit cum erau masacrați.

Fostul președinte Băsescu observa că serviciile americane au știut unde merge Khamenei la baie, dar n-au știut că Iranul e pregătit să atace simultan bazele americane din șapte țări. Adică, au aflat intențiile tactice după, nu înainte. E mult mai important să cunoști strategia adversarului decât adresa lui, nu?

Iar Iranul a demonstrat că un corp fără cap nu e neapărat un corp mort. Răspunsul a fost masiv: rachete balistice și drone Shahed asupra statelor din Golf, baze americane lovite în Kuwait, Qatar, Emirate, Strâmtoarea Ormuz amenințată. Prețul petrolului a crescut si până acum șase soldați americani au murit în urma unui atac din Kuweit, fără alarmă, fără zgomot.

Furia epică a smintitului a decapitat regimul, dar regimul încă mișcă și provoacă distrugeri în toată regiunea. “Epic fury” se poate transforma ușor în “ Epic failure”!

O lume fără tirani, dar cu un smintit

Lumea fără Khamenei e mai aerisită, mai puțin tristă! Lumea fără Maduro e mai septică, mai puțin infectată cu germenii răului. Aceste facts sunt indiscutabile. Zeci de milioane de oameni au șansa unei vieți mai puțin nesigure.

Dar lumea în care un singur om, ghidat de instinct și nu de strategie, poate decide în 60 de secunde soarta unor națiuni, este ea cu adevărat mai bună?

Este adevarat că am scăpat de tirani. Am câștigat, în schimb, un precedent pe care îl va invoca oricine dispune de suficientă forță militară, politică si economică. Dughin deja o spune: „De acum înainte se aplică doar dreptul celui puternic.”

Și dacă asta funcționează pentru America azi, funcționează și pentru Rusia mâine, si pentru China poimâine si in orice moment pentru oricine are rachete și informații.

Irakul post-Saddam a fost un dezastru. Libia post-Gaddafi e un stat eșuat. Afganistanul post-Talibani a durat exact până când americanii au plecat. Modelul se repetă cu o consecvență care ar trebui să ne spună ceva. Dar nu ne spune. Pentru că fiecare generație crede că de data asta va fi altfel.

Și cred că trebuie să mai observam ceva. “Eficiența” lui Trump nu vine din strategie, ci din absența oricărei constrângeri morale. El nu are ca morală, decât propria lui morală. Nu are reguli, decât cele pe care el le inventează în timp real. Poate dispune orice, oricând, asupra oricui, pentru că nu există nimic în interiorul lui care să-l oprească. Nici un precedent, nicio normă, nici o ezitare.
Și tocmai de aceea funcționează acolo unde toți ceilalți au eșuat: noi suntem îngrădiți de propriile noastre principii, de regulile pe care le-am construit în șapte decenii de ordine postbelică, de scrupulele care ne definesc ca civilizație. El nu!

Iar avantajul acesta e fantastic și catastrofal în egală măsură. Fantastic pentru că produce efecte instant. Catastrofal pentru că, într-o lume în care un om fără morală obține rezultate pe care oamenii morali nu le-au obținut niciodată, binele începe să ia forma răului. Tiranii cad , dar cad prin metode tiranice. Libertatea vine, dar vine prin bombe. Dreptatea se face, dar se face prin încălcarea oricărei dreptăți.

Iar dacă răul poate produce binele, atunci cine îl mai deosebește pe unul de celălalt? Cine mai decide unde se termină eliberarea și unde începe următoarea tiranie?

Ne pregătim, cu toții, pentru războaie purtate în numele unei păci pe care nimeni nu știe s-o construiască. Smintitul a intrat în scenă, tiranii se clatină, dreptul internațional e în comă, iar noi, spectatori fericiți sau îngrozți, în funcție de tribul din care facem parte, aplaudăm un spectacol al cărui final nu-l cunoaște nimeni. Nici măcar smintitul! Și mai ales el!

Sergiu Toader | București, 7 Martie 2026