UE caută să arunce ancora în Asia Centrală în faţa unei Rusii slăbite

Preşedintele Consiliului European, Charles Michel, a pledat joi în cursul unui summit în Kazahstan pentru o apropiere a UE cu Asia Centrală, o regiune unde influenţa Rusiei este contestată, mai ales după invazia în Ucraina, relatează France Presse.

Acest prim summit „Uniunea Europeană-Asia Centrală” i-a reunit la Astana, capitala kazahă, pe liderii fostelor republici sovietice din regiune – Kazahstan, Kârgâzstan, Uzbekistan, Tadjikistan şi o delegaţie din Turkmenistan.

În ţările care fac parte din această zonă de influenţă tradiţională a Rusiei, bogată în hidrocarburi, invazia rusă în Ucraina a suscitat îngrijorare, mai ales în Kazahstan, cea mai bogată dintre acestea, care şi-a exprimat neliniştea în faţa ambiţiilor teritoriale ale Moscovei.

Într-un comunicat comun, naţiunile din Asia Centrală şi UE şi-au afirmat, prin urmare, dorinţa „de a continua construirea unui parteneriat solid, diversificat” în diverse domenii economic, securitar şi umanitar, în pofida bilanţului slab al acestor ţări în materie de stat de drept şi respectarea principiilor democratice.

Vizita lui Charles Michel se înscrie în baletul diplomatic din această toamnă, cu mulţi lideri străini venind şi plecând în decurs de numai două săptămâni în Kazahstan, un stat care împarte o frontieră de 7 500 de kilometri cu Rusia şi care are o importantă minoritate rusă pe teritoriul său.

Europenii nu sunt singurii care şi-ar dori să-şi arunce ancora în această regiune bogată în resurse naturale. La jumătatea lunii octombrie, preşedinţii rus, chinez şi turc s-au întâlnit aici în câteva summituri regionale.

„Uniunea Europeană şi Asia Centrală se apropie şi devin din ce în ce mai conectate”, a declarat Michel la Astana, după întrevederea cu preşedintele Kasâm-Jomart Tokaev.

Potrivit preşedintelui Consiliului European, „această întâlnire este un simbol puternic al cooperării noastre consolidate şi un semnal puternic al angajamentului Uniunii Europene”.

Rusia rămâne de departe principala putere regională, controlând diverse alianţe diplomatice, economice şi militare.

China a plasat Asia Centrală în centrul noilor sale rute ale mătăsii, un proiect economic gigantic lansat de Xi Jinping în 2013 la Astana. Turcia şi-a avansat de asemenea pionii, mizând pe proximitatea sa etno-lingvistică şi religioasă.

Dar Asia Centrală rămâne de asemenea o regiune de instabilitate, cu lupte sângeroase în acest an între Tadjikistan şi Kârgâzstan şi revolte reprimate în sânge în Kazahstan şi Uzbekistan.

În orice caz, de la începutul invaziei ruse în Ucraina la sfârşitul lunii februarie şi introducerea de sancţiuni economice şi politice împotriva Rusiei, „ţările din Asia Centrală au încercat să găsească un echilibru geopolitic”, a explicat pentru AFP Dosym Satpaev, un analist politic kazah. Vladimir Putin nu a putut conta pe sprijinul celor cinci republici din Asia Centrală. Kazahstanul, în special, a emis critici, în timp ce le-a acordat adăpost ruşilor care au fugit de mobilizare.

„Uniunea Europeană are, aşadar, o ocazie foarte bună de a-şi consolida poziţia în Asia Centrală”, consideră Satpaev, în special în Kazahstan – singura ţară din regiune care a semnat un acord de parteneriat şi cooperare consolidat cu UE – şi în Uzbekistanul vecin, cea mai populată ţară din regiune şi bogată în gaze, unde Charles Michel urmează să se deplaseze vineri.

Tokaev şi Michel au spus că au discutat despre cum „să evităm impactul negativ nedorit al sancţiunilor UE împotriva Rusiei asupra economiei Kazahstanului”. Ei au abordat problema „relocării în Kazahstan a companiilor europene, ale căror produse nu fac obiectul sancţiunilor”.

Bogat în hidrocarburi, Kazahstanul doreşte, de asemenea, să găsească noi modalităţi de a-şi exporta petrolul, din care trei sferturi trece prin Rusia, în timp ce, la începutul lunii iulie, preşedintele Tokaev s-a angajat să consolideze cooperarea energetică cu UE.

„UE este principalul partener economic al Kazahstanului” şi „principalul investitor străin” în această ţară, a evocat Michel, apreciind că rămâne încă „mult potenţial neexploatat”.

De la începutul războiului în Ucraina, Moscova a întrerupt în două rânduri exporturile de petrol kazah, invocând motive tehnice şi de securitate, notează AFP.

#gaz #razboi #criză

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Expertul în mass-media Sergiu Toader, în urma participării la evenimentul Reinvent Moldova 2.0, organizat de Grupul Media Realitatea, a transmis un mesaj cu impact, în care a subliniat ferm că Republica Moldova are o șansă istorică unică.

Realitatea.md, nici o legătură cu ceva ul omonim de la București, este, în sine, un argument pentru teza acestui text. Grupul media condus de Dumitru Țîra nu a așteptat aderarea Moldovei la UE ca să se comporte european, a construit o redacție cu standarde, a organizat doi ani la rând cel mai important forum civic al țării și a adus la Chișinău un fost președinte al Consiliului European.

Reinvent Moldova 2.0 nu e sponsorizat de Bruxelles. E făcut de moldoveni care au decis că nu mai au nevoie de aprobare pentru a fi ceea ce sunt. Asta, înainte de orice discurs, e deja o demonstrație.

Marile proiecte naționale nu se reduc doar la voință politică. Au nevoie de ceva mult mai greu de fabricat: o poveste comună în care oamenii să se recunoască, un vis comun!

Americanii l-au avut, așa a luat naștere The American Dream. Francezii au venit cu Republica, iar israelienii cu Pământul Promis.

Chiar și eșuații istoriei au avut o narațiune: URSS a oferit utopia comunistă, așa cum Ceaușescu a oferit excepționalismul românesc.

Narațiunile toxice sunt tot narațiuni, ele explică, orientează și mobilizează, dar absența visului comun e mai periculoasă decât o narațiune ticăloasă. Natura are oroare de vid spun unii, dar eu cred că și istoria se comportă la fel.

România trăiește în acest vid de treizeci și cinci de ani. Când Ceaușescu a căzut în decembrie 1989, a căzut și ficțiunea comunistă, dacismul, suveranitatea si neatârnarea, exceptionalismul românesc, omul nou și societatea socialistă multilateral dezvoltată.

De atunci, nimeni nu a construit alta în loc.

Aderarea la NATO și la UE, cele două proiecte de țară care puteau deveni narațiuni fondatoare ale unei Românii moderne au rămas doar performanțe administrative.

“Am intrat” sau “ne-au primit”, nu mai ținem minte, dar “după” a fost neantul.

Nimeni n-a mai știut ce urmează. Unii români au umplut golul cu tot felul de etichete, după cum i-a dus capul: slugile Europei, colonie, țară în genunchi, refuzând să vadă mai întâi coruptia și incompetența liderilor români.

Pentru că e mai simplu și mai confortabil să-ți explici propriul eșec arătând cu degetul istoriei spre strainătate. Adică, tocmai către locul din care vin banii. Timp de trei decenii, singurul lucru pe care România l-a știut cu certitudine despre sine a fost ce nu a reușit să fie.

Și asa, vidul a fost umplut, inevitabil, nu cu un proiect, nu cu o viziune, ci cu multe nostalgii.

Astăzi, 30-40% dintre români consideră că în comunism era mai bine, că Ceaușescu a fost un lider bun, că România era respectată și tot tacâmul etalat încă de pe vremea sulfuroasei reviste “România Mare”.

Astăzi, AUR nu mai este un accident, așa cum nici Georgescu nu a fost un accident. Partid și persoană, sunt consecința logică a unui vid narativ lăsat să se adâncească timp de trei decenii.

O societate fără narațiune comună nu e liberă, e disponibilă. Oricui care vine cu o poveste, oricât de rea, oricât de mincinoasă, oricât de nerușinată.

Republica Moldova are acum ceva ce România nu a reușit să construiască niciodată cu adevărat: un plan de țară cu termen și cu un conținut verificabil.

Pe 30 aprilie 2026, la Chișinău, la evenimentul Reinvent Moldova 2.0, Charles Michel, omul în al cărui mandat de președinte al Consiliului European a deschis Moldovei ușa candidaturii la UE, a spus, în fața unei săli pline: „Simt o societate vibrantă, cu voința de a privi spre viitor, cu voința de a se uni, cu voința de a fi în aceeași barcă.”

Tot aici, vicepremierul Eugen Osmochescu a anunțat lansarea programului guvernamental Reușim, sau, mai precis, rEUșim. Cu UE la mijloc, intenționat, vizibil”.

Cifrele care au circulat în sală nu sunt decorative: 1,9 miliarde de euro din Planul de Creștere European, 68% din comerțul extern al Moldovei deja orientat spre UE, standardele sovietice GOST abolite complet de la 1 ianuarie 2026, Moldova intrată deja în spațiul european de roaming.

Toate acestea nu mai sunt acum promisiuni, ci infrastructura unei transformări deja în curs.

rEUșim s-ar putea, în alte circumstanțe, să vi să pară naiv. Dar e un joc de cuvinte care condensează ceva esențial: pentru prima oară în istoria modernă a Moldovei, aderarea la UE nu e un slogan, nu e un vis difuz, nu e o promisiune electorală. E un calendar cu capitole de negociere, cu evaluări externe, cu condiții verificabile. Iar acest calendar nu poate fi confiscat de un partid, nu poate fi rescris de un lider carismatic, nu poate deveni ficțiunea personală a nimănui.

Aparține tuturor sau aparține nimănui. Asta produce narațiune. Iar narațiunea produce coeziune.

Și tocmai de aceea nu poate fi scrisă de sus în jos, livrată doar cu un program guvernamental sau ambalată într-un acronim, oricât de inteligent. Narațiunea se construiește de jos, de către fiecare moldovean în parte, prin gesturile care par mărunte și care, de fapt, nu sunt.

Doamna Daniela Vidaicu, directoarea Fundației Soros Moldova, a completat implicarea civică înseamnă reforme democratice asumate, nu așteptate. Înseamnă taxe plătite, reguli respectate, inclusiv cele de circulație, cele mai simple și mai vizibile, și regulile de convivialitate care construiesc, zi de zi, comunități funcționale. Nu există stat modern fără cetățeni care să adere la obiective comune.

Iar Ana Revenco, directoarea StratCom Moldova, a adăugat dimensiunea care lipsește cel mai des din discuția publică este reziliența. Capacitatea de a nu ceda narațiunilor inamice, de a recunoaște manipularea înainte să o internalizezi, de a rămâne în picioare când terenul se mișcă.”

Moldova rurală și Moldova urbană, moldoveanul din diasporă și cel nostalgic, basarabeanul și găgăuzul toți locuiesc în aceeași țară care, dacă vrea să existe ca proiect național, trebuie să treacă prin aceeași poartă.

Nu pentru că ideea place tuturor, ci pentru că alternativa a fost deja testată și a eșuat. 50.4% din Moldova a votat DA la referendumul din 2024, la limita unui singur procent, cu zeci de milioane de dolari investiți de ruși în îndoială.

În acest DA slab, câștigat cu unghiile, există o narațiune în devenire.

Dar tocmai pentru că e istorică, șansa poate fi ratată.

Moldova are și ea nostalgicii ei. Are și ea lideri care au prosperat din dezorientarea celorlalți. Războiul hibrid rusesc nu funcționează prin tancuri, funcționează prin exact mecanismul descris mai sus, când nu există o narațiune solidă, inamicul are grijă să fabrice una, speculând frica, sărăcia, diviziunile identitare, lingvistice și regionale. Și nici măcar nu minte.

Doar întreabă, chipurile nevinovat, “Tu în cine mai crezi?”

Pentru că Rusia nu dorește ca moldovenii să creadă în ea, ci dorește ca ei să nu mai creadă în nimic. “Pe vremea sovieticilor era mai bine” este echivalent cu “Pe vremea lui Ceaușescu era mai bine”. Este practic aceeași frază care circulă și la Chișinău, nu doar la București.”

Iar programul rEUșim, oricât de bun ar fi acronimul, va trebui să livreze mai mult decât o identitate de brand. Va trebui să producă schimbări pe care cetățenii să le simtă în viața lor concretă. Altfel, vidul va fi astupat repede, repejor. Ca întotdeauna și ca peste tot.

România și Moldova au pornit cumva de la același punct de fractură istorică.

România a ratat construcția unei narațiuni comune și plătește astăzi prețul: societate polarizată, spațiu public capturat de nostalgici și extremiști, proiect național inexistent. O națiune în derută, care se întreabă și acum cine este, dar mai ales cine vrea să fie, paralizată de ideea cea mai simplă, aceea de a fi ea însăși.

Moldova are, în 2026, o șansă pe care România a pierdut-o. Nu șansa de a fi bogată sau puternică, aceea vine mai târziu sau nu vine deloc. Ci șansa de a ști unde merge.

Și, mai ales, șansa de a merge acolo fără să ceară voie nimănui.

Fără să aștepte confirmarea celor care pretind că știu mai bine. Fără să-și tempereze umorul, creativitatea, pofta de viață și rezistența dovedită în condiții extrem de vitrege, toate calitățile unei țări care a supraviețuit istoriei nu mulțumită ei, ci în pofida ei.

Europa e blazată. E obosită de decenii de bunăstare fără direcție, de consens negociat, de entuziasme controlate. Exact de aceea are nevoie de un vulcan, iar Moldova poate fi acel vulcan, nu în ciuda micimii ei, ci tocmai datorită ei.

Țările mici, care știu cine sunt, schimbă istoria. Cele mari doar o gestionează.

SERGIU TOADER | Chișinău, Republica Moldova