The Guardian: Pericolele care dau târcoale UE. 2024 s-ar putea transforma într-un coșmar pentru blocul comunitar

30 Ian. 2024, 11:26
 // Categoria: Actual // Autor:  bani.md
30 Ian. 2024, 11:26 // Actual //  bani.md

Ucraina are nevoie de mai mult ajutor, extrema dreaptă este în creștere, iar criza din Orientul Mijlociu se agravează. Unde este viziunea Uniunii Europene? se întreabă The Guardian.

După cum merge treaba, 2024 s-ar putea transforma într-un coșmar pentru blocul comunitar, care „sigur” nu e pregătit să-i facă față. Conflictul din Gaza și criza înrudită din Marea Roșie, cei doi ani în care nu a sprijinit Ucraina cum se cuvine și lipsa apărării comune, perspectiva revenirii lui Trump, ezitările Germaniei, ascensiunea populismului pe continent, migrația, bugetele defectuoase, energia și clima se numără printre riscurile mari care pândesc Uniunea. Este UE pregătită să le facă față? Categoric nu.

Să luăm ca exemplu criza din Marea Roșie. Militanții Houthi, susținuți de Iran, atacă transportul maritim în această zonă de când a început războiul dintre Israel și Hamas. Invocând amenințări la adresa comerțului mondial și a liberei navigații, SUA și Regatul Unit au ripostat luna aceasta în cadrul operațiunii Prosperity Guardian – pe cont propriu.

Europa nu-și poate coordona interesele proprii și aspirațiile de actor global cu reacții și decizii punctuale

UE are o miză importantă în această luptă. Aproximativ 40% din comerțul cu Asia și Orientul Mijlociu se fac prin Suez. Dar numai Țările de Jos au oferit asistență practică. Germania a oferit sprijin – într-o declarație scrisă. Franța, Italia și Spania s-au retras. Scuza la Bruxelles este că UE intenționează să-și lanseze propria misiune la Marea Roșie . Cu toate acestea, în ciuda necesității evidente de urgență, pe măsură ce atacurile Houthi continuă, miniștrii de externe au amânat o decizie până la 19 februarie. Vestea bună este că Belgia poate trimite o fregata.

Toate acestea revelează unele particularități familiare ale UE: ambivalența în ceea ce privește urmarea exemplului american, spaima că va intra într-un război, consilii divizațe și preocuparea de a nu percepută că ia partea Israelului. Europa dă dovadă că nu-și poate coordona interesele proprii și aspirațiile de actor global cu reacții și decizii punctuale.

Războiul din Gaza a explodat o altă iluzie înaintea summitului central al UE din această săptămână . Guvernele cred că conflictul și escaladarea regională le amenință interesele vitale. În calitate de cel mai mare partener comercial al Israelului, cred că UE are un efect de pârghie. Toate susțin o soluție cu două state. Dar când Josep Borrell, șeful diplomației UE, a schițat un plan de pace în 10 puncte pentru Palestina săptămâna trecută, invitatul său VIP, Israel Katz, ministrul de externe al Israelului, l-a ignorat. „Care sunt celelalte soluții pe care le au în minte [israelienii]?” Borrell se înfuriase . „Să-i facă pe toți palestinienii să plece? Să-i omoare?” A rămas mormăind despre „consecințele” nespecificate.

„Europa nu investește în atenuarea riscurilor”

Capacitatea fără margini a Europei de a se descurca mai prejos decât greutatea sa dăunează Ucrainei, unde, la doi ani de la invazia sa, Rusia pare să câștige încet-încet avantajul. În timp ce summitul se apropie, Viktor Orbán din Ungaria, calul troian al Moscovei, continuă să blocheze un pachet financiar de 50 de miliarde de euro pentru Kiev.

Incapacitatea unor țări din UE, în special Franța, de a furniza arme mai multe și mai bune, pe măsură ce livrările SUA se diminuează, dăunează, de asemenea, șanselor Ucrainei și, în consecință, speranțelor Europei de a-și apăra granițele de viitoarele agresiuni rusești. Acest fapt este deosebit de relevant având în vedere posibila revenire a lui Trump la Casa Albă peste un an.

Europa pare paralizată de buldozerul portocaliu care se apropie rapid. De data aceasta, Trump s-ar putea să-și îndeplinească amenințarea de a retrage NATO. Atunci ce se întâmplă cu securitatea colectivă europeană?

Reîntoarcerea lui Trump „ar pune în pericol interesele europene, dar Europa nu investește în atenuarea riscurilor”, a atenționat Ian Bond, de la Centrul pentru Reformă Europeană.

„Majoritatea liderilor europeni continuă să fie nesinceri cu populațiile lor în legătură cu situația strategică în care se află Europa. Rusia își pune din ce în ce mai mult economia pe picior de război”, a scris Bond.

S-a vorbit mult în Europa în ultimii ani despre dezvoltarea unei apărări comune. Dar pe planurile președintelui francez Emmanuel Macron pentru „autonomie strategică” și „suveranitate militară” a UE s-a adunat în mare măsură praf. NATO condusă de SUA rămâne prima și ultima speranță a Europei.

De teamă de a doua venire a lui Trump, Manfred Weber, liderul Partidului Popular European în parlamentul european, propune o umbrelă nucleară la nivelul UE bazată pe forța de lovire a Franței . „Indiferent cine este ales în America, Europa trebuie să fie capabilă să se apere singură în ceea ce privește politica externă și să se poată apăra în mod independent”, a spus el.

Pericolele geopolitice cu care se va confrunta UE în 2024 sunt globale – și exacerbate de indecizia Germaniei

În opinia lui Judy Dempsey, de la Carnegie Europe, pericolele geopolitice cu care se va confrunta UE în 2024 sunt globale – și exacerbate de indecizia celui mai bogat membru al său. Cancelarul Germaniei, Olaf Scholz, „nu oferă niciun fel de leadership politic sau strategic unei Europe care este prost pregătită pentru o posibilă ruptură a relației transatlantice”, a scris Dempsey.

„În mod similar, nici Germania și nici Europa nu sunt pregătite să reziste influenței crescânde a regimurilor care contestă proeminența tradițională a Occidentului” – o referire la China, un mare partener comercial și o amenințare potențială mai mare. „Modul de viață al Europei, ancorat în democrație, drepturile omului și securitate, trăiește pe timp împrumutat”.

Germania este, de asemenea, un punct fierbinte în principala provocare politică internă cu care se confruntă UE – ascensiunea extremei drepte, pe care Scholz și zeci de mii de manifestanți germani o consideră o amenințare existențială la adresa democrației liberale. În Franța, sentimentul anti-UE este exploatat în mod cinic de către dreapta pentru a alimenta actualele proteste agricole.

Un nou sondaj realizat de Consiliul European pentru Relații Externe sugerează că partidele populiste „antieuropene”, în principal de dreapta, vor obține câștiguri importante în alegerile europene și naționale din acest an. Migrația, bugetele cârpite, energia și clima sunt alte probleme explozive cu numitor comun.

Poate UE să supraviețuiască unui an periculos și definitoriu? Probabil că se va descurca cu greu. Dar, în mod evident, lipsește – și este nevoie urgentă – de tipul de leadership strategic și de viziune oferit de Jacques Delors, legendarul eurocrat care a murit luna trecută.

UE e carnea dintr-un sandvici care e tăiat de autoritari ostili de prin toată lumea. Dacă nu se trezește și nu ia măsuri, e vremea mesei, conchide The Guardian.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

27 Sept. 2026, 10:09
 // Categoria: Actual // Autor:  Ursu Victor
27 Sept. 2026, 10:09 // Actual //  Ursu Victor

Priviți această fotografie!

Călin Georgescu iese din sediul DIICOT și își ridică mâinile încătușate în fața camerelor tv. Nu e un gest de disperare, nici vorbă, e un gest al victoriei. Acele cătușe televizate nu sunt semnul înfrângerii lui. Sunt semnul înfrângerii statului român. Mai exact, un semn al eșecului justiției din România chiar și atunci când probele sunt de partea ei.

Spectacolul mediatic al arestării lui Călin Georgescu scoate încă o dată la suprafață putregaiul din măruntaiele statului român.

Doamnelor și domnilor, este posibil ca textul care urmează să nu vă confirme opiniile. De aceea, înainte de a vă abona, verificați dacă aceste texte intră în aria dumneavoastră de acoperire, s-ar putea să vă pierdeți timpul sau să vă enervați.

Si spre deosebire de redacțiile care devin parte a establishmentului când le convine și căței de pază când au nevoie de credibilitate, eu nu depind de audiență, nu am salarii de plătit și nici nu am termene limită. Mai mult, Substack îmi oprește si taxele pe donațiile dumnevoastră, asa ca veți regăsi aici doar propria perspectivă, anii petrecuți în redacții de știri, cărțile citite și onestitatea mea.

Doamnelor și domnilor, vă invit la lectură și la reflecție.

Foarte scurt tratat de “Kompromat”

Câteva ore mai târziu, același Georgescu iese liber din Tribunalul București, în uralele a trei sute de susținători care scandează „Libertate!“ și „Călin Georgescu președinte!”.

Se oprește, salută mulțimea și spune grav:

„Șahul greșeala așteaptă și se joacă până cade regele. Lumea este mică și Dumnezeu este mare.“

Filozofie de tejghea, servită cu gravitate de profet.

Dar în țara pupătorilor de moaște, în țara în care furi cu o mână și te închini cu cealaltă, „lumea este mică și Dumnezeu este mare” nu e nicidecum o banalitate, ci e un program politic.

E exact ce vrea să audă un electorat care a înlocuit demult încrederea în instituții cu încrederea în providență.

Iar statul român, într-o singură zi, l-a transformat din suspect de înșelăciune în regele unei partide de șah pe care pretinde că o joacă cu Dumnezeu de partea lui.

Acesta este kompromatul. Nu rechizitoriul procurorilor, ci modul în care a fost administrată justiția, la televizor. În direct și compromițător pentru ea însăși.

Alena Ledeneva este profesoară de științe politice la University College London și cea mai citată voce academică occidentală în materie de mecanisme informale de putere din Rusia post-sovietică.

În cartea sa de referință, “How Russia Really Works”, citează o lemă din universul serviciilor secrete:

„Kompromatul aplicat dușmanilor e o plăcere. Kompromatul aplicat prietenilor e o obligație.”

România nu are nevoie de această obligație. România produce kompromat împotriva ei însăși, gratis, la vedere, cu serioase contribuții de prostie instituțională. Evident, cu ajutorul presei, prin complicitatea unor redacții aflate în serviciul permanent al oricărei autorități care le scurge ilegal un dosar.

Mai multe Românii concentrice

România este singura democrație din lume care și-a anulat alegerile prezidențiale. Singura! Nu Turcia lui Erdogan, nu Ungaria lui Orbán, nu Serbia lui Vučić, ci România, membră NATO și a Uniunii Europene.

Acest fapt, singur, ar fi trebuit să producă o trezire instituțională de o gravitate proporțională cu gestul. A fost exact invers. Anularea alegerilor a fost începutul unui lanț de autodistrugere care pare regizat, dar care e produsul a ceva mai periculos decât orice conspirație, prostia cu funcție publică.

Statul român se compromite când acționează și se compromite si când nu acționează. Se compromite când vorbește și se compromite si când tace.

La fiecare intervenție a statului român, ideea de Europa e puțin mai murdară, justiția e puțin mai greu de invocat ca principiu, iar democrația e puțin mai greu de apărat ca proiect. Nu pentru că cineva ar vrea neapărat asta, ci pentru că nimeni nu pare să vrea ceva, iar cum natura are oroare de vid, în acest gol se instalează dezastrul.

Anulând alegerile în profund dispreț față de proprii cetățeni, statul român a creat mai multe Românii care nu se mai aud, nu se mai văd, nu se mai recunosc reciproc.

Fractura din interiorul societății s-a translatat și în instituții, care nu doar că au început să se faulteze între ele, dar care și-au dezvoltat propriile preferințe politice, propriile tabere, propriile agende. Justiția, de exemplu, poate cea mai goală pe dinăuntru dintre toate, este agățată de proceduri pe care le încalcă ea însăși, oscilând între spectacolul forței și paralizia completă, în funcție de cine se prăjește încet la rotisorul ei.

Armata, serviciile, diplomația, fiecare trage în direcția ei, fiecare cu propria viziune despre cine ar trebui să conducă și încotro ar trebui să meargă țara.

Nu mai există un stat, există fiefuri cu sigla statului deasupra.

Pe de altă parte, există o Românie viscerală, furioasă, tot mai numeroasă, care a încetat să mai creadă în absolut tot ce vine de la autoritate. Și are motive suficiente.

Politicienii s-au desprins de mult timp de electorat. Partidele au încetat să mai fie curele de transmisie între cetățeni și stat și au devenit organizații de putere care administrează privilegii și bani între ele, structuri autiste, ocupate cu propria supraviețuire, incapabile să mai audă ce se întâmplă dincolo de sediile lor de partid. Iar cetățenii au înțeles asta, chiar dacă nu o articulează în termenii științelor politice. Au înțeles-o când sunt disprețuiți la coadă, când sunt umiliți la ghișeu, când mor cu zile la spital, când pierd timpul la școală și când plătesc facturile. Au înțeles-o din fiecare promisiune neonorată și din fiecare tăcere după fiecare scandal.

Din aceste fracturi , între instituții, între instituții și cetățeni, între discurs și realitate, s-a pierdut cea mai de preț avuție națională: încrederea.

Nu încrederea naivă, cea cu care am intrat în ‘90, ci și ultimul reziduu de bună-credință, acel minim de prezumție că statul, cu toate defectele lui, există totuși pentru tine. Când și asta dispare, locul nu rămâne gol. Se umple cu altceva. Cu furie, cu mistică aiuritoare, cu nevoia de salvator.

Și așa s-a născut un mesia.

Nu pentru că ar fi fost inevitabil, ci pentru că statul român a făcut totul ca el să fie necesar, să apară.

Cum se fabrică un mesia

Călin Georgescu nu este un accident al democrației românești. Este produsul ei cel mai consecvent.

Dar, atenție, nu este o creație rusească, așa cum ni se repetă obsesiv. Este o creație românească, sută la sută. Securitatea comunistă l-a format, aparatul de cadre l-a păstrat în rezerva strategică de alconserve”, iar rețelele post-decembriste l-au activat la momentul oportun. Iar statul democratic l-a ignorat decenii la rând, apoi l-a descoperit prea târziu, l-a anulat prea brutal, și acum l-a arestat și l-a reținut printr-un circ mediatic inutil, prostesc, dar specific românesc.

La fiecare pas, aparatul de stat a făcut exact ce trebuia pentru a-l transforma din ce era, un ideolog obscur cu tangențe dubioase, în ceea ce este acum: un simbol al tuturor celor pentru care autoritatea în România este sinonimul eșecului.

Un martir! Un mesia!

Și acesta e kompromatul în acțiune, nu rechizitoriul care-l înfundă pe Georgescu, ci materialul pe care statul român îl produce, zi de zi, pentru a-și compromite propria credibilitate și pentru a-l consacra, în ochii milioanelor de romani, pe omul pe care pretinde că-l combate.

Scurtă recapitulare

Procurorii DIICOT au muncit ceva, deși plângerea păgubitului a fost depusă acum câțiva ani. Au urmărit traseul banilor, au făcut interceptări ambientale, au găsit conturi, firme și probe concrete. Au reușit să monteze microfoane în mașina prietenului lui Georgescu în care politicianul se credea la adăpost, în ciuda aparaturii de bruiaj pe care o folosea.

Ce au înregistrat acolo e revelator. Georgescu plănuia să plece din țară, să ceară azil politic în Italia, să-l demaște pe Simion, sa cumpere o casă în Toscana cu 1,2 milioane de euro de la „niște străini”.

Aveau, deci, material real. Material care-l arăta pe Georgescu nu numai ca pe un șarlatan, ci ca pe ceva mult mai grav, un om sprijinit de foști ofițeri de securitate, finanțat din surse neclare, care trăiește o existență clandestină „de ochii lumii” și care acționează sistematic la slăbirea statului român.

Circul mediatic

Și ce au făcut cu toate aceste probe? Circ! Au așteptat patru ani apoi l-au ridicat cu mascați la șase dimineața, cu televiziunile convocate la ușă ca la premiera unui film de acțiune.

În loc să urmeze procedura normală pentru un infractor de drept comun acuzat de înșelăciune, chemarea la audieri, prezentarea probelor, arestarea dacă e cazul, au ales demonizarea publică, condamnarea mediatică înainte de judecată. Au transformat o anchetă care putea fi o demonstrație de forță instituțională reală într-un spectacol care a confirmat, punct cu punct, narativul victimizării.

Fiecare gest a produs exact opusul a ceea ce s-a intenționat. Au vrut să-l oprească pe Georgescu, l-au consacrat întru victimizare. Au vrut să-l demonizeze, l-au sanctificat. Au vrut să apere democrația, au dovedit că nu le pasă câtuși de puțin de ea. Kompromatul funcționează perfect, dar nu împotriva lui Georgescu, ci împotriva statului care l-a produs.

Și, pentru că realitatea își bate joc de proști, un judecător a infirmat parțial toată această punere în scenă. Nu l-a arestat. L-a pus sub control judiciar după o noapte de reținere.

Efectul a fost cel pe care oricine cu un gram de inteligență operațională l-ar fi prevăzut, pentru susținătorii lui Georgescu, decizia judecătorului e o mină de aur. Ați văzut? L-au eliberat. E nevinovat. Statul a vrut să-l distrugă și n-a putut.

Munca procurorilor, probele din interceptări, totul a fost înghițit de circul arestării.

De acum înainte, Călin Georgescu nu va mai fi niciodată escrocul care a înșelat un om de afaceri cu un milion de euro. Va fi pururea martir, ales, trimis.

Pentru că electoratul lui nu este tranzacțional, nu-l susține pentru autostrăzi sau pensii. Este un electorat religios, în sens propriu.

Iar ceea ce a făcut statul român prin circul arestării a fost echivalentul unei crucificări, nu l-a distrus, l-a confirmat. Omul care a spus „șahul se joacă până cade regele” nu blufează, chiar crede asta.

Și de ce n-ar crede? Statul demonstrează prin ceea face că așa e!

Cu presa la remorcă. Și în atac!

Dar procurorii nu au lucrat singuri la acest spectacol. Au avut parteneri fideli, televiziunile și câteva site-uri de știri care, la șase dimineața, aveau deja echipele poziționate, știau deja ce se va întâmpla, și au difuzat ore întregi de comentarii în care verdictul era pronunțat cu mult înainte ca un judecător să deschidă dosarul.

Interceptări confidențiale au apărut în presă în aceeași zi, scurgeri ilegale pe care nimeni nu le investighează, pentru că fac parte dintr-un pact tacit pe care România îl cunoaște zeci de ani: do ut des.

Îți dau informații din dosar, îmi dai vizibilitate. Îți scurg interceptările, nu pui întrebări. Procurorul devine producător de conținut, iar jurnalistul devine ofițer de comunicare al Parchetului.

Limbajul oficial al DIICOT a fost el însuși un verdict: nu „există bănuiala rezonabilă”, nu „se presupune că“, ci indicativul trecut, timpul certitudinii absolute „au constituit un grup infracțional”,„au acționat coordonat”, ca și cum procesul deja avusese loc.

Presa știe că publică ilegal informații din dosar, dar a preluat acest limbaj fără să pună o singură întrebare, fără o singură nuanță.

Este exact mecanismul din era Kovesi, când jurnaliștii stăteau la remorca procurorilor într-o înțelegere parafată de ambele părți, în care prezumția de nevinovăție era o formalitate și condamnarea publică preceda întotdeauna judecata.

Atunci nimeni n-a plătit pentru asta. Nici acum nu va plăti nimeni. Demonizarea prin presă este la fel de ucigatoare ca și strânsoarea cătușelor.

Între timp însă, cu fiecare asemenea spectacol, electoratul lui Georgescu crește.

Înainte de a fi rușii, suntem noi înșine

În ultimul timp, tot ce merge anapoda în România e pus pe seama Rusiei. Războiul hibrid, trolii, interferențele, da, sunt toate reale. Dar reflexul de a te uita spre Moscova ca să nu privești la tine in ogradă e criminal.

Pentru că înainte de a fi rușii, suntem noi.

Înainte de a fi Georgescu turbocharged de troli pe TikTok la alegeri, el a fost inventat de Securitatea comunistă, reșapat de actualele rețele și întreținut cu banii unor români. Dosarul de înșelăciune nu-l leagă mai puternic de Rusia. Îl leagă mai puternic de rețelele securității din România, rețele care funcționează neîntrerupt de treizeci și cinci de ani.

Singura întrebare care contează acum este dacă aceste rețele ale securității sunt astăzi conectate la Moscova. Judecând după efectul acțiunilor lor, probabil că da. Dar asta e o întrebare la care trebuie să răspundă instituțiile competente, dacă mai sunt competente.

Ceea ce știm sigur, ceea ce putem demonstra fără interceptări ambientale și fără mandate de supraveghere, e ce se întâmplă la vedere.

De exemplu, protecția lui George Simion, liderul AUR, este asigurată de doi foști colonei din SSI, Serviciul de Siguranță Internă din cadrul SPP, cea mai temută structură a Serviciului de Protecție și Pază și probabil cea mai puternică divizie de informații din România.

Colonelul Costel Felix Dicu, fost comandant al unității pe deplin acoperite UM 0163H, și colonelul Dumitru Voroneanu, fost adjunct al lui Dicu. Ambii sunt acum în rezervă și membri AUR. Dicu e prim-vicepreședinte AUR la Ilfov. A fost fotografiat recent în fruntea unei coloane la protestul din “oierilor” din Piața Victoriei.

SSI, structura din care vin ambii colonei, a fost acuzată de mai mulți oficiali de poliție politică.

Nimeni nu pare să se întrebe cum au ajuns doi colonei dintr-o structură acoperită a SPP să facă protecția internă a unui lider politic „suveranist”. Cine i-a recomandat? Au lucrat pentru Simion și când erau la butoane, au spionat oficiali români în favoarea AUR?

Culmea este ca Simion, care se joacă periodic de-a victima serviciilor secrete, funcționează de fapt cu oamenii din serviciile speciale. O lege pentru care nimeni din România pare că nu are timp, ar trebui să interzică ofițerilor de informații ca după trecerea în rezervă, pentru un număr de ani, să nu poată intra in politică și nici să practice in privat ce au facut cand erau activi.

Și zicem noi ca nu suntem Rusia, dar semănăm mult cu ea! Acesta e statul român profund, cu oamenii lui, trecuți din servicii în partid, ca într-un carusel care se învârte neîntrerupt din decembrie ‘89.

Iar kompromatul pe care acest mecanism îl produce e dublu, compromite statul în ochii cetățenilor, și compromite România în ochii lumii.

Ucraina, șansa României!

Și totuși, statul român mai stă într-un fir de ață. Nu pentru că ar fi construit ceva solid, ci pentru că Occidentul are nevoie de noi. Exact ca la origini, nu ne-am întemeiat noi statul, l-au întemeiat francezii și englezii, pentru echilibrul lor de putere.

Acum ne ține Ucraina. Cât timp războiul durează, nimeni nu-și permite o Românie care se prăbușește pe flanc.

Iar aici, singurul merit real, singura linie în care statul român a funcționat onorabil în toți acești ani de dezastru intern este sprijinul masiv, constant și curajos acordat Ucrainei. Miza războiului din Ucraina este mult mai importantă decât integritatea teritorială a vecinilor noștri, acolo, acum,se joacă cartea întregii Europe, dar și a României. Si se pare că oficialii români, câțiva, dar importanți, au înțeles acest lucru.

Și cu toate astea, românii, mulți, sunt împotriva Ucrainei. Îi urăsc pe ucrainienii care își dau viata pentru tara lor, dar îl iubesc pe Georgescu, oricând pregătit si el să-și dea viata si banii pe un trai liniștit în Toscana. Românii s-au săturat de stat de drept, de Europa, de alianțe, de tot. Nu pentru că ar fi proști sau naivi, ci pentru că statul de drept pe care l-au văzut ei e cel cu alegeri anulate și cu mascații la șase dimineața. Justiția pe care o știu ei e cea care face spectacol din dosare și eliberează a doua zi. Iar Georgescu le spune exact ce vor să audă, că totul e o minciună.

Și, în delirul lui, are parțial dreptate, ceea ce e infinit mai periculos decât dacă ar minți complet.

Nu sunt georgist, nu sunt aurist, nu sunt pro-rus. Sunt european convins și atlantist fără echivoc, imigrant eu însumi într-o democrație liberală cu o justiție care funcționează și cu politicieni care nu sunt corupți. Stiu ca se poate si altfel!

Și tocmai de aceea nu pot să tac atunci când statul român își sabotează singur proiectul european, zi de zi, prin prostie, teatralitate și ticăloșie. Tocmai de aceea nu pot accepta că rețele securiste își plimbă colonelii din servicii în partide sau în diverse redacții fără ca nimeni să se întrebe cum este posibil. Tocmai de aceea nu pot privi cum o anchetă muncită e aruncată la gunoi pentru un moment de glorie televizată.

Kompromatul e gata. N-a trebuit fabricat la Moscova. E produs românesc, sută la sută.

Moscova trebuie doar să aștepte, pentru că noi avem știința de a ne distruge și singuri.

SERGIU TOADER