Violenţele interetnice din Ko­so­vo, atacarea trupelor de menţi­nere a păcii de acolo şi reacţia belicosă a preşedintelui sârb a adus din nou această mică ţară balcanică în atenţia Europei şi a Americii, dar şi a Rusiei şi Chinei.

Războaiele de epurare etnică din fosta Iugoslavie au fost sângeroase, iar seminţele lor rodesc din nou. Iar cum răz­boiul pornit de Rusia în Ucraina consumă resurse occidentale, creează incertitudini eco­nomice şi arată că pacea nu este ceva garantat, izbucnirea unui nou conflict în Balcani trebuie împiedicată. Dar care sunt mizele în Kosovo?

Sârbii kosovari au atacat şi rănit trupe de menţinere a păcii din UE şi Moldova care pro­tejau primării câştigate de primari albanezi în alegeri locale pentru municipalităţi cu majori­ta­te sârbă boicotate de sârbi – rata de partici­pare la vot nu a depăşit 4%. În Kosovo, popu­la­ţia majoritară este cea albaneză (aproape 95%), sârbii fiind minoritari (1,5%). Războiul din Kosovo din 1998-1999 s-a purtat între Ar­mata de eliberare kosovară pe de o parte şi ar­mata Republicii Federale Iugoslavia, net su­perioară ca număr de sol­daţi şi tehnică mili­tară, con­dusă de la Belgrad.

Iugoslavia cuprindea atunci Ser­bia şi Munte­ne­gru, iar koso­varii lup­tau pentru indepen­denţa faţă de Serbia. Războiul s-a terminat doar după ce avia­ţia NATO a bombar­dat Bel­gradul. Prin urma­re, resenti­men­tele sunt mari de toate păr­ţile, iar amintirea războiului a fost lăsată voit vie şi în Belgrad şi în Pris­tina. Bombardamentele NATO sunt şi astăzi considerate controver­sate, nejustificate, dar necesare.

De atunci, Serbia, nucleul fostei Iugoslavii, a devenit cea mai puternică economie din Bal­cani, iar Kosovo, nerecunoscut ca stat suveran de Belgrad, de Moscova şi alte câteva capitale, inclusiv din UE, nu s-a dezvoltat prea mult. Eco­nomia kosovară este una dintre cele mai sărace de pe continent. La o popu­laţie de sub 1,9 milioane de per­soane, salariul mediu net este echivalent cu 450 de euro pe lună. Salariul mediu brut este mai mic decât, spre exemplu, cel din Republica Moldova sau din Albania.

Una dintre cele mai mari companii, cel mai ma­re angajator privat şi principalul exportator al ţării este un producător de saltele de pat, Devolli Corporation. Celelalte exporturi majore sunt fierul vechi şi câteva metale industriale. Sectorul economic dominant este agricultura. Spre deosebire de Moldova, Kosovo are câteva autostrăzi care o leagă de vecini, ceea ce în mod normal ar reprezenta o atracţie pentru investitorii străini. Însă această ţară nu străluceşte la atragerea de investiţii străine. Fluxul investiţiilor străine di­recte a atins volumul maxim în 2007, anul de dinaintea declarării independenţei. În 2019, volumul era la un sfert, diferenţa de perfor­manţă putând fi explicată prin probleme politice şi persistenţa incertitudinilor.

Până când conflictul cu Serbia sprijinită de Rusia nu este rezolvat, niciun investitor mare nu va veni cu bani în Kosovo. Într-un studiu al Camerei Americane de Comerţ, în 2019 fluxul ISD-urilor din Kosovo a fost echivalent cu 3,6% din PIB. Comparat cu regiunea, este un nivel sub medie, dar nu cel mai mic. Aşa se întâmplă când investiţiile intră într-o ţară aproape fără PIB. Pentru România, o ţară mult mai mare şi cu o economie mai dezvol­tată, indicatorul este de 2,5% din PIB. Croaţia şi Bosnia ar fi la coada clasamentului, investi­ţiile echivalând cu 1,9% din PIB.

Serbia este campioana – 8,3% din PIB. Dar Serbia joacă după propriile reguli, nefiind stat membru al UE. În 2020, cele mai multe investiţii au venit din Germania, Elveţia (in­ter­medierile financiare şi imobiliarele sunt prin­tre principalele ţinte ale investiţiilor) şi Turcia. Nu este un secret că economia depinde de banii pe care îi trimit acasă kosovarii care muncesc în străinătate. UE participă cu pro­iecte de zeci de milioane de euro pentru dez­voltarea infrastructurii şi utilităţilor de bază. Nici SUA nu lipsesc din ecuaţie.

Anul trecut, o agenţie guvernamentală a­me­ricană a încheiat cu Pristina un acord de 237 mi­lioane dolari pentru dezvoltarea sec­toru­lui e­ner­getic. Iar acesta este unul din sec­toarele unde lipsa de bani se simte cel mai mult. Producţia in­suficientă de energie, dată de două termocen­tra­le din era iugoslavă, paralizează periodic ac­ti­vitatea economică şi socială, iar în timpul cri­zei de energie din UE a fost cel mai rău. În Pris­tina, un oraş cu 200.000 de locuitori, autorităţile întrerupeau curentul timp de 120 de minute la fiecare 6 ore. Penuria de energie a căpătat di­men­siuni po­litice, iar pentru populaţie întreru­pe­rile de curent sunt încă o dovadă a sclerozei e­cono­mi­ce în care trăieşte de la izbucnirea răz­boiului cu Serbia, după cum scrie Bloomberg.
Pe acest fundal, cu o economie bolnavă, cu o populaţie nemulţumită şi cu apele geopolitice agitate de Serbia şi aliaţii ei Rusia şi Ungaria, guvernul kosovar şi-a intensificat retorica şi politicile naţionaliste, în timp ce Belgradul refuză cu încăpăţânare orice compromis care presupune un Kosovo independent, un rezultat fiind reizbucnirea violenţelor interetnice.

Un alt rezultat este creşterea dezamăgirii sau furiei populaţiei faţă de puterile occidentale şi, în unele zone cu etnici sârbi, a admiraţiei pentru Putin. Un Kosovo independent ar permite ţării să intre în organizaţiile euroatlantice, stingând astfel una din sursele de conflict din Balcani. Un Kosovo vulnerabil la conflicte etnice împiedică dezvoltarea economică, menţine instabilitatea şi dă putere regimurilor cu tendinţe naţionaliste şi autoritare, cum este cel de acum de la Belgrad.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!