Miliardarul care a schimbat lumea în care trăim: „Viața nu poate fi cumpărată”

Nu a fost un copil dorit, dar asta nu i-a marcat existența. În studenție stătea în camerele prietenilor şi dormea pe podea, iar în fiecare duminică mergea câte 10 kilomteri pe jos pentru a primi o masă caldă de la o organizaţie religioasă.

A ajuns miliardar, pentru că singura lui plăcere a fost munca. Când s-a îmbolnăvit, și-a dat seama că degeaba area atâția bani: „Nu poți angaja pe nimeni care să-ți poarte boala, iar viața nu se poate cumpăra”. Povestea fabuloasă a miliardarului care a schimbat fața lumii.

Iunie 2005. Steve Jobs: „La 17 ani am citit un proverb care spunea: Dacă trăieşti în fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, într-o zi cu siguranţă vei avea dreptate. M-a marcat, iar de atunci, în fiecare zi mă uit în oglindă în fiecare zi şi mă întreb, „Dacă astăzi e ultima zi a vieţii, aş face ceea ce vreau să fac astăzi?”, iar atunci când răspunsul este „Nu”, ceea ce se întâmplă în foarte multe zile, ştiu că trebuie să schimb ceva”, declara Jobs într-un discurs, în fața studenților de la Standford.

În 2004, Jobs a primit o veste şocantă, era bolnav de cancer. „Am făcut o scanare şi mi s-a descoperit o tumoră la pancreas, nici nu ştiam ce e pancreasul. Doctorii mi-au spus că e un tip de cancer incurabil şi s-ar putea să mai trăiesc între 3 şi 6 luni. Doctorul mi-a spus să merg acasă şi să-mi pun afacerile în ordine, mesajul codat al doctorilor pentru „pregăteşte-te de moarte”. Să le spui copiilor tăi tot ce trebuie să ştie despre afacerile tale, credeai că poţi face asta în următorii 10 ani”, declara Jobs.

În următoarele zile, a povestit jobs, a făcut o biopsie, iar medicii nu îi mai dădeau aproape nicio şansă de viaţă. „Când s-au uitat la microsop, doctorul a început să plângă pentru că era o formă foarte rară de cancer pancreatic, iar singura şansă era operaţia. Am făcut-o, iar acum sunt bine. Am fost aproape de moarte şi sper să nu se mai întâmple pentru mulţi ani de acum înainte”, a mai adăugat şeful Apple despre experienţa sa cutremurătoare: „Să-mi amintesc în fiecare zi că fiecare dintre noi va muri în curând, a fost cea mai bună unealtă care să mă ajute să fac alegeri importante în viaţă. Să-mi amintesc că voi muri nu mă mai lasă să mă gândesc că aş avea ceva de pierdut”.

„Am ajuns pe culmile succesului, în lumea afacerilor. În ochii altora, viața mea este esența succesului. Dar, pe lângă serviciu, am puține bucurii. Până la urmă, bogăția este doar un fapt de viață, cu care m-am obișnuit. În acest moment, când zac pe patul de spital și îmi reamintesc întreaga mea viață, înțeleg că toată bogăția și toată aprecierea pe care le am sunt lipsite de sens și neînsemnate în fața morții iminente.

Puteți să angajați pe cineva ca să conducă mașina sau să câștige bani în locul vostru, dar nu puteți să angajați pe nimeni, cu toți banii voștri, ca să suporte boala în locul vostru. Puteți să găsiți și să cumpărați lucrurile materiale. Dar există un lucru pe care nu puteți să-l găsiți și să-l cumpărați, când este pierdut — viața nu poate fi cumpărată. Răsfățați-vă bine pe voi înșivă! Și respectați-i pe ceilalți.

Cu cât înaintăm mai mult în vârstă, cu atât devenim mai înțelepți și treptat înțelegem că ceasul care costă 30 $ și cel ce costă 300 $ arată una și aceeași oră.
Dacă avem un portofel care costă 30 $ sau unul cu prețul de 300 $, în ambele încape aceeași sumă de bani. Chiar dacă conducem un automobil de 150.000 $ sau o mașină de 30.000 $, drumul și distanța sunt egale și vom ajunge la aceeași destinație.

Dacă vom bea o sticlă de vin de 300 $ sau una de 10 $, plăcerea va fi similară.

În casa în care trăim, cu suprafața de 300 m² sau 3.000 m², suntem la fel de singuratici. Adevărata fericire din sufletul vostru nu provine de la lucrurile materiale ale acestei lumi.

Atunci când călătoriți cu avionul pe un loc de clasa business sau clasa economică, dacă avionul cade, dumneavoastră cădeți împreună cu el.

Cinci lucruri incontestabile:

1. Nu educați în copiii voștri aspirația de a deveni bogat! Educați-i astfel încât ei să tindă să devină fericiți. De aceea, când vor crește, ei vor ști ce înseamnă valoarea lucrurilor, nu prețul lor.

2. Consumați mâncarea ca pe medicamente! În caz contrar, veți fi nevoiți să luați medicamentele în calitate de mâncare.

3. Cel care vă iubește nu vă va părăsi niciodată, chiar dacă ar avea 100 de motive să renunțe la dumneavoastră. El/ea va găsi întotdeauna un motiv ca să rămână puternic/ă și să nu vă părăsească.

4. Există o mare diferență între a fi om și a fi uman.

5. Dacă doriți să mergeți repede, mergeți singur! Dar dacă doriți să ajungeți departe, mergeți împreună!

Cei mai buni 6 medici din lume:

1. Lumina solară.
2. Odihna.
3. Exercițiile fizice.
4. Dieta.
5. Încrederea în sine.
6. Prietenii.

Să aveți prieteni în toate etapele vieții și bucurați-vă de o viață sănătoasă!”

Ultimele cuvinte ale lui Steve Jobs arată că timpul este limitat pentru toată lumea, indiferent dacă ești miliardar sau un simplu muritor, care are bani cât să trăiască de pe o zi pe alta.

Cine a fost Steve Jobs

Cu maletă neagră, în blugi şi adidaşi, şeful cel mare apare pe scenă să prezinte noile apariţii: iPhone, mp3 playerul iPod, laptopul MacBook sau inventiva tabletă iPad. Îl cheamă Steve Jobs, e şeful companiei americane Apple şi, cu siguranţă, unul dintre cei care dictează ce apare mâine în lumea tehnologică. Se întâmpla în anii 2000.

Jobs e cel care a inventat marketingul gadgeturilor, demonstrându-le celorlalte companii că, pe lângă invenţie şi design, ca să ai succes trebuie să îi faci pe oameni să vorbească despre produsule tale, să fie dependenţi şi interesaţi de ce pui pe raftul magazinului. Aşa au apărut cozi la magazinele de telefoane în ziua lansării iPhone, iar 3 milioane de tablete iPad s-au vândut în doar două luni jumătate. Fără el, Apple nu ar fi existat. Pentru o perioadă a fost înlăturat din cadrul companiei, însă văzând ca sunt aproape să se prăbuşească, cei care fac MacBook l-au adus înapoi. Anul trecut, acţiunile Apple au crescut cu 50% la bursa din New York. În prezent, compania este evaluată la peste 200 de miliarde de dolari.

Părinții și-au dorit o fată

Steve Jobs s-a născut în San Francisco pe 24 februarie 1955 şi, la scurt timp a fost adopatat. Părinţii săi biologici, Joanne Simpson şi sirianul Abdulfattah Jandali, erau încă studenţi în acea perioadă şi s-au hotărât să dea copilul spre adopţie.

„Mama mea biologică şi-a dorit foarte mult ca viitorii mei părinţi să aibă studii superioare şi era foarte aproape să fiu înfiat de un avocat şi soţia lui. Doar că, imediat după ce m-am născut, înainte să se semneze actele de înfiere, au spus în ultima clipă că, de fapt, ei îşi doresc o fată. Aşa că, la miezul nopţii, mama a sunat următoarea familie care era pe lista de aşteptare: «Avem un băieţel care a venit pe lume pe neaşteptate, îl doriţi?» – Ei au spus «Desigur»”, povestea Steve Jobs într-un discurs pe care l-a ţinut în faţa studenţilor de la Universitatea Standford. La scurt timp, mama lui biologică a aflat că viitorii părinţi nu au studii superioare, tatăl nu terminase nici măcar liceul. „A refuzat să semneze actele de adopţie, a făcut-o doar după câteva luni, când părinţii mei au promis că eu voi merge la facultate. Acesta a fost începutul vieţii mele”, a povestit Jobs.

Hipiot, fan declarat al celor de la Beatles

Steve s-a mutat împreună cu părinţii lui adoptivi, Paul şi Clara Jobs, în California. Mai târziu, familia sa a mai adoptat o fată căreia i-au dat numele Patti. Între timp, părinţii biologici au terminat facultatea, Abdulfattah Jandali a devenit profesor de ştiinţe politice, iar Joane Simpson – logoped.

Între timp, Joanne Simpson s-a despărţit de tatăl lui Steve Jobs, s-a căsătorit cu un alt bărbat şi a născut-o pe Mona Simpson, sora biologică a lui Jobs, care e o celebră nuvelistă în America şi profesor de limba engleză la UCLA (Universitatea din California, Los Angeles).

După şcoala generală, Steve Jobs a urmat liceul din Cupertino, California. Era hipiot, un fan declarat al celor de la Beatles.

De foarte multe ori, după ore, obişnuia să meargă la sediul companiei Hewlett-Packard din Palo Alto, California. Văzând interesul lui pentru tehnologie, cei de la HP l-au angajat pe perioada de vară. Aici îl întâlneşte pe Steve Wozniak, cel care avea să-i devină mai târziu partener de afaceri.

În 1972, la 17 ani, după absolvirea liceului, Jobs intră la Colegiul Reed Portland, Oregon. „Am mers la facultate, însă am ales una foarte scumpă, unde în scurt timp am cheltuit toate economiile părinţilor. După şase luni n-am văzut la ce îmi folosea, habar n-aveam ce vreau să fac cu viaţa mea şi nici cum facultate mă va ajuta să-mi dau seama”, a povestit Steve Jobs studenţilor de la Standford.

Aşa a hotărât să se lase de colegiu şi să se apuce de altceva, mergea doar la cursurile care îi plăceau mai mult. „Era destul de înfricoşător, dar, uitându-mă înapoi, cred că a fost cea mai bună decizie din viaţa mea. Nu a fost romantic, nu aveam o cameră unde să dorm, aşa că stăteam în camerele prietenilor şi dormeam pe podea, strângeam bani din sticle de Coca Cola colectate şi mergeam în fiecare duminică 10 kilometri pe jos pentru o masă bună la templu „Hare Krishna” (n.r. organizaţie religioasă filantropică hindusă).

Dat afară de compania pe care a creat-o

În 1983, când Apple era pe val, Steve Jobs l-a angajat ca director general pe John Sculley, unul dintre şefii de la Pepsi. „Vrei să vinzi apă cu zahăr toată viaţa sau vrei să vii cu mine şi să schimbăm lumea?”, l-a întrebat Jobs pe Sculley, care era destul de indecis. A fost una dintre mutările fatale făcute de Steve Jobs.

Din 1984, între Jobs şi Sculley lucrurile au început să se deteriorieze: „Ei bine, am angajat pe cineva despre care credeam că e foarte talentat să conducă compania împreună cu mine, iar pentru primii ani a mers bine, însă pentru planurile de viitor, opiniile erau divergente. Când am început să ne expunem ideile, bordul companiei a trecut de partea lui. Aşa am am fost scos afară. Aveam 30 de ani şi am fost concediat. Cum să fii disponibilizat de firma pe care ai creat-o? Eram devastat.”

Pierde teren în fața competitorilor

Jobs n-a renunţat. După câteva luni de rătăcire se hotărâşte să pună pe picioare o altă afacere. Aşa a apărut Next, o firma care a lucrat la dezvoltarea programelor de e-mail, a avut o divizie de hardware şi a produs un model de computer.

Între timp, Apple pierdea teren în faţa competitorilor. Vânzările erau dezastruoase şi se părea că nu mai există nicio cale de redresare. În 1996 apare o ştire bombă în presa americană, bordul de conducere al Apple a hotărât să cumpere Next, compania lui Steve Jobs şi să-l aducă înapoi, considerându-l o gură de oxigen.

„După ce am fost concediat de compania pe care o înfiinţasem eram devastat. Însă, în următorii cinci ani am pus pe picioare o companie care se numea Next, o altă companie numită Pixar şi m-am îndrăgostit de o femeie minunată care a devenit soţia mea. Presupun că nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă Apple nu m-ar fi concediat, a fost un medicament cu gust îngrozitor, dar se pare că pacientul avea nevoie de el”, le spunea Jobs într-un discurs, studenţilor de la Standford.

De la revenirea sa, Apple parcă a reînviat. iPod, iPhone, iPad, evoluţia computerelor MacBook sunt doar câteva dintre gadgeturile produse sub atenţia sa.

A cumpărat cu 10 milioane de dolari şi a vândut cu 7,4 miliarde

Studiorile Pixar a fost una dintre cele mai bune afaceri pe care le-a făcut Steve Jobs şi prin care şi-a demonstrat calităţile de vizionar în lumea tehnologiei. În 1986, cumpără The Graphics Group, studiourile de animaţie pe computer ale regizorului George Lucas, redenumite mai târziu Pixar.

În 1995, din studiourile Pixar este trimis către cinematograf primul film de animaţie făcut pe calculator – Toy Stoy. Avea să fie o mare lovitură, în colaborare cu Disney apar în următorii ani titluri de animaţii care au intratat în box office – A Bug s Life, Monsters, Toy Story 2, Finding Nemo sau Cars.

În ianuarie 2006, Disney ajunge la o înţelegere cu Steve Jobs şi cumpără studiorile Pixar, pe care le achiziţionase cu 10 milioane de dolari, în schimbul sumei de 7.4 miliarde de dolari.

S-a făcut budist

În toamna lui ’74, Jobs se întoarce în California şi începe să frecventeze împreună cu Wozniak, colegul şi prietenul său, întâlnirile Homebrew Computer, un club al pasionaţilor de calculatoare. În aceeaşi perioadă reuşeşte să se angajeze la Atari, o firmă populară de jocuri video, cu intenţia de a economisi bani pentru un „tratament spiritual” în India. I-a şi reuşit acest plan.

A luptat cu boala până în 2011

În 2004, Jobs a primit vestea şocantă: era bolnav de cancer. A reușit să se lupte cu boala până în 2011. În luna februarie a acelui an, Jobs a aflat că timpul său a devenit mai scurt. A spus asta discret, doar unor cunoștinte, iar vestea s-a împrăștiat.

Și astfel a început un adevărat „pelerinaj” în casa să. Telefoanele au început să sune câteva, la început, apoi zeci de telefoane pe zi și, în ultimele săptămâni, un flux aproape fară sfârșit de oameni doreau să-i spună personal la revedere, potrivit unor apropiați ai sai, scria New Yok Times.

Cele mai multe telefoane au fost interceptate de către soția să, Laurene. Ea își cerea scuze și le explica tuturor că Steve era prea obosit pentru a primi mulți vizitatori.

În ultima săptămână din viață să, Steve a devenit atât de slăbit încât îi era greu să mai urce scările din casă, a mărturisit soția să unui prieten. Unii întrebau dacă ar putea să-l sune din nou mâine. Ne pare rău, răspundea soția sa.

Omul care a ținut atât de mult la viața să privată a decis pe cine are nevoie să vadă înainte de a pleca.

Jobs și-a petrecut săptămânile finale, ca și întreagă să viață, de altfel, cântărindu-și bine fiecare alegere. El l-a invitat pe prietenul sau apropiat, medicul Dean Ornish, să mănânce împreună sushi la unul din restaurantele lui preferate, Jin Sho în Palo Alto. Și-a luat rămas bun de la colegii cu care a petrecut multa vreme, inclusiv de la omul de afaceri John Doerr, de la Bill Campbell, membru al Comitetului director Apple și de la directorul executiv al Disney, Robert Iger.

El a oferit consultanță pentru lansarea iPhone 4S, care a avut loc cu o zi înainte că Steve să plece din aceasta lume. A vorbit cu cel care care urma să-i lanseze biografia, Walter Isaacson, și a început un nou tratament pentru cancer spunând unor prieteni că există motive să spere că se va simți mai bine.

Dar, cel mai mult timp l-a petrecut cu soția și copiii săi – pe mâinile cărora a rămas o avere de peste 6,5 miliarde de doalri.

„Steve a făcut mereu alegeri. Odată l-am întrebat dacă el era bucuros că are copii, și a spus: „Este un lucru de 10.000 de ori mai bun decât orice am făcut vreodată”. Steve Jobs a murit pe 5 octombrie 2011.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

#ipode #jobes #Apple #iPhone

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Doamnelor, domnilor, stimați cititori,

Cadoul meu de Paști este o nuvelă, prima pe care o public aici. V-o ofer cu bucurie, ca pe un ou de Paști; înăuntru îi veți descoperi pe Stelu și pe Mia, doi oameni pe care lumea i-a lepădat și care vor deveni, asa cum veti vedea, personajele unui mesaj de Înviere.

Și totuși, din viețile lor atât de pământene, atât de bătute de ploaie, se naște ceva ce nici ei nu înțeleg pe deplin.

Ar putea fi oricare dintre noi. Poate chiar sunt.

Sărbători binecuvântate!

Stelu număra stropii de ploaie de pe geamul tramvaiului, fascinat de traiectoriile lor.

Nu era nebun chiar dacă mintea îi rătăcea, număra pentru că altfel nu știa unde se termină el și unde începe restul lumii și granița asta, oricât de subțire, trebuia păzită.

Stropul unu se unea cu stropul doi și din ele se năștea al treilea, mai greu, mai hotărât, alunecând spre marginea geamului cu viteza unui adevăr pe care nimeni altcineva în tramvaiul acesta nu îl vedea.

Unu, unu, doi, trei, cinci, opt, treisprezece.

Fibonacci a descoperit șirul acesta în secolul al treisprezecelea și l-a botezat cu numele lui. Dumnezeu insă l-a folosit cu mult înaintea matematicianului, în spirala melcului, în petalele florilor, în coastele omului. Stelu, mai cu moț, îi gasise taina si în ploaie. Si aflase despre aceste numere magice înaintea oricui din acest vagon, dar “știutul” nu îl ajutase niciodată cu nimic concret în afară de faptul că îi dădea un motiv să privească stropii de pe geam în loc să privească oamenii.Ei erau complicați, ploaia nu!

Stropii se prelingeau pe geam precum oamenii pe care îi întâlnise în viața lui. Mai întâi bunicii, lenți, siguri pe ei, lăsând o dâră lungă și clară, de oameni care știau unde merg și care nu se grăbeau tocmai pentru că destinația le era cunoscută. Apoi părinții, mai grăbiți, deviind ușor spre stânga cum deviaseră și ei spre alte vieți, spre alte orașe, spre alte povești în care Stelu apărea doar ca personaj secundar. Apoi nevasta, cu dâra ei scurtă și bruscă, care se oprise dintr-odată în mijlocul geamului fără să ajungă nicăieri. Exact ca în viață! Și uite și elevii, mulți, mici, dispersați în toate direcțiile așa cum se împrăștie copiii când sună clopoțelul. Directorul, cel care l-a anunțat că e dat afară din învățământ pentru “comportament inadecvat” e o singură linie dreaptă, verticală, care tăiase totul în cale și apoi dispăruse.

Și uite-i acum pe toți, bunici, părinți, nevastă, elevi, director, alunecând împreună spre marginea de jos a geamului, acolo de unde nu se mai întoarce nimeni.

Pe obrajii lui cineva își făcuse de cap.

Un pictor nebun sau poate vreo ursitoare amăgită de vreun șarlatan de cartier, cineva îi tatuase natural irizații vineții, roz și chiar albastre, fără ac și fără cerneală. Să porți pe obraji un albastru ca de Voroneț e semn divin, asta o știe oricine a văzut mănăstirea și a înțeles că acea culoare n-a ieșit din mâna omului. Numai că la Stelu irizațiile astea erau ale pământului, nu ale cerului. Via bunicului din Ostrov intrase în el încă din adolescență și refuzase să mai iasă. Rămăsese acolo, în obraz, fidelă, cum rămâne pământul bun în omul care l-a iubit fără să ceară nimic înapoi.

Treizeci de ani îl băuse Stelu pe Dumnezeu. Și Dumnezeu, ca orice iubit adevărat care nu pleacă chiar dacă îl alungi, îi pictase pe obraji ce iubea Stelu mai mult; sângele Domnului. Licoarea care fusese strugure și devenise vin, și devenise rugăciune și devenise chin, și devenise apoi, după treizeci de ani și vreo două case, tot ce mai rămăsese din el.

Acum nu mai bea. Trupul îi știa pe amândoi, si pe cel care băuse și pe cel care renunțase, și uneori cei doi se certau noaptea, când nu era nimeni care să îi despartă.

Din buzunarul hainei ieșea colțul unei hârtii. Și pe hârtie, cu același pix cu care nota numerele, scria mereu același lucru: REZOLV PROBLEME!

Orice problemă! Gratis!

Nu cerșea. Asta era esențial. Nu întindea palma, nu invoca nici copii bolnavi, inundații sau neveste plecate, deși nevasta plecase, dar asta era altă problemă și o rezolvase după metoda lui, o transformase în număr și o lăsase să alunece pe geam. Acum oferea un serviciu. Oamenii au probleme, toți avem; de bani, de sănătate, de acoperișuri, de copii plecați, de inima albastră și de Dumnezeu absent. El le asculta și le rezolva. Nu pe toate. Dar mai multe decât credeau ei că pot fi rezolvate. Și nu pentru bani, deși dacă îi dădeau nu refuza, ci pentru că altfel numerele din cap nu aveau unde să se ducă și îl dureau fizic, ca un dinte stricat pe care nu îl poți ignora. Păi, tu stii cum e să-ti joace numerele-n cap? Vârsta, banii, copiii, amorul, taxele și impozitele, toate astea sunt numere. Chiar si sexul, tot despre numere e!

Tramvaiul scârțâi la o curbă și Stelu văzu că intrase în cartierul Meseriilor.

Străzile se îngustau, firmele luminoase se schimbau. Lumina felinarelor devenea mai rară și mai galbenă, e lumină d-aia care nu vrea să vadă prea mult primprejur. Știa cartierul. Venea de câteva ori pe săptămână la restaurantul meseriașilor.” La Matache” îi zicea toată lumea, deși Matache murise acu’ doișpe ani și altul ii luase locul, dar numele îi rămăsese așa cum rămân împietrite cârciumile care au văzut destule ca să nu mai aibă nevoie să se schimbe.

Acolo își făcea veacul pentru că acolo oamenii aveau probleme cu banii și cu frica. Si problemele concrete cu bani și cu frică sunt cele mai ușor de rezolvat dacă știi să numeri. Meseriașii îl lăsau în pace, nu îl iubeau, nu îl invitau, dar îl tolerau asa cum tolerezi un câine de cartier care nu mușcă și nici nu latră prea tare.

Coborî din tramvai.

Ploaia îl primi fără ceremonie. Era Vinerea Mare și parcă mai mulți păcătoși erau la cârciumă decât la biserică. Nu că ar fi vreo acuză, oamenii au motivele lor și Dumnezeu le știe pe toate, ci pentru că explică de ce restaurantul La Matache era plin în seara aceea și de ce clopotele băteau în gol undeva în dealul de deasupra cartierului, fără să audă nimeni cu adevărat. Meseriașii veniseră pentru că Vinerea Mare e zi în care stai cu “ai tăi”, iar pentru ei “ai lor” erau cei de la masă, nu cei de la altar. Stelu venise pentru că La Matache era singurul loc din cartier unde era primit cu numerele lui cu tot și cu mintea ciorchine încă atârnată în viile Ostrovului.

Înăuntru La Matache mirosea a fasole fiartă și a lumânări, a vin vărsat, de butoi, și a oameni care muncesc cu mâinile și care nu se scuză pentru asta. Pe mese ardeau lumânări de priveghi, cică Vinerea Mare cere asta, lumânare și tăcere, și amintirea că ceva măreț s-a întâmplat azi, dar cu două mii de ani în urmă, chiar dacă nimeni dintre meseriașii ăștia nu mai știe exact ce. Lumina le cădea oblic pe fețe, jumătăți luminate, jumătăți în întuneric, nimeni întreg, nimeni complet ascuns, parcă sacrul nu mai cobora din cer, ci ieșea direct din oameni.

Habar n-aveau meseriașii că lumina aceea oblică, joasă, lovind obrazul pe jumătate și lăsând cealaltă jumătate în întuneric era celebrul clar-obscur al unui maestru italian care îl descoperise cu patru sute de ani în urmă și pe care îl pusese în tablourile lui cu îngeri și cu desfrânate. Și nici nu știau că sacrul nu coboară din cer în lumină albă și uniformă, ci iese din întuneric, că apare exact acolo unde nu te aștepți, pe jumătatea de față a unui om obișnuit, pe mâinile unui meseriaș, pe obrazul unei femei pe care lumea o socotește pierdută. Mâinile pe care maestrul le picta erau mâini de oameni ai străzii, bătătorite, imperfecte, cu unghii negre de muncă. Si poate tocmai de aceea erau mâini divine.

Stelu intră și se așeză în colțul lui, colțul acela din stânga, de unde vedea toată sala fără să fie văzut. Comandă un ceai și scoase hârtiile.

La masa din mijloc, un bărbat lat în umeri, cu mâini ca două lopeți, ridică ochii spre el și întoarse capul. Îl știa. Îl mai văzuse de câteva ori.

Dar în seara asta, mai era altcineva la masă, un necunoscut.

Un bărbat gras, cu cravată, cu degetele pline de inele care nu se potriveau cu nici o meserie concretă. Îl văzuse pe Stelu din prima secundă și îl citise imediat; “un nimeni, un atârnător, un om de dat afară când deranjează”, probabil că așa a gândit.

– Auzi, mă, tu rezolvi probleme, huh? Ți s-a dus buhul!

Stelu ridică ochii de pe hârtii.

– Rezolv, da!

– Ia, mă, atunci rezolvă și asta. Bărbatul cu inele scoase un telefon și îl puse pe masă.

– Nevastă-mea zice că am cheltuit mai mult decât am câștigat luna asta. Eu zic că nu. Cine are, mă, dreptate?

Stelu luă telefonul. Privi numerele. Număra deja înainte să fi terminat de privit.

– Nevastă-ta! spuse după un minut.

Tăcere.

– Ce? Păi, cum așa?

– Nevastă-ta are dreptate. Ai cheltuit cu trei sute douăzeci de lei mai mult decât ai câștigat. Dacă vrei să-ti arăt unde, îți arăt.

Bărbatul cu inele se înroși. Nu frumos, nu dramatic! Se înroși urât, de la gât în sus, cum se înroșesc oamenii când adevărul îi prinde cu martori.

– Du-te, bă, de-aici! Auzi, rezolva el probleme! spuse. Și chemă chelnerul, nervos.

– Scoate-l afară pe ăsta, că ne incurcă!

Stelu strânse hârtiile metodic, fiecare la locul ei. Se ridică.

Și atunci simți nu furie, nu umilință, ci ceva mai rău decât amândouă. Irizațiile vineții de pe obraji, albastrul acela de Voroneț, podgoriile bunicului, simți cum se strâng, se închid, se transformă în ceva uscat și mort, ca via după îngheț. Ca și cum singurul loc din lume în care Stelu mai era “cineva” tocmai murise în el.

Chelnerul era tânăr și îi era frică de bărbatul cu inele mai mult decât îi era milă de Stelu. Veni la masă și spuse, fără să îl privească:

– Vă rog frumos!

Se ridică. Nu spuse nimic. Numărul era corect, nevastă-sa avea dreptate și asta rămânea adevărat indiferent ce credea “inelatul”.

Ieși.

Ploaia îl primi fără să îl întrebe nimic. Se opri și privi înapoi spre geamul restaurantului.

Înăuntru, lumânările ardeau. O femeie cu părul strâns turna vin, gestul acela rotund, vechi, vinul roșu devenind aproape negru în lumina lumânării. Inelatul râdea în gura mare.

Stelu întoarse spatele și atunci o văzu pe Mia.

Stătea la câțiva metri, cu spatele la zidul de lângă restaurant, și nu se mișca. Nu se ferea de ploaie, fie se obișnuise, fie nu mai conta.

Nu era frumoasă în nici un fel pe care lumea să îl fi votat.

Corpul ei era o adunătură de compromisuri pe care natura le făcuse fără să o consulte, șolduri prea late, umeri prea strâmți, picioare care nu se hotărâseră exact cum să se așeze sub greutatea ei. Un corp care părea că a fost început de cineva și terminat de altcineva

Doar sânii erau armonioși!

Păreau opera unui al treilea care știuse exact ce face. Drepți, egali, cu o greutate care sfida discret legile fizicii, parcă aveau arcuri înăuntru, cum spuneau clienții, deși nici unul nu găsise vreodată cuvintele exacte și toți ajungeau la metafore mecanice pentru că altfel nu știau cum să descrie alcătuirea care ținea de cu totul altceva decât de fizica.

Mia Țâțe Drepte era numele de scenă al unei nefericite despre care toți clienții spuneau că aduce fericire si ușurare chiar și în câteva secunde.

Mia habar nu avea ce le oferea cu adevărat.

Știa că trupul ei singur nu ar fi explicat nimic. Știa că bărbații care-i treceau muntele nu veneau pentru ce credeau ei că vin, pentru zbânț. Ci veneau pentru că purtau înăuntru un înger captiv, câte o rușine sau o frică, sau o singurătate atât de veche că devenise parte din ei și nu o mai simțeau decât noaptea. Veneau la ea și acel ceva ieșea în câteva minute, o oră, și plecau mai ușori, nu mai buni, nu transformați, doar mai ușori, cum ești mai ușor după ce plângi chiar dacă nu știi de ce ai plâns.

De aceea, pe toți ușurații ea îi numea îngeri.

Nu din naivitate. Nu din povestea frumoasă pe care și-o spune omul ca să doarmă noaptea. Nu, ci pentru că înțelesese ceva pe care nu putea să îl formuleze dar îl simțea în fiecare dintre ei, că sunt slabi, că sunt nefericiți, că sunt singuri în feluri pe care soțiile lor nu le văd și prietenii lor nu le aud. Că sunt, în fond, exact ca ea. Exact ca Mia. Cu singura diferență că ea nu îi umilea. Nu îi judeca. Nu îi compătimea. Îi primea. Și primirea asta, simplă, caldă, fără condiții, asta elibera îngerul din ei, îngerul acela mic și speriat pe care îl purtau închis de ani și care nu știuse până atunci că poate ieși.

Credea în Dumnezeu cu simplitatea cu care credea în ploaie. Fără teologie, fără îndoială, fără nevoie de dovezi. Dumnezeu era acolo cum era și ploaia uneori; deranja, dar era.

Acum stătea în ploaie cu un carnețel mic în mână și cu frica în stomac. Frica aceea precisă, cu adresă și orar, a omului care știe că vine cineva și că sosirea aceea nu e bună. Peștele îi spusese că a furat. Că banii nu se adunau. Că va veni să îi explice cum nu se fură de la el.

Peștele nu era înger. Asta o știa sigur.

– Rezolv probleme, spuse o voce lângă ea.

Întoarse capul.

Mia privi hârtia. Privi obrajii, privi ochii unui om care a văzut destule ca să nu se mai mire de nimic și tocmai de aceea vede tot.

– Chiar orice? întrebă.

– Orice care se poate număra!

Ea deschise carnețelul și i-l întinse.

Stelu luă carnețelul și sfredeli numerele.Ochii lui alunecau pe cifre cum aleargă degetele unui orb pe o față cunoscută, găsind singuri adevărul ascuns în adunare și scădere.

– Ai câștigat două sute de lei mai mult decât scrie el, spuse după treizeci de secunde.

– Nu tu ai furat! El a numărat greșit sau a vrut să numere greșit. Nu e același lucru, dar rezultatul e același pentru tine.

Mia îl privi lung.

– Poți să scrii asta? Să am pe hârtie?

– Pot!

Se întoarseră amândoi spre geamul restaurantului, fără să se înțeleagă, ca și cum geamul acela era singurul birou disponibil pe strada aia. Stelu scoase pixul și scrise pe spatele uneia dintre hârtiile lui, cu geamul ca suport, cu stropii de ploaie alunecând între mâna lui și lumânările dinăuntru.

– Știi că niciun număr nu există singur?” spuse Stelu, fără să ridice pixul de pe hârtie.

– Stii că fiecare e suma celor două dinaintea lui. Fără ele, noul numar nu există. Apare din ele și dispare în cele care vin după.

Stelu termină de scris și privi hârtia o clipă. Afară ploaia cădea în același șir vechi, neschimbat.

– Soțul meu m-a jucat la cărți,spuse Mia deodată. Ca și cum hârtia cu numerele corecte îi dăduse voie, în sfârșit, să spună și ce nu se putea număra.

– Și a pierdut! La Matache, acum trei ani. A jucat toată noaptea și când n-a mai avut nimic, a pus și ce n-avea. M-a pus și pe mine.

Stelu privi spre geam. Înăuntru, la masa lui, “inelatul” își lua altă porție de râs.

– Acum el e stăpanul meu, spuse Mia.

Stelu privi spre geam. Același bărbat, același râs, același inelat!

Ploaia cădea, Mia a continuat:

– Al meu a murit la o lună după. De inimă sau de rușine. Nu știu care a venit prima.

– Și tu? intrebă Stelu.

– Eu am zis că plătesc datoria!

Pauză.

– Dar el tot adaugă. Câte ceva în fiecare lună , o dobândă, o penalizare, ceva. Ca să nu se termine niciodată.

– Și plătești!

Nu era întrebare. Era constatare.

-Trupul îl ia el, spuse Mia simplu, sufletul e al meu.

Stelu puse pixul în buzunar. Număra involuntar, datoria, anii, suma. Dar suma nu se închidea. Era un număr acolo care nu intra în nici un șir, care nu asculta de nici o regulă.

Era pentru prima oară când Fibonacci îl lăsase singur.

Si prima dată când a înțeles de ce fusese dat afară în seara aceea.

Stelu privi spre geamul restaurantului. Înăuntru, patronul de la Matache stătea la masa lui cu paharul plin. Îngerii Miei beau la mesele lor. Ea plătea afară în ploaie o datorie care nu fusese a ei.

Nu spuse nimic. Nu era nimic mai adevărat decât tăcerea aceea, era singurul răspuns corect.

Mia scoase din buzunar o bucată de pâine învelită într-o hârtie. O rupse în două și îi întinse lui jumătate.

Stelu luă pâinea. Mâncă.

Mia ridică sticla și bău un strop mic, cu ochii închiși și fața spre ploaie, ca într-o rugăciune pe care nu o știa pe dinafară dar pe care o simțea pe dinăuntru de când se știa.

Ieșiră.

La colțul străzii Mia se opri și ii întinse sticla fără să spună nimic. El o luă. Bău un strop, primul după mult timp. Atât de mic încât trupul nici nu apucă să îl recunoască.

Mia plecă spre noaptea ei.

Stelu puse sticla jos, lângă zid, cu grijă.

Porni si el spre stația de tramvai.

Clopotul bătea undeva în deal, prin ploaie.

Și atunci a inteles. Nu din cărți, nu din numere, ci din tăcerea aceea de lângă geam. Că există o singură datorie pe care n-o poți număra și n-o poți refuza, datoria altuia plătită cu trupul tău. Că asta făcuse Mia. Că asta făcuse, cu două mii de ani înaintea ei, Altcineva.

Că asta e Învierea.

Unu, unu, doi, trei, cinci.

Șirul nu se termina niciodată. Din jertfă ieșea viață, din viață alt număr, și din acela altul, înainte, mereu înainte, exact cum știuse Dumnezeu înaintea lui Fibonacci și cum știuse Fibonacci înaintea lui Stelu.

Și cum știuse Mia înaintea tuturor.

SERGIU TOADER | București, România

#nuvela #toader