Statul român a ajuns să se facă de râs zilnic și să fie un model de ineficiență chiar și pentru el însuși: se anchetează pe sine, își suspendă propriile hotărâri, își pierde propriile dosare. Trăim de aproape două luni fără guvern cu puteri depline și nu prea s-a simțit.

Fără stat, însă, nu se poate, dar nouă, din toată arhitectura politică, tocmai statul ne-a ieșit cel mai prost.

Nimic din ceea ce urmează nu vă va surprinde și asta poate fi cea mai gravă frază a acestui text. Tocmai de aceea vă invit să vă abonați. E posibil să vă enervați, dar măcar vă enervați o singură dată pe săptămână, organizat, cu program, sâmbăta de dimineață, nu ca la instituțiile statului, zilnic.

Dacă optați pentru un abonament plătit, e și mai enervant, oferiți bani de bunăvoie. Dar e singura „taxă la liber” din România. Cu plată sau gratuit, marfa e aceeași, documentarea la fel de riguroasă, adevărul neîndulcit, limitat doar de propria-mi minte și de capacitatea de a-l desluși printre fapte. Nu am target market și nu trăiesc din „audience revenue”, deci nu mi-e nici teamă, nici jenă să-mi „deranjez” cititorii, să le ofer doar ce le este pe plac!

Abonamentul plătit nu vă oferă mai mult adevăr, vă oferă însă oportunitatea de a spune că el există și datorită dumneavoastră.

Sursa: Stirile ProTV

Statul, un căpcăun periculos

Peste treizeci de ambulanțe aliniate militărește pe un câmp nu sunt o imagine pe care o vedem prea des.

Potențialul ei de emoție e inestimabil, gândul te duce la o catastrofă umanitară, un cutremur, o inundație, un accident chimic, dar și la o operațiune bine gândită, la proceduri repetate în exerciții, la protocoale scrise de oameni competenți, la echipaje care știu exact ce au de făcut, la demnitatea afișată de o țară care știe, chipurile, să își trateze cetățenii vulnerabili.

Am uitat însă să vă spun, imaginea e din România. De la Dumbrava, județul Bihor, din bătătura „bunului samaritean” Viorel Pașca.

Și nimic din ce promite ea nu e adevărat.

Nici o procedură: 58 de oameni au fost trimiși acolo unde încăpeau doar 29. Nici un protocol, bolnavii au fost „descărcați” în curtea unui spital din Vâlcea la patru și jumătate dimineața, fără acte de identitate, fără carduri de sănătate, fără istoric medical, fără schema de tratament, cu amputații și fără cărucioare. Nici vorbă de demnitate, unii vorbeau doar maghiara și nu-i mai înțelegea nimeni, mutați dintr-un loc unde măcar cineva le știa numele într-unul în care nici măcar nu pot fi înțeleși în vreo limbă!

Explicația oficială: „a fost o încurcătură.” Ministrul Sănătății, pe Facebook: „toate persoanele sunt în siguranță.”

Aceste zeci de ambulanțe parcă n-au venit să salveze oameni suferinzi, mai degrabă par a fi venit doar pentru a fi filmate.

“Samariteanul”, ca și statul

Pentru că același stat care a aliniat acum salvările pentru camerele TV a bătut, timp de douăzeci de ani, cu aceleași ambulanțe, drumul spre Dumbrava, în sens invers.

Căra bolnavi psihic pe care spitalele nu-i mai voiau, bătrâni pe care primăriile nu aveau unde să-i pună, oameni externați cu diagnosticul „n-are cine să-i îngrijească”.

Îi aducea la Viorel Pașca, „bunul samaritean”, cum îi spuneau oamenii locului, uitând că în Biblie samariteanul scoate el însuși doi galbeni din pungă, pentru cel rănit, nu-i ia rănitului punga.

Să fie clar, Viorel Pașca nu e vreun martir. E un mic escroc de țară. Le lua oamenilor pensiile, le ținea cardurile în seif, 217 la număr, plus bani în șase valute. Și-a construit din suferința și din mizeria unor oameni necăjiți o mică avere, o prosperitate de Bihor.

Viorel Pașca este un fel de Dinu Păturică al asistenței sociale, speculând nu o boierie pe moarte, ci un stat pe moarte. Nu este nimic de idealizat aici.

Dar tocmai calibrul lui mărunt face vizibilă disproporția: pentru acest om, statul a mobilizat structura centrală a DIICOT, 27 de percheziții, o tabără mobilă a DSU, 155 de mijloace tehnice, plus scenografia de pe câmp, de care am vorbit.

Este un aparat construit pentru vânat căpcăuni, desfășurat asupra unui om căruia statul însuși i-a livrat, ani de zile, marfa.

Nu era nimic ascuns în Dumbrava, totul era la vedere, cu complicitatea statului!

În fața camerelor, o doamnă procuror, purtătoare de cuvânt, s-a chinuit mult să citească propriul comunicat. Opintit, însăilat, agramat, exact ca operațiunea pe care o anunța.

Statul care nu-și poate citi fluent actul de acuzare este același care n-a putut citi, în douăzeci de ani, propriile registre de externări către Dumbrava.

Decorul e de Hollywood, dicția e de cămin cultural, situația de Kafka!

Viorel Pașca nu a inventat nimic, el a copiat, metodele lui sunt, una câte una, metodele statului român.

Nu-și îngrijea bolnavii corespunzător, nici statul nu-i îngrijește.

Nu avea întotdeauna medicamente, huh, au spitalele medicamentele necesare? Vreți să dăm drumul la “puroi” și să întrebăm bolnavii de cancer cum se chinuie fără ele?

Evita să cheme ambulanța atunci când situația o cerea; au chemat-o vreodată direcțiile de asistență socială pentru oamenii pe care îi descărcau la Dumbrava?

Le lua neputincioșilor pensiile ca preț al unei îngrijiri de mântuială; statul ne ia tuturor taxele, cu același rezultat.

Până și hârtiile false se făceau cu ștampilă adevărată: buletinele provizorii ale bolnavilor le eliberau, legal, două primării.

Pașca nu e o anomalie a sistemului, e sistemul în miniatură, la scară de gospodărie individuală, cu bucătăreasa pe post de direcție economică.

Iar statul nu iartă niciodată asta. Poți să-l concurezi, poți să-l furi, poți chiar să-l cumperi, dar nu ai voie să-l imiți atât de exact încât să devii dovada lui vie.

Statul îl pedepsește pe Pașca pentru că se recunoaște în el.

Hai să cântărim

Și de-abia aici e, de fapt, subiectul. Nu Pașca, nu azilele, nici măcar justiția.

Subiectul e un stat care și-a inversat prioritățile și balanța; e pedant cu lucrurile legale, dar mărunte, drastic cu cele care nu contează, indolent cu cele care au miză, singurele care contează. Energia juridică investită e invers proporțională cu miza morală.

Și uitați de ce!

Azilele groazei din Ilfov, 2023. Același spectacol, aceleași percheziții în direct, demisii de miniștri, națiune revoltată.

Rezultatul, la trei ani distanță: dosarul grupării Godei nu are nici azi termen de judecată pe fond. Camera preliminară, pe care Codul o vrea încheiată în 60 de zile, durează de doi ani. Toți cei 28 de inculpați sunt liberi, sechestrele au fost ridicate, iar din direcțiile de asistență socială care plăteau milioane pentru „îngrijirea” acelor oameni n-a fost cercetat disciplinar nici măcar un funcționar. Nici măcar unul!

Mai mult, direcțiile s-au constituit părți civile.

Statul e victimă în propriul lui dosar. Cine este, deci, ticălosul?

Încă o secvență!

Spitalul Sfântul Pantelimon: două doctorițe arestate pentru omor calificat, o poreclă servită presei, „doamna cu coasa”, o țară care a exersat linșajul înainte de rechizitoriu. Doi ani mai târziu, expertiza INML după exhumare nu exclude manevrele de resuscitare, iar concentrația de noradrenalină, proba centrală, e tehnic imposibil de stabilit după atâta timp de la înhumare. Un dosar de omor construit pe o probă care nu mai poate exista.

Răspunsul parchetului la propria fundătură? Extinderea urmăririi penale! Instituția care nu poate da înapoi fără să-și recunoască excesul merge, firesc, înainte. Statul se afundă și în propria prostie, și în propria ticăloșie!

Completuri la minut

Proba trei, din alt registru, dar cu același mecanism: Tribunalul București.

La două zile după Congresul PNL, președintele instanței constituie, din pix, șase completuri „specializate în partide politice”, șase judecători aleși de el, dintr-o instanță cu peste o sută. La o săptămână, unul dintre aceste completuri suspendă hotărârea de convocare a unui congres care avusese deja loc. Instanța suspendă trecutul.

„Aceasta dihanie nu există,” spune un profesor în drept civil. Și, ca să nu rămână îndoieli asupra apetitului, Tribunalul anunță că pregătește completuri specializate și în ONG-uri, exact în luna în care Parlamentul votează legea care mai mult intimidează aceste organizații în loc să le reglementeze activitatea.

PNL nu e un partid de sfinți. E carne din carnea aceluiași sistem, iar războiul dintre Bolojan și „puciști” e mai mult decât un război pentru principii.

Textul acesta nu apără nici PNL și nici pe „bunul samaritean”, ci o graniță. Tocmai pentru că partidele noastre sunt jalnice, ultima instituție care are voie să le tranșeze gâlceava e un președinte de tribunal care își desemnează singur judecătorii, în 48 de ore.

Mizeria PNL nu scuză abuzul, după cum abuzul nu spală mizeria din PNL.

Societate mixtă, cu mascați

Vă invit să recapitulăm mecanismul de la un capăt la altul, pentru că e halucinant în fiecare articulație a lui.

Un om fără competențe profesionale, fără avize, fără autorizații începe să presteze „servicii sociale” contra pensiilor celor pe care îi găzduiește.

Statul nu-l oprește. Mai mult, statul, constatând că escrocul „face și bine”, i se transformă în partener. Îi trimite pacienți cu ambulanța, le face bolnavilor buletine la primărie, îl sună de la spitale: „mai primești unul?”.

Douăzeci de ani, escrocul și statul lucrează mână în mână, într-o societate mixtă nedeclarată, cu profitul la unul și cu răspunderea nimănui. Iar când escrocul crește prea mare, când firma paralelă ajunge să deservească o mie de oameni și să facă vizibil falimentul asociatului principal, asociatul principal îl arestează. Cu structura centrală, cu tabăra mobilă, cu televiziunile.

Asta nu e doar o anchetă, e o dizolvare de parteneriat, cu mascați. Căci competența acestui stat e o armă cu piedica trasă doar în direcția convenabilă. Atunci când trebuie să nu vadă, invocă lipsa de atribuții, iar când trebuie să lovească, își fabrică atribuții peste noapte.

Oamenii țin cu escrocul

Dar partea cu adevărat cutremurătoare abia acum vine.

La vederea escrocului încătușat, oamenii nu aplaudă. Îl apără! Comunitatea îl apără, familiile protestează, jumătate de țară preferă să creadă că totul e o diversiune, că ținta reală e Bolojan, că Pașca e pedepsit pentru binele pe care l-a făcut, orice, numai să nu accepte versiunea statului.

Aici nu mai vorbim despre naivitate, ci despre un verdict.

Pentru că statul e cel care ne desconsideră metodic, ne ia pielea de pe noi prin taxe și ne întoarce serviciile ca pe o umilință, în rate! La ghișeu, la urgențe, la telefonul care sună în gol.

Un asemenea stat nu mai poate fi crezut nici când, o dată, spune adevărul. Asta e faza terminală a neîncrederii: nu când cetățenii nu mai cred minciunile statului, ci când nu-i mai cred nici adevărurile.

Iar la Dumbrava, statul a descoperit-o pe pielea altora, ca de obicei.

Dumbrava nu este un caz singular! În inima Bucureștiului, veți vedea cozi zilnice la ușa Palatului, a Palatului lui Gigi Becali. Este un spectacol trist, înfricoșător. Statul e suplinit de milostenia acestui om, care face exact cât îl duc punga, mintea și educația. Probabil că sunt oameni disperați, dar un privat a ajuns să puncteze acolo unde statul eșuează permanent.

Groaznică țară, halal stat care își „ocrotește cetățenii”!

Prin lege, nu împotriva ei

Ceea ce am văzut săptămâna aceasta nu e justiție selectivă, asta ar fi o formulă prea blândă. Ce am văzut e legalitatea folosită ca substitut al moralei.

Și încă ceva, mai grav, nimic din toate acestea nu s-a petrecut împotriva legii, ci prin ea.

Golirea instituțiilor statului de bolnavi era jalon în PNRR, dezinstituționalizare, se cheamă, și se bifează la Bruxelles; oamenii scoși din instituțiile de ocrotire trebuia să ajungă undeva și au ajuns la Dumbrava. Iar legea ocrotirii persoanelor cu dizabilități mintale a făcut restul: vulnerabilii „consimt” legal, semnează legal, își cedează legal pensiile.

Escrocheria n-a învins legea, a locuit în ea, cu forme în regulă. Statul nu-l pedepsește pe Pașca pentru cei o mie de morți de la Dumbrava, pentru că îi trimitea el însuși, Măria-Sa statul, cu ambulanța, pe cei care aveau să moară acolo.

Iar acolo unde nu există nici faptă, nici dezvăluire, ci doar un congres de partid, pedepsește preventiv, din exces de zel.

Dar pe stat cine-l arestează?

Escrocul mărunt are, spre deosebire de cel suveran, un neajuns, pentru el există DIICOT. Pentru celălalt, nu există nimic. Cine îl anchetează pe procurorul care întocmește un rechizitoriu necinstit, din incompetență sau din interes? Cine îl judecă pe judecătorul care dă o sentință strâmbă știind că e strâmbă? Cine face dreptate în cazul funcționarului care a semnat, douăzeci de ani, biletele de trimitere spre Dumbrava? Nimeni!

Pentru că statul român și-a construit imunitatea cu aceeași migală cu care Pașca își construia deconturile, totul pe hârtie, totul semnat, totul e „veridic”.

Escrocului i se cere să pară legal, statului îi e de-ajuns să fie. Aceasta e, la urma urmei, singura deosebire reală dintre ei, nu morala, ci monopolul.

Amândoi trăiesc de pe urma celor căzuți. Doar că unul răspunde penal, iar celălalt răspunde la interpelări. Doar dacă vrea!

Toată lumea ne sperie cu rating-ul de țară, cu calificativul „junk” al economiei, cu dobânzile mari, cu PNRR-ul și toate cele, dar nimeni parcă nu vrea să afle că deja am retrogradat, că suntem în descompunere.

Dintr-un stat pretins de drept am ajuns un stat feudal. Dar asta nu doare, nu se vede. Se trăiește în chin, în suferință, fiecare în legea lui. Adică așa cum și-o face fiecare!

Numai statul nu răspunde în nici o lege, el nu apare niciodată în boxă.

Pentru că el e șoferul, cel de la volanul ambulanței. Care circulă în ambele sensuri.

SERGIU TOADER | Vama Veche, România