Țările din Europa cu cel mai mare nivel de pesticide în alimente

Unde se folosesc cele mai multe pesticide

În Italia, din 1.492 de probe analizate, rata de neconformitate este de 0,4%. În Spania, unde au fost analizate 800 de probe, aceasta crește la 1,38%. Franța, unde au fost analizate 2.098 de probe, se oprește la 0,24%. Germania este mai rău. Din cele 2.060 de probe analizate de Berlin, 1,12% s-au dovedit a depăși limitele de substanţe interzise. În medie în Uniunea Europeană, rata de neconformitate este de 1,3%.

Verificarea, completată cu o hartă interactivă, a fost realizată grație programului de control specific coordonat de UE, care a constatat, per total, că 97,9% dintre eșantioane se încadrau în limitele stabilite de legislația UE.

Programul preia mostre aleatorii din 12 produse alimentare. Pentru anul 2021, în domeniul fructelor și legumelor, acestea au fost: vinete, banane, broccoli, grapefruit, pepeni, ardei și struguri de masă. La acestea se adaugă: ciuperci de cultură, ulei de măsline virgin, grâu, grăsime de bovină și ouă de găină.

295 de eșantioane s-au dovedit a fi ”interzise” la nivel european

Dintre probele analizate în cadrul programului coordonat: în total, 295 de eșantioane s-au dovedit a fi ”interzise” la nivel european, adică 2,1% conțineau reziduuri peste nivelurile permise.

Programul folosește coșuri cu aceleași produse pe o pe o perioadă de studiu de trei ani, astfel încât să poată fi identificate tendințele ascendente sau descendente. Datorită acestui sistem, a reieșit că tendința reziduurilor de pesticide este în creștere, trecând de la 1,4% în 2018, la 2,1% în 2021.

În acel an, statele membre au atras atenția asupra prezenței crescute a reziduurilor de pesticide în grapefruit importat din ţările europene, motiv pentru care Comisia Europeană a sporit controalele la frontieră. Rezultatele elaborate de EFSA derivă din programele de monitorizare derulate de statele membre și Norvegia, informează agrifoodtoday.it.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

Italia continuă să atragă atenția lumii cu ofertele sale spectaculoase de case la prețul de un euro, dar în spatele acestor anunțuri se ascund costuri uriașe, birocrație sufocantă și lipsa infrastructurii. Deși ideea pare ideală pentru cei care visează la o casă în Toscana sau Sardinia, realitatea este mult mai complicată, arată o analiză realizată de Meduza, Politico și Financial Times.

Italia trece prin cea mai gravă criză demografică din istorie, cu o scădere constantă a populației de peste 16 ani. Rata natalității se află la un nivel minim istoric, iar tinerii educați părăsesc țara în căutarea unor salarii mai bune în alte state europene. Premierul Giorgia Meloni a aprobat un plan de 500.000 de vize pentru muncitori extracomunitari, pentru a compensa lipsa forței de muncă din agricultură și turism. Satele din Sardinia și din sudul Italiei sunt cele mai afectate: școlile și spitalele se închid, magazinele dispar, iar în multe localități singura sursă de venit a rămas turismul sezonier.

Programul „Case pentru un euro” a fost lansat de mai multe comune italiene pentru a repopula zonele depopulate. În teorie, oricine poate cumpăra o casă cu un euro, dar în realitate costurile de renovare pot ajunge la 200.000–600.000 de euro. Majoritatea caselor scoase la vânzare se află în stare avansată de degradare, fără acoperiș, apă sau electricitate. Autoritățile impun cumpărătorilor să restaureze imobilul în termene scurte, iar neîndeplinirea obligațiilor duce la pierderea banilor și la anularea tranzacției. În plus, un euro este doar prețul de pornire la licitație, iar în unele cazuri ofertele finale pornesc de la 6.000 de euro. Cumpărătorii trebuie să depună și un depozit de garanție, care nu este returnat dacă lucrările nu sunt finalizate.

Pentru străini, situația este și mai complicată: achiziția unei case nu oferă drept de rezidență în Italia sau în Uniunea Europeană. După victoria lui Donald Trump în SUA, comuna Ollolai din Sardinia a lansat o campanie pentru atragerea americanilor, promițând o viață liniștită „pe insula paradisului”. Un an mai târziu, niciun imobil nu fusese vândut. Între 2018 și 2024, doar zece case din Ollolai au fost cumpărate și restaurate. Localnicii sperau la un val de nomazi digitali și artiști, însă puțini s-au încumetat să investească zeci de mii de euro într-un sat fără infrastructură.

Există însă și povești cu final fericit. Fotografa spaniolă Ivo Rovira a cumpărat un imobil în Sardinia, l-a restaurat și a deschis un mic restaurant local. „Nu ne simțim turiști, ci armunjini adevărați”, spune ea. Americanii Tam și Gary Holm din Los Angeles au reușit să cumpere o casă în Sicilia după mai multe încercări, investind în total 160.000 de euro. „M-am îndrăgostit de oamenii de aici. Sunt prietenoși, ospitalieri, și orașul, deși mic, e plin de viață”, a declarat Holm pentru Business Insider.

Deși programul a atras atenția internațională, infrastructura precară, birocrația și costurile ascunse continuă să-i descurajeze pe cumpărători. Economiștii avertizează că depopularea satelor italiene riscă să provoace un nou val de criză economică în regiunile rurale, iar fără investiții serioase, nici măcar casele de un euro nu mai pot salva satele care dispar.