Champions of Change 2021 – Victoria Dunford, fondatoarea Complexului Phoenix, despre cum e să împlinești visul copiilor cu nevoi speciale de a trăi într-o lume fără scări.
Povestea unui adolescent cu nevoi locomotorii speciale, care visa să trăiască într-o lume fără scări, o lume în care ar putea și el să se deplaseze mai liber, a devenit și povestea ei de viață. „Vă mulțumesc pentru scaunul meu rulant pe care mi l-ați dăruit. Datorită lui, văd și copacii, nu doar frunzele de pe geam…”, a fost fraza de mulțumire rostită de Alexandru, unul dintre primii copii cu dificultăți de deplasare căruia a reușit să-i aducă în casă un scaun rulant, dispozitiv care urma să-i schimbe viața. De atunci au trecut ani, băiatul a devenit deja adult, iar ea și-a dedicat o parte considerabilă din viață pentru a ajuta alte sute de persoane cu nevoi speciale să devină parte integră a societății.
Victoria este stabilită de 15 ani în Marea Britanie. A plecat în Regatul Unit imediat după absolvirea universității, pentru un schimb de experiență care urma să dureze doi ani, după care planifica să revină acasă. Soarta însă avea alte planuri cu ea.
„Fusesem în Marea Britanie în 2004, cu doi ani mai devreme, ca studentă, doar pe perioada de vară și mă îndrăgostisem în această țară, în nivelul lor de abordare a lucrurilor. Eram foarte determinată să învăț acolo tot ce pot învăța și să revin în Republica Molodva, ca să aplic aceste cunoștințe. Acesta era scopul meu. I-am promis și mămicăi faptul că mă întorc acasă peste doi ani, că nu rămân peste hotare. Între timp mi-am întâlnit soțul, care este britanic și astfel Marea Britanie a devenit și casa mea”.
Primele acte de caritate a început să le facă deja fiind stabilită în Marea Britanie, iar soțul ei a fost cel care a susținut-o.
„În 2010 am început să activez într-un spital din Marea Britanie și am văzut cât de des se reutilează tot echipamentul din acele spitale. Între timp, mămica avusese o intervenție chirurgicală în spitalul din Bălți. Soțul meu era cu mine atunci în Republica Moldova și s-a speriat mult de condițiile noastre din spital. Eu într-un fel eram obișnuită și-mi părea că spitalul din Bălți este poate un pic mai bun decât cel din Rîșcani. Totuși, lucrând în spitalul din Marea Britanie și văzând cum ei reciclează paturile, mai bine-zis, pur și simplu le aruncă, m-am gândit că paturile acelea erau ca noi, iar dacă le-am putea aduce într-un spital din Republica Moldova, am dota o întreagă secție.
Am venit acasă și am început să întreb de unul, de altul, despre ideea de a aduce aceste paturi în Republica Moldova. Era prin anul 2012, atunci sistemul nostru de vămuire era destul de complicat și toți îmi ziceau: „Cum o să treci tu cu camionul? Este imposibil! E echipament medical, o să te mănânce birocrația!”. Iar eu mă gândeam că totuși trebuie să fie o soluție, o prevedere în lege care să ne permită să facem acest lucru. Într-un final ne-a reuștit să aducem primul camion cu paturi, iar până în prezent am ajuns la peste 70 de camioane cu donații aduse în Republica Moldova”.
Într-un an, de Crăciun, Victoria a făcut rost de două scaune rulante pentru doi tineri cu necesități locomotorii speciale. „Unul dintre ei era de la mine din sat și altul era din sudul țării. Istoriile acestor doio copii ne-au marcat foarte mult. Igor, unul dintre acești băieți, ne-a zis că unica lui dorință era o lume fără scări. Pentru mine și soțul meu asta a fost ca o palmă, pentru că noi toți dorim de la viață ceva mai mult, dar unicul lucru pe care și-l dorește acest copil este ca să nu existe scări și să se poată deplasa mai ușor.
Cu puțin timp înainte să-l întâlnim pe Alexandru, cel de-al doilea băiat căruia i-am donat scaunul rulant, noi și cu soțul meu eram pe care să renunțăm la a mai face acte de caritate. Soțul mi-a zis: „Victoria, dau mâinile în jos, aici este foarte mult de lucru, noi suntem doar doi oameni, avem serviciu acolo (n.r. în Marea Britanie), cât voluntariat putem să facem? Este peste puterile noastre…”. Chiar era foarte extenuant. Vizitasem spitale după spitale, diverse centre de plasament și înțelegeam că era destul de drastică situația.
La scurt timp după aceasta l-am vizitat pe Alexandru care, atunci când ne-a văzut, i-a spus soțului meu: „Vă mulțumesc pentru scaunul meu rulant. Datorită lui văd și copacii, nu doar frunzele de pe geam”. A spus în limba română, John nu înțelegea pe atunci nimic, dar privirea copilului a spus totul și soțului meu i s-a așezat un nod în gât. I-am tradus fraza spusă de Alexandru și el mi-a zis: „Cât o să reușim, atât o să facem, dar nu ne oprim, pentru că noi avem alegerea pe care mulți nu o au”. Și așa s-a pornit totul”.
După ce au înțeles cât de importante sunt aceste scaune rulante pentru Igor și Alexandru, Victoria și soțul ei John au adus alte două sute de astfel de dispozitive.
„Eu eram foarte entuziasmată, credeam că o să pot să schimb viața la două sute de oameni. Eram bucuroasă și am decis să-i aducem pe toți beneficiarii într-un singur loc, unde să le facem donația. Aici apăruse o altă problemă: toți îmi spuneau că este imposibil, pentru că acești copii sunt ținutuiți la pat. M-a supărat tare situația aceasta, pentru că nu înțelegeam, cum un copil de 9 sau 12 ani poate fi țintuit la pat? Când în Marea Britanie nici cei de 99 de ani nu stau țintuiți la pat.
Într-un final ne-a reușit să aducem 70 de beneficiari la eveniment, dar am înțeles că nu eram atât de împlinită sufletește. Mi-am dat seama că acești copii stau izolați în casă, dar ei au talente, au abilități, calități, doar că lor nu li s-a oferit nici educație, nici integrare, nici incluziune. Atunci am zis: haideți să facem un centru al lor, ca ei să vină într-un loc să se cunoască, să socializeze, să-și facă prieteni. Așa a apărut centrul Phoenix”.
Fondarea centrului a fost o adevprată provocare. Pe lângă birocrația cu care a început să se ciocnească la fiecare pas, Victoria a fost nevoită să înfrunte și neîncrederea din partea comunității, a autorităților.
„Nimeni nu credea că ne va reuși și nimeni nu credea că acești copii au viitor, că pot deveni cineva, că li se pot crea condiții ca ei să poată să cânte, să scrie, să se joace. A durat foarte mulți ani ca noi să convingem societatea, comunitatea din jur că, de fapt, este posibil. A fost și multă birocrație, însă acum cel mai mult mă mândresc cu faptul că am demonstrat că se poate de făcut totul legal și corect în Republica Moldova, deși cu mult mai multe dificultăți, dar se poate. Multe dintre dificultăți s-au uitat din 2015 și până acum, mai ales când vezi cum centrul se dezvoltă, când vezi ce impact are acesta asupra tinerilor și cum schimbă destine.
Primii noștri beneficiari sunt deja mari, încercăm acum să le căutăm locuri de muncă, au deja peste 18 ani și nu vor să stea acasă. Când am început activitatea, mulți dintre ei aveau câte 13-14 ani, acum sunt adulți, au 20-21 de ani. Câțiva dintre ei au fost mândri anul acesta că au mers pentru prima oară să voteze și de multe ori zic: „Dacă nu ni se arăta drumul acesta, ca noi să ieșim din casă, să ni se spună că suntem egali, noi poate și acum stăteam între patru pereți”.
În prezent, complexul „Phoenix” este frecventat de copii și tineri cu nevoi speciale din zece localități ale raionului Rîșcani.
„Îi aducem și îi ducem acasă cu microbuzele noastre. Ei aici au parte de activități. Din 2016, centrul are și servicii de intervenție timpurie și reabilitare. Beneficiari ai acestor servicii sunt peste o mie de copii din nordul republicii, care vin cu părinții pentru servicii de kinetoterapie, logopedie, cameră senzorială. Toate aceste servicii se oferă gratuit și se întrețin din donații și un contract simbolic pe care-l avem cu Casa Națională de Asigurări Sociale (CNAM).
În 2019 am făcut un centrul de plasament model pentru vârstinici, care este un exemplu de antreprenoriat social. Aspirația mea mare este ca ulterior centrul de plasament să susțină centrul pentru copii, ca acesta să devină unul sustenabil. Plus la aceasta, centrul pentru vârsnici mai are un rol al lui – de a demonstra cum trebuie să fie serviciile de îngrijire pentru vârstnici.
Al treilea serviciu, și cel mai recent, pus a dispoziția beneficiarilor noștri, este bazinul hidroterapeutic, care va oferi hidroterapie copiilor și adulților cu nevoi speciale. Plus o să avem lecții de înot pentru copiii din comunitate. Bazinul este cu apă caldă, dispunde de lifturi specializate pentru diferite tipuri de dizabilitate și este unic de acest tip în nordul Republicii Moldova”.
Anume datorită activității Centrului „Phoenix” Victoria a ajuns să fie decorată de către Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Nici până astăzi nu știe cine a fost persoana care a înaintat-o pentru a primi această distincție, dar spune că acest eveniment i-a oferit o doză bună de motivație și curaj să continue să dezvolte centrul.
„Persoana care m-a inaintat a făcut și discursul pentru ceremonie și acest lucru a fost pentru mine probabil cel mai important, când toată acea sală a ascultat despre Moldova și despre complexul Phoenix. Cunoșteam cu două luni înainte de ceremonie, dar pe atunci avem mai mult grijile că nu știam cum să întrețin centrul, cum să plătesc salarii. În ziua aceea când am primit medalia era și mămica mea cu mine, a fost foarte emoționant. Această distincție mi-a dat un plus de încredere, pentru că în Marea Britanie acestea nu se dau atât de ușor. Acel moment a fost unul crucial, pentru că am înțeles că mi s-a demonstrat încredere, lucru pentru care am muncit în acești ani. După acel eveniment, mulți donatori moldoveni au început să aibă mai multă încredere în acest proiect”.
Victoria consideră că cele mai mari pieidici în Republica Moldova în procesul de incluziune a persoanelor cu nevoi speciale țin nu atât de legislație, cât de incapacitatea de a fi implementată această legislație și infrastructura foarte proastă.
„Orice guvern ar trebui în primul rând să înțeleagă cum funcționează în țările dezvoltate parteneriatele dintre asociațiile obștești, business-ul și statul. Familia, asociațiile obștești și guvernul au partea lor de implicare în procesul de incluziune, iar când această conlucrare va fi una puternică, atunci o să se dezvolte și statul. Republica Moldova este un stat destul de tânăr, ca să-și asume toate problemele sociale, dar dacă s-ar conlucra cu asociațiile care deja au această experiență, lucrurile s-ar mișca mai repede. Nici în Marea Britanie nu se așteaptă ca statul să facă tot, acolo sunt organizații de caritate, dar legătura între ele este foarte strânsă și statul contractează aceste servicii, învață, preia experiență. Asta e cred că ceea ce poate să facă orice guvern, să fie deschis spre conlucrare, să nu lase povara doar pe ONG-uri sau să-și asume doar ei toate problemele, ci să fie această conlucrare. În toți acești ani de când activăm am avut și exemple de miniștri care ne-au spus: „Nu scoateți acești copii din case, că oricum nu au niciun viitor”. Acest model de gândire probabil nu ar trebui să existe, dacă vrem să construim o societate prielnică pentru noi toți”.
După ani de muncă la acest proiect social, Victoria poate spune cu siguranță că schimbarea începe de la fiecare dintre noi: „Indiferent ce faci, fie că mături strada, fă-o mai bine și zâmbeștie! Dacă îngrijești un vârstic, fă-o cât poți de bine! Ceea ce poate face fiecare dintre noi este să inspire și să ajute zilnic pe cineva, pentru că dacă vom face acest lucru, indiferent de circumstanțe, viața noastră cu siguranță va fi mai bună”.
LID Moldova este o organizație independentă, non-profit, înființată în anul 2019, de către un grup de tineri profesioniști, lideri de opinie și specialiști în domeniile lor de activitate.
Champions of Change 2021 este un proiect implementat de Laboratorul de Inițiative pentru Dezvoltare (LID Moldova), cu sprijinul Fundației Friedrich Naumann pentru Libertate, Biroul pentru România și Republica Moldova. Opiniile exprimate aparțin vorbitorilor și nu reflectă neapărat poziția FNF și LID Moldova
