În ultima perioadă au apărut îngrijorări în rândurile comandanților armatei ucrainene, dar nu numai, cu privire la un eventual al doilea atac al rușilor asupra Kievului, dar și pe direcția Liov, în vestul Ucrainei, pentru a tăia liniile de aprovizionare dinspre Occident.
De această dată, atacul ar urma să vină dinspre Belarus, unde armata rusă ar fi început deja să concentreze trupe și material de luptă. Spre deosebire de atacul eșuat de la începutul războiului asupra capitalei Ucrainei, la această acțiune ar trebui să participe și trupe belaruse.
Astfel, șeful forțelor armate ucrainene, generalul Valeri Zalujnîi a declarat deschis în luna decembrie faptul că se așteaptă la acest al doilea atac.
Acesta afirmă că rușii, deși întâmpină dificultăți majore în ceea ce privește logistica și lipsa materialului adecvat, au în vedere această acțiune de mari proporții cândva în cursul anului 2023.
De menționat este faptul că nu ar fi prima oară în istoria militară când rușii ar încerca o asemenea manevră de amploare, menită să încercuiască mari mase de trupe inamice și să le taie rutele de aprovizionare.
Ne referim aici la celebra operațiune Uranus, din timpul celui de-al doilea război mondial. Aceasta a făcut parte din bătălia de la Stalingrad, poate punctul de cotitură al războiului de pe frontul de est.
Operațiunea Uranus – context strategic și forțe participante
Așa cum am precizat, Operațiunea Uranus a fost planul sovietic de a incercui forțele germane care asediau Stalingradul, începând cu vara anului 1942.
După eșecul Operațiunii Typhoon (ocuparea Moscovei de către germani), Hitler a decis cucerirea orașului strategic Stalingrad, aflat pe Volga, și care era văzut ca un obstacol în în calea controlului nazist asupra prețioaselor puțuri de petrol din Caucaz.
Misiunea a fost încredințată Armatei a 6-a germane, sub comanda lui Friedrich Paulus, ajutată de trupe românești, maghiare și italiene.
Începând cu luna august, germanii fac progrese importante peste fluviul Volga, Paulus fiind ajutat de Flota a patra aeriană germană, care deținea superioritatea aeriană în acest sector de front și a transformat Stalingradul în ruine.
La începutul lunii septembrie, primele unități germane avansate intră în oraș. Acesta era apărat de Armata 62 Gardă sovietică, sub conducerea generalului V.I. Chuikov.
Faptul că anterior atacului, aviația germană bombardase intens orașul transformându-l în ruine s-a dovedit un dezavantaj pentru Wehrmacht, rușii transformând fiecare casă într-o fortăreața. Totuși, deși cu pierderi grele, înaintarea a continuat, germanii reușind să ocupe la un moment dat majoritatea suprafeței orașului, impingăându-i pe apărătorii sovietici în câteva „buzunare” de apărare, pe malul fluviului.
De menționat că aceste mici zone de rezistență nu au fost niciodată eliminate, fiind constant alimentate de pe partea cealaltă a Volgăi, cu toate eforturile depuse de aviația germană.
În acest timp, generalii germani erau îngrijorați de situația flancurilor germane, asigurate de aliații români, italieni și unguri. Situația acestor trupe ale Axei nu era una roz, acestea trebuind să apere largi porțiuni de front, mult peste capacitățile lor.
În același timp, este cunoscută situația armatelor 3 și 4 române, care nu beneficiau de material corespunzător, iar soldații nu erau echipați pentru lupta în condiții de iarnă. De menționat că italienii și ungurii se aflau în situații similare. Toate acestea i-au fost aduse la cunoștință lui Hitler, dar acesta a refuzat să asculte.
În acelși timp, STAVKA, înaltul comandament sovietic a încredințat generalului Jukov misiunea de a elibera Stalingradul de sub presiune, fiind concepute detaliile Operațiunii Uranus.
Iadul se dezlănțuie – desfășurarea
Pentru uriașă mișcare de învăluire pe care urma să o efectueze, sovieticii concentraseră mari mase de trupe, circa un million de oameni, sprijinite de unități de tancuri și artilerie.
Acțiunea va debuta în dimineața zilei de 19 moiembrie 1942, cu o puternică pregătire de artilerie, în sectoarele de front aparate de trupele române. Tirul a fost relativ scurt ca durată, aproape două ore, dar fiind efectuat de circa 3500 de guri de foc a distrus obstacolele antitanc.
În prima faza, românii au reușit să oprească primele valuri sovietice, dar faptul că nu au primit ajutor, la care se adaugă lipsa unui antidot eficient pentru tancurile T34, a dus la o retragere efectuată în mare parte dezordonat. De menționat, și trist în același timp, este faptul că unele unități au fost împinse de înaintarea sovietică spre nord, fiind prinse alături de cele germane în capcana de la Stalingrad.
