Fiecare epocă și-a desenat „propriul om”, arhetipul; mai puternic, mai ascultător, mai productiv, mai fericit. Nietzsche l-a numit Übermensch, „supraomul”, Troțki i-a promis omului de rând, mujicului, că se va ridica la nivelul lui Aristotel, Goethe sau Marx, naziștii l-au căutat în puritatea rasei, iar piața, consumerismul, l-a găsit în client.

În ultimul timp, auzim tot mai des că vom deveni „useless class”, oameni de prisos, o clasă inutilă, înlocuită de roboți. Dar nu a fost întotdeauna așa.

Doamnelor și domnilor, vă invit la o incursiune tulburătoare, în două părți, publicate astăzi și sâmbăta viitoare, în istoria încercărilor de a “fabrica” un om “mai bun” .

Tarzanul sovietic deschide povestea unei ambiții uriașe și a decăderii ei, de la Übermensch la useless class.

Abonați-vă, veți afla detalii care vă vor pune pe gânduri.

Acesta e primul episod. Începe în 1927, într-o grădină botanică din Conakry, în Guineea, cu un savant rus, trei femele cimpanzeu și o seringă.

Imagine generată de AI

“Roboții” lui Karel Čapek vs “laborii” lui Josef Čapek

În anii ‘20, lumea nu era răvășită doar de revoluții și ideologii, dar trăia și o efervescență creatoare fără precedent. Einstein primea Nobelul, Freud cobora în subsolurile minții și descria omul ca pe o construcție fragilă, iar la Toronto insulina îi salva de la moarte sigură pe copiii diabetici.

Pentru prima dată, omul părea o mașinărie care putea fi reparată.

La Praga, în 1920, scriitorul Karel Čapek termina “R.U.R.”, o piesă de teatru despre o fabrică, Rossum’s Universal Robots, care producea în serie oameni artificiali, fără suflet și fără nevoi, buni doar de muncă. Într-o zi, ei se revoltă și șterg omenirea de pe fața pământului.

Čapek voia să-i numească „labori”, de la latinescul labor/ muncă. Fratele său, pictorul Josef Čapek, i-a sugerat altceva: „robot”, din cehă, robota, munca silnică a iobagului.

Așa a intrat în dicționar acest cuvânt.

Știința nu mai voia doar să înțeleagă natura, voia să o refacă, iar o piesă de teatru anunța deja cum se termină visul: cu “omul fabricat” capabil să “robotească” în locul omului.

Serge Voronoff și tinerețea fără bătrânețe

La Paris, chirurgul Serge Voronoff, rus de origine, născut Voronov, le grefa bărbaților bogați felii de testicul de cimpanzeu și babuin, promițându-le întinerirea. Clienții plăteau averi, iar Voronoff a ajuns să țină o fermă de maimuțe pe Riviera, ca să nu rămână fără materie primă.

Încă din 1908, naturalistul olandez Bernelot Moens propusese deschis inseminarea maimuțelor cu spermă umană și strângea bani pentru o expediție în Congo.

Ideea care plutea în aer era că omul poate fi reparat, întinerit, îmbunătățit. Maimuța era piesa de schimb sau materia primă.

Pentru cea mai îndrăzneață dintre aceste idei, hibridul, lipsea doar un stat dispus să plătească nota.

Lenin și Stalin, niște lideri obosiți

Revoluționarii care schimbaseră lumea în 1917 erau, la jumătatea anilor ‘20, așa cum îi descriau medicii personali, epuizați. Lenin murise în 1924, după o serie de atacuri cerebrale, la 53 de ani. Cei rămași munceau nopțile, trăiau în frică și îmbătrâneau mai repede decât se construia socialismul.

Vladimir Rozanov, chirurgul care în aprilie 1922 îi scosese lui Lenin glonțul rămas de la atentat, cerea 50 de maimuțe pentru experimente de transplant de glande la conducătorii îmbătrâniți ai revoluției. Voia să repete succesul lui Voronoff.

Aleksandr Bogdanov, medic, filosof și fost rival al lui Lenin, deschidea în 1926 un institut de transfuzii, convins că schimbul de sânge tânăr regenerează revoluționarii uzați. A murit în 1928, după o transfuzie făcută pe sine însuși.

Tonul îl dăduse de sus, în același an, 1926, Stalin:

Ghiorghi Piatakov, unul dintre favoriții lui Lenin, executat de Stalin unsprezece ani mai târziu, a dus ideea până la capăt, și a acceptat, așa cum rețin arhivele, cǎ de dragul partidului poți accepta și faptul cǎ albul e negru și negrul e alb, că bolșevismul înseamnă transformarea imposibilului în posibil.

O “Inimă de câine” interzisă

În acest climat, Mihail Bulgakov își scria nuvela “Inima de câine”, aproape copiată după ce se întâmpla în realitate.

În 1925, la Moscova, eroul ei, profesorul Filipp Filippovici Preobrajenski, al cărui nume trimite la Schimbarea la Față, e un chirurg celebru care le transplantează îmbogățiților NEP-ului (Noua Politică Economică) glande de animale, ca să-i întinerească. Era, deci, un Voronoff moscovit.

Pentru a-și aprofunda studiile, ia de pe stradă un câine vagabond, Șarik, și îi grefează hipofiza și testiculele lui Klim Ciugunkin, un cântăreț la balalaică prin cârciumi, hoț mărunt și alcoolic, mort înjunghiat într-o berărie. Profesorul nu voia să fabrice un om, ci să descopere secretul tinereții.

De aici se naște însă Poligraf Poligrafovici Șarikov (omul nou).

Îndoctrinat de Șvonder, activistul comitetului de bloc, fostul câine învață limbajul revoluției, își cere drepturile, își denunță creatorul, ajunge șeful subsecției pentru curățarea Moscovei de animale vagaboande și începe să sugrume pisici în numele statului. Speriat de propriul rezultat, Preobrajenski inversează operația, iar Șarikov redevine câine.

Omul nou ieșise un funcționar grosolan, nu un Aristotel.

Satira era nemiloasa așa că a fost interzisă. Un informator a dus-o la poliția politică, iar Lev Kamenev, președinte al Sovietului de la Moscova, a decretat că nu trebuie publicată.

În 1926 manuscrisul a fost confiscat la o percheziție, apoi a circulat ani de zile în samizdat, a apărut în străinătate în 1968 și în URSS abia în 1987, la 62 de ani după ce fusese scris.

Savantul care a așteptat o revoluție

Ilia Ivanovici Ivanov nu era un șarlatan. Era unul dintre cei mai respectați biologi ai Rusiei, pionierul inseminării artificiale. Prin metoda lui, un singur armăsar putea fecunda sute de iepe. La Askania-Nova, în stepa ucraineană, crea zebroizi, hibrizi de bizon și chiar hibrizi de șobolan și șoarece, imposibil de obținut în mod natural.

Încă din 1910, la un congres de zoologie la Graz, vorbise despre posibilitatea unui hibrid om–maimuță. Țarul și Sfântul Sinod nu i-ar fi permis așa ceva. Proprietarul rezervației, baronul Falz-Fein, a refuzat să finanțeze proiectul. Ivanov avea nevoie de o lume fără Dumnezeu, iar revoluția i-a oferit-o.

În 1924, i-a scris lui Lunacearski, comisarul poporului pentru învățământ. Cerea 15.000 de dolari, în interesul științei ruse și al propagandei materialiste în rândul maselor populare.

Proiectul a avut un protector influent, Nikolai Gorbunov, fostul secretar al lui Lenin.

În 1925, o țară care abia ieșise din foamete a găsit doar 10.000 de dolari pentru experimente “împotriva naturii”, dar nimic nu era prea scump sau imposibil dacǎ dovedea superioritatea bolșevismului în orice domeniu.

Guineea Franceză

În noiembrie 1926, Ivanov debarca la Conakry, în Guineea Franceză, împreună cu fiul său, student la Moscova, și cu fiolele în bagaj.

Institutul Pasteur avea la Kindia, în interiorul țării, o stație de cercetare a primatelor. Încă de la prima vizită aflase vestea proastă: cimpanzeii stației erau prea tineri. Trebuiau prinși alții, adulți.

Vânătoarea a fost brutală. Femelele erau capturate de localnici în păduri, iar grupurile erau decimate ca să rămână unul sau două exemplare bune pentru experiment. Ivanov și-a amenajat laboratorul în grădina botanică din Conakry, cu maimuțele în cuști.

Pe 28 februarie 1927, a inseminat primele două femele de cimpanzeu cu spermă umană. Donatorii au rămas anonimi. A urmat o a treia. Apoi a așteptat.

Nici un rezultat!

Ivanov știa însă că varianta cu șanse mai mari de reușită era cea inversă: femeia inseminată cu spermă de cimpanzeu.

Și a încercat să o pună în practică acolo, în colonie. Planul era să insemineze femei africane într-un spital, fără știrea lor, sub pretextul unor examinări medicale. Pentru un om de știință european din 1927, trupul unei femei africane era un teren de experiment la fel de accesibil ca al unei maimuțe. Guvernatorul francez a refuzat să-i dea voie.

Puțin a lipsit ca, în Guineea, știința sovietică, finanțată ca să lovească în religie, să trateze niște femei ca pe animale de laborator.

Exact în asta stă miezul obsesiei, omul nou se construia întotdeauna pe trupul altcuiva.

Natura, nu și nu

Nici o femelă de cimpanzeu nu a rămas gravidă.

Biologia a spus nu. Omul are 46 de cromozomi, cimpanzeul 48, iar între cele două specii stau aproximativ șase milioane de ani de evoluție separată, o distanță pe care nici măcar seringa sovietică nu o putea străbate.

Ivanov n-a acceptat verdictul. A scris că trebuie înmulțite experimentele și că era nevoie și de încrucișarea inversă, adăugând că femei dispuse să se supună experimentului se găsesc mult mai ușor în Europa decât în Africa. Pe drumul spre casă, o parte dintre cimpanzei au murit. Ceilalți au ajuns în noua stație de primate de la Suhumi, pe țărmul Mării Negre.

Epilog la Suhumi

Pe 14 aprilie 1929, o comisie de pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului a aprobat continuarea experimentelor, inclusiv inseminarea femeilor cu spermă de maimuță.

Condițiile au fost redactate birocratic: consimțământ scris, asumarea riscului, supunerea la un regim de izolare, cel puțin cinci femei. Statul sovietic și-a trecut în procese-verbale visul de a fabrica un om.

Voluntare s-au găsit! Una dintre ele a scris că, după ce viața ei personală se ruinase, nu mai vedea nici un rost al existenței sale, așa că se oferea, dacă astfel putea servi științei.

Omul nou trebuia să se nască dintr-o femeie care nu mai voia să trăiască.

La Suhumi exista un singur mascul adult potrivit, un urangutan pe care îl chema, cum altfel, Tarzan. În 1929, înainte de orice încercare, a murit. Noii cimpanzei au ajuns abia în 1930, prea târziu.

În decembrie același an, Ivanov a fost arestat, prins în valul de epurări care începea să înghită și știința. A fost exilat la Alma-Ata, unde a murit în martie 1932.

Revista Priroda i-a publicat un necrolog respectuos. Savantul care dorise să facă un om nou a murit în exil, ca un om obișnuit.

Mit și realitate sovietică

Experimentele lui Ivanov au fost date uitării pentru decenii. Când documentele au ieșit din arhive, în anii ‘90, adevărul a părut banal, așa că a fost înflorit. Presa rusă a vorbit despre oameni-maimuță văzuți în lagărele din Siberia, iar criptozoologii au adăugat yeti.

În 2005, un ziar britanic a dus legenda la nivel planetar: Stalin ar fi vrut o armată de războinici om–maimuță, insensibili la durere și indiferenți la mâncare. Nu există nici un document serios care sa ateste existența lor.

Sunt foarte multe glume, bancuri, dar nici un fapt real. Unii autori merg și mai departe, cu scene în care gorile strivesc în brațe femei africane. E folclor colonial pe care îl las deoparte, pentru că nu am găsit nici o sursă credibilă care să-l confirme.

Mitul a prins totuși, pentru că spunea ce voiam să auzim: sclavul perfect fusese doar capriciul unui dictator, nu o tentație a unei epoci întregi.

Adevărul e însă mai brutal. Ivanov nu a lucrat pentru un monstru izolat. A lucrat într-o Europă în care chirurgii vindeau tinerețe din glande de maimuță și într-un Kremlin în care liderii epuizați căutau „piese de schimb”.

Iar tot ce s-a întâmplat a fost aprobat de comisii, cu procese-verbale și cu ștampile pe documente oficiale.

Tarzanul sovietic

Tarzanul din romane era un pui de om crescut de maimuțe, care ajunge stăpânul junglei.

Tarzanul sovietic era o maimuță care trebuia să zămislească un om nou și care a murit înainte de această misiune cât se poate de pământească.

Biologia a refuzat omul nou, dar obsesia a rămas.

Dacă laboratorul n-a putut fabrica supraomul, a încercat ideologia. Apoi piața.

Experimentul lui Ivanov nu a lăsat nici un monstru în urmă. Sau, în orice caz, nu unul pe care să-l găsești în arhive serioase. Dar cum gustul nostru pentru fantasme și conspirații a rămas nesatisfăcut, ni l-am inventat singuri, cu super-soldații și oamenii-maimuță ai lui Stalin.

Între timp, fără să ne propunem, am creat și unul adevărat.

Despre el și despre ceilalți „oameni noi” ai istoriei, sâmbăta viitoare.

SERGIU TOADER