Rezerva Federală americană şi Banca Angliei au făcut clar că frânarea inflaţiei este mai im­portantă decât scăderea eco­nomică şi de aceea au ales să majoreze agresiv dobânzile. Pentru BCE, în orice parte ar înclina, sacrifică ceva. Banca cen­trală a zonei euro, uniunea monetară cu 19 state a UE, trebuie să aleagă răul cel mai mic.

Ieri, a decis că răul cel mai mare este inflaţia, pe care a atacat-o cu cea mai mare creştere de dobânzi din istoria sa. O problemă ar fi că s-ar putea să fi acţionat prea târziu. Efectul creşterilor de dobânzi se va vedea abia peste multe-multe luni.

Pe de o parte, Germania face paşi mari spre recesiune, iar Franţa îi calcă pe urme, deşi mai lent. Pe de alta, Italia a ajuns ne­fe­ricita campioană a zonei euro la creşterea costurilor de finanţare ale guvernului, şi aşa unul dintre cele mai supraîndatorate din UE.
Cele mai mari economii europene se blochează, iar cea mai vulnerabilă riscă să se sufoce, din nou, în datorii. Peste toate acestea se suprapune o inflaţie record care a scăpat de sub control, care erodează puterea de cum­părare a consumatorului, demoralizează, des­cu­rajează cheltuielile şi care poate fi frânată doar prin creşterea costurilor creditului, adică a dobânzilor.

În zona euro, acest lucru îl poate face Banca Centrală Europeană. Însă dacă dobânzile sunt prea mari, creditarea este descura­jată, iar creşterea economică blocată. Italia este o ţară cu o economie care recupereză greu ce a pierdut în criză şi are nevoie mai ales de do­bânzi mici.

De asemenea, Italia are ne­voie de protecţie externă de­oarece pe plan intern este predispu­să la crize politice. Dacă dobânzile sunt prea mici, inflaţia explodează, euro se de­preciază, producând şi mai multă inflaţie, de care germanii au frica în ADN. BCE, dacă nu găseşte o cale de mijloc, trebuie să sacrifice pe cineva, mai ales că în luarea deciziilor de politică monetară nu este chiar liberă.

Rezerva Federală americană, cea mai influentă din lume pentru că este stăpâna dolarului, dă tonul prin majorări puternice ale dobânzilor. De asemenea, banca centrală a zonei euro a căzut în capcana inflaţie, asi­gurând mult timp că aceasta va fi temporară şi întârziind cu intervenţiile decisive.

Instituţia şi-a justificat lipsa de acţiune prin faptul că toate modelele de in­flaţie pe care le-a folosit arătau că aceasta va da înapoi. De aceea, de de­cizia de politică mone­tară de ieri şi de cele care urmează depinde chiar cre­dibilitatea ei. Iar în aceste condiţii, pie­ţele şi econo­miştii anti­cipau ieri că BCE va efec­tua cea mai mare ma­jorare de dobândă din istoria sa, de 0,75 de puncte de bază.

Înainte de decizie şi în aş­tep­tarea acestui salt, până şi euro s-a oprit din de­preciere, iar costurile de finanţare ale Italiei au scăzut. Vulturii din boardul băncii cen­trale, adică adepţii înăspririi politicii mo­ne­tare, au menţionat ideea unei astfel de creşteri la sfârşitul lunii trecute, deşi de atunci au apărut date statistice care arată că starea de sănătate a economiilor s-a agravat.

Preşedinta BCE Christine Lagarde le-a dat ieri câştig de cauză şi a acceptat creşterea dobânzilor cu 0,75 de puncte procentuale, un salt pe măsură inflaţiei de peste 9%.

Majorarea se adaugă cele de 0,50 puncte procentuale din iulie şi duce astfel dobânda de politică monetară din zona euro, cea pentru operaţiunile de refinanţare, la 1,25%.
De altfel, banca a ridicat cu aceeaşi măsură toate dobânzile sale principale, inclusiv pe cea la depozite. BCE a păşit, astfel, rapid şi departe de teritoriul negativ în care a stat cu indicatorul pentru depozite din 2014 pentru a stimula creşterea economică, dar şi inflaţia.
Dobânzile negative la depozite forţează lumea să cheltuiească, şi băncile să crediteze. Vremurile s-au schimbat de atunci. Este tot criză, dar una datorată unor întreruperi fără precedent pe lanţurile de aprovizionare globale şi unui război economic şi al costului vieţii între un Occident care caută să ajute Ucraina şi Rusia, statul agresor.

Rusia foloseşte ca armă în acest război gazele naturale, de care o bună parte din industria germană este dependentă, întrerupând exporturile. Preţul energiei şi al altor materii prime creşte, producând o inflaţie fără precedent în istoria zonei euro şi forţând şi alte sectoare să-şi reducă activitatea.

Restrângerea producţiei ar putea veni şi ca urmare a unor posibile etape la iarnă de raţionalizare a energiei. În special industria metalelor neferoase, mare consumatoare de energie, se simte ameninţată de costurile prea mari cu electricitatea. Alegând să lupte cu inflaţia, BCE se asigură că dacă urmează falimente şi disponibilizări, măcar presiunea preţurilor să nu mai fie atât de mare pe cei rămaşi fără loc de muncă sau pe afacerile forţate