Deși majoritatea comparațiilor făcute în media occidentale după declanșarea invaziei rusești au făcut referire la Stalin și la Uniunea Sovietică, devine tot mai evident, la o privire atentă, că modelul de gândire politică al regimului de la Moscova este, în esență, altul, dar din aceeași familie ideologică a totalitarismelor secolului XX, susține analistul Valentin Naumescu într-o analiză pentru spotmedia.ro.
Nu, Putin și regimul său nu sunt bolșevici, nu au nici măcar pretenția formală de a fi „reprezentanții clasei sociale oropsite de capitalism”, pe care o clamau sovieticii. Faptul că și Hitler și Stalin au avut pretenții teritoriale de la statele din vecinătate este o consecință a aroganței imperiale a celor două capitale. În fapt, cei doi despoți au semănat destul de mult.
Aspirația nemărturisită și probabil neconștientizată a Kremlinului este modelul politic cu care Stalin însuși pactizase în 1939, visând – în anexele secrete ale acordului semnat de miniștrii de Externe ai celor două dictaturi – să împartă Europa de Est și să nu se atace între ei. La vremea respectivă, ca și acum, Germania nazistă era însă o țară mult mai dezvoltată decât URSS, iar a se ridica la nivelul Germaniei (cu tot cu nazismul detestat oficial) nu putea fi decât un vis pentru Uniunea Sovietică săracă și înapoiată. Germania gestiona deja a Doua Revoluție Industrială, în timp ce comuniștii ruși se căzneau să finalizeze Prima Revoluție Industrială, în imensa lor țară plină de noroaie, de analfabeți, de mujici desculți și bețivi.
Nu mai este un secret că, așa cum arată istoricul britanic Laurence Rees [1], până la invazia germană din iunie 1941, Stalin și aparatcikii URSS invidiau în tăcere succesele și expansiunea Germaniei în Europa, „ridicarea grandioasă a poporului german din propria cenușă”, călcarea în picioare a „liberalismului decadent al Occidentului” precum și realizările economice, industriale, tehnologice și social-politice ale regimului de forță al celui de-al Treilea Reich. Păreau adversari ideologici și regimuri complet opuse, dar rușii priveau cu admirație modelul german iar multe dintre caracteristicile politice și mecanismele de exercitare a puterii deveniseră comune, la Berlin și Moscova. Cel puțin declarativ, nazismul era și el o versiune totalitară a socialismului (inclusiv în denumirea partidului), combinată cu o puternică dimensiune naționalistă și rasistă.
Termenul pe care oficialii puterii moscovite îl folosesc în prezent obsesiv cu privire la Ucraina, cel de nazism, le trădează, în fapt, țesătura mentală a visului lor bolnav. Vorbește despre ei înșiși. Reflectă întocmai ceea ce experimentează cu exaltare Rusia lui Putin, ajunsă din nou într-un punct critic și crucial al istoriei ei tumultuoase. Rusia este atât de înapoiată din perspectiva culturii sale politice, încât abia acum a ajuns la stadiul patologiei germane din anii 1930.
Paradoxal, valul de naționalism-imperialism pe care l-a crescut cu grijă Putin în ultimii 23 de ani de când conduce Rusia, împingându-și țara într-o aventură războinică scelerată, este rezultatul a doi factori – frustrarea de după precedenta prăbușire a Imperiului (cel Sovietic), acum 31 de ani, și încrederea insuflată rușilor de o oarecare modernizare și dezvoltare economico-industrială, bazată pe afacerile prospere cu Vestul.
Circulă de ani buni axioma că Rusia s-a dezvoltat economic în timpul lui Putin. Iată de unde provine încrederea că a sunat ceasul triumfului rusesc. Încrederea că acum a venit, în sfârșit, momentul răzbunării. Este exact ceea ce s-a întâmplat cu Germania lui Hitler, începând din 1933.
Ridicarea de la pământ a unui fost imperiu crește riscul unei noi încercări de expansiune imperială (chiar mai agresivă și mai fanatică decât cea de dinainte, pentru că este combinată cu ura și frustrarea precedentei înfrângeri), dacă democrația este vulnerabilă, instituțiile sunt slabe iar societatea acceptă ușor propaganda populistă a revanșei istorice.
Din fericire, Germania și Japonia post-1945 nu au mai căzut în această capcană a unei noi reveniri la imperialism, din mai multe motive – dezastrul lor militar și ocuparea de către SUA, prezența bazelor militare americane pe teritoriul lor, epurarea din aparatul de stat a foștilor responsabili ai regimurilor militariste (denazificarea Germaniei, demilitarizarea Japoniei), impunerea regimului democratic liberal și menținerea lui sub observația strictă a unei administrații de ocupație occidentale (în primii cinci ani de după război), dar mai ales un efort național lucid de democratizare, conștientizare a greșelilor și răului făcut și de schimbare a etosului național. Asta au făcut, profund și sincer, Germania și Japonia după 1945 și asta nu a făcut Rusia postsovietică, rămasă doar cu frustrarea înfrângerii în Războiul Rece și cu dorința de răzbunare pe vecini și pe Vest.
Combinația criminală de naționalism, imperialism, militarism, expansionism, anti-occidentalism, revanșism, fanatism, mistificare și mesianism suprapune practic, la distanță de un secol, cele două regimuri despre care vorbim. Ambele s-au hrănit din frustrare, minciună, ură, teroare și dorință de răzbunare istorică. Iar războaiele pe care le-au pornit Hitler și Putin, în 1939 și 2022, au spart puroiul acumulat treptat în istoria îndelung manipulată ideologic a popoarelor lor. Primul știm cum s-a terminat, al doilea este în curs de desfășurare și nu știm când și cum se va sfârși.
Fără să conștientizeze, Rusia lui Putin trăiește acum din plin delirul imperialist al Germaniei naziste, nutrind același tip de aspirații agresive, de superioritate pe care o consideră „îndreptățită istoric”, față de țările și popoarele vecine, la care se adaugă, cultural vorbind, aceeași ură față de cultura liberală occidentală, a cărei „ordine nedreaptă și decandentă” speră să o distrugă cu forța armelor.
Dar de ce reînvie tocmai acum, după aproape un secol, nazismul în Rusia? De ce s-a mutat tot coșmarul acestei utopii spre Est, după un secol de la experimentarea ei tragică în Vest?
O primă și probabil cea mai facilă explicație ține de înapoierea culturală a Rusiei social-politice, aflată într-un decalaj de 100 de ani față de procesele de transformare prin care a trecut Germania după înfrângerea în Primul Război Mondial. Rușii nu au reușit să iasă încă din fantasma imperialismului lor eșuat a doua oară în 1989-1991, așa cum germanii nu depășiseră trauma de după 1918 și au mai încercat încă o dată revenirea, înainte de prăbușirea totală a ideii imperiale. Pentru germani a fost al Treilea Reich, așa cum Putin încearcă acum să refacă Al Treilea Imperiu Rus, după cel Țarist și cel Sovietic.
A doua similaritate provine din contextele istorice ale celor două imperii aflate în declin. Moscova de astăzi, la fel ca Berlinul nazist, pretinde că Occidentul i-a păcălit la sfârșitul precedentului război iar pacea (ordinea) postbelică le-a fost defavorabilă.
Hitler susținea că Antanta și SUA au impus la Versailles, după armistițiul din noiembrie 1918, despăgubiri uriașe și nedrepte de război, precum și sancțiuni dure economico-industrial-militare care au umilit poporul german, în timp ce Putin susține că, după Războiul Rece, destrămarea URSS a lăsat milioane de ruși victime ale opresiunii din noile republici iar expansiunea NATO în fosta Europă comunistă ar fi însemnat încălcarea unor așa-zise promisiuni ale SUA din 1997, niciodată confirmate.
Și unii, și alții, au crezut cu fanatism într-un Führer cu trecut de luptător pentru patrie. Nu întâmplător, ambii „Salvatori” au fost tineri combatanți în fostele războaie pierdute de precedentele imperii german și rus, unul caporal în Primul Război Mondial, celălalt ofițer KGB în Războiul Rece. Acești conducători mesianici au venit, desigur, pentru a-și scoate popoarele lor din impas, în loc să opteze pentru valorile liberale, ambele țări având ghinionul unor tranziții nereușite, instabile politic și pline de crize (Republica de la Weimar, respectiv Epoca Elțîn), exploatate din plin de contestatarii democrației.
Ambele regimuri autocrate au clamat refacerea gloriei imperiale a țărilor lor. Ambele au pretins că îndeplinesc o justiție istorică și că repară nedreptăți de la finalul precedentului război. Și Hitler, și Putin și-au mișcat armatele peste frontieră, mânate de pretenția „eliberării” conaționalilor persecutați în țările vecine (Polonia în primul caz, Ucraina în al doilea).
Și hitleriștii, și putiniștii au recurs la provocări și diversiuni în țările vecine, mimând discursul pacifist și vrând să arate că nu ei, ci Occidentul a provocat războiul, iar armatele lor nu au mai avut altă opțiune decât să apere securitatea propriului popor. Ambele societăți, și cea germană din anii 30, și cea rusă, au fost suficient de slabe, de lașe, de corupte, de supuse, de îndoctrinate în ultimele decenii, pentru a nu se opune decisiv dictatorilor din fruntea statului, urmându-i aproape orbește în delirul care a urmat (cu excepțiile remarcabile de dizidență, prezente în ambele cazuri).
Zeci de milioane de germani și zeci de milioane de ruși i-au crezut însă pe dictatorii din fruntea acestor regimuri expansioniste și s-au iluzionat că Liderul Suprem îi conduce pe drumul cel bun. Este povestea tristă a două societăți cu democrații vulnerabile și instituții slabe, care s-au predat prea ușor în fața unei grupări politice exaltate, care și-a dorit și a reușit acapararea totală a puterii interne.
Similaritățile sunt așadar copleșitoare. Sunt, desigur, și diferențe semnificative (de exemplu, un plus evident de forță economică, industrială și tehnologică și de calitate a pregătirii militare pentru Germania nazistă, în comparație cu o economie rusă dependentă de exporturile de hidrocarburi, de tehnologia occidentală și de finanțarea externă, respectiv armata demotivată și slab pregătită a Rusiei, ceea ce va explica de ce Moscova nu va putea duce un război mondial de șase ani, la fel ca Germania nazistă, ci unul mai scurt), dar Rusia lui Putin trăiește, în esență, iluzia cruntă a renașterii imperiale pe care a trăit-o și Germania lui Hitler, acum aproape un secol.
Ce poate urma însă din acest nou coșmar al istoriei Europei? Marchează oare această confruntare prăbușirea definitivă a ultimului imperiu rămas în Europa, după ce în primele două războaie mondiale s-au prăbușit celelalte imperii care au deținut teritorii europene (German, Austro-Ungar și Otoman, chiar și cel Țarist, renăscut însă ulterior în noile versiuni)?
Pe termen scurt (până în primăvară), nu poate urma nimic bun. Criză economico-energetică și inflație, posibilă intrarea în recesiune (stagflație). Prelungirea războiului. Acestea sunt aproape certitudini. În plus, riscul de escaladare și extindere a războiului în Europa de Est (Republica Moldova/Transnistria, Găgăuzia, poate și intrarea Belarus în război) și/sau Balcanii de Vest (Kosovo, Bosnia-Herțegovina), prin instrumentarea conflictelor separatiste de către Rusia, pentru a îngreuna sarcina NATO și UE. Cu siguranță, Războiul lui Putin nu se termină anul acesta. Luptele se vor intensifica în fereastra de oportunitate a toamnei (septembrie-noiembrie) și este posibil să se reducă în decembrie, dar conflictul nu se soluționează în acest an.
Pe termen mediu (2-3 ani), un conflict la foc mic/moderat, recesiune sau stagnare economică în zonă, distrugeri de infrastructură, tensiune în societăți, atentate și sabotaje în spatele liniilor, confuzie și instabilitate politică, neîncredere a investitorilor, o Europă de Est pe marginea prăpastiei și UE ducând tot mai greu povara unanimității decizionale.
Fiecare parte combatantă (Rusia, respectiv Ucraina) va aștepta să se prăbușească cealaltă. Perioade de intensificare a luptelor alternând cu perioade de stagnare și uzură reciprocă. Risc de explozie regională. Amenințări peste amenințări. Tatonări sterile pentru negocieri, care nu vor duce nicăieri. Rușii și ucrainenii se vor urî din ce în ce mai puternic. Situația economico-socială se va deteriora continuu în Rusia și Ucraina, tot mai slăbite de efortul de război. Dacă nici în Rusia, nici în Ucraina nu se schimbă conducerile politice, nu se va ajunge la un acord de pace și la stingerea conflictului. Putin nu se poate opri din acest război fără să câștige teritorii, pentru a-și putea clama victoria și justifica pierderile pe plan intern, iar Zelenski, la rândul său, nu poate semna un acord cu cedare de teritorii, după ce au murit atâția ucraineni iar țara a fost distrusă. Toți îi vor spune că ar fi putut ceda de la început Crimeea și Donbas, fără vărsare de sânge și distrugerea țării. Acordul de pace nu poate fi semnat în actuala configurație de putere.
Dacă, dimpotrivă, dintr-un motiv sau altul, la Moscova sau la Kiev, unul din actualii președinți iese din scenă, șansele de negociere a unui acord de pace cresc – dacă pleacă sau este eliminat Putin, probabil un acord mai bun pentru Ucraina, dacă pleacă sau este eliminat Zelenski, probabil un acord mai bun pentru Rusia. Aproape cert, niciuna din cele două părți nu va capitula necondiționat în fața celeilalte.
Câteva cuvinte și despre regimul post-Putin al Rusiei. Desigur, acest moment va veni. Nu știm când, dar va veni. Este important însă să știm că niciodată poporul rus nu și-a ales conducătorul, și nu și-l va alege nici acum. Conducătorii Rusiei au provenit întotdeauna din una din următoarele categorii – țari ereditari, emanați ai revoluției, comisari ai poporului, secretari generali de partid, sau -după 1991- președinți „aleși” (confirmați) prin vot popular după ce ajunseseră deja în funcții înalte de conducere la vârful statului: Elțîn fusese liderul comunist al republicii sovietice ruse pe vremea URSS și un mare adversar al lui Gorbaciov, Putin președinte interimar după demisia lui Elțîn, deci rușii nu au ales nimic niciodată, nici în scurta lor „democrație”, ci doar au confirmat prin vot interimarii de la momentul respectiv și apoi i-au reales până ce aceștia nu au mai candidat. Sistemul de putere dă întotdeauna liderul Rusiei, nu poporul rus.
Așa va fi și acum. Succesorul lui Putin va rezulta din jocuri de culise și din compromisul între facțiuni, așa cum l-a desemnat Elțin în 1999 premier pe cvasinecunoscutul Putin, deși politicieni mult mai profilați se pregăteau să-i urmeze contestatului președinte alcoolic. Nu cred că va fi Patrușev, așa cum se vehiculează. Pe măsură ce trece timpul în acest război, puterea FSB scade, pentru că eșecul invaziei compromite treptat două din instituțiile cu pretenții – armata și serviciile secrete. Din concurența acestora, cel mai probabil va rezulta un lider anonim și mai tânăr (Patrușev este mai în vârstă decât Putin) și, în orice caz, un lider mult mai slab decât actualul lider de la Kremlin, care se va arăta dornic să refacă relațiile economice și comerciale cu Vestul.
Există însă și posibilitatea ca nimic să nu se schimbe pe termen mediu (2-3 ani) în conducerea și viziunea cu privire la acest război a Moscovei și a Kievului, compromisul să nu se realizeze iar conflictul să se prelungească pe termen lung, 4-5 ani sau peste.
Dacă va fi așa, atunci acest război se va finaliza cu consecințe majore, dramatice, pentru Rusia, pentru Ucraina sau pentru Europa.
Care vor fi alternativele finale în cazul unui război foarte lung? Fie prăbușirea politico-economico-militară a Rusiei și sfârșitul cultural al ideii imperiale rusești, poate chiar dezintegrarea Federației Ruse (așa cum prezic unii istorici), fie prăbușirea de facto a Ucrainei, dacă sprijinul financiar și militar al Vestului încetează, în acest caz urmată de Republica Moldova sau poate chiar mai rău, o ciocnire cu NATO și spargerea UE ca urmare a refuzului unor țări de a mai continua sancționarea Rusiei sau de exploatarea populistă, suveranistă și naționalistă a nemulțumirilor în creștere ale societăților europene. Cu cât războiul va fi mai lung, cu atât deznodământul lui va fi mai zdruncinător pentru perdanți.
Un război foarte lung ar putea oricând inflama o conflagrație mondială. Ar crește riscul nuclear. Ar crește riscul implicării mai multor state. Dacă Războiul lui Putin se va suprapune cumva cu un război în Strâmtoarea Taiwan, astrele vor fi aliniate pentru o zguduire a lumii cu participarea celor două superputeri (SUA și China), a NATO, Rusiei și puterilor regionale din Asia și Europa, cu final imprevizibil. Ne-am apropia, astfel, de „furtuna perfectă”.
Iată motivele, suficient de puternice, pentru a spera că resursele Rusiei se vor epuiza primele, că regimul va cădea în timp util iar Războiul lui Putin nu se va extinde în Europa de Est și nu va trece de termenul mediu (2-3 ani), dincolo de care reziliența ordinii mondiale actuale ar putea fi depășită, cu consecințe extrem de periculoase, deopotrivă pentru Rusia și Ucraina, dar și pentru UE și democrațiile liberale occidentale.
