Litvinenco s-a răzgândit! Mesajele scurse de pe Telegramul său nu mai sunt false ci „trunchiate”

Deși inițial ministrul Justiției, Sergiu Litvinenco spunea că discuțiile sunt false de pe canalul său de Telegram scurse de moldova-leaks.com, acum câteva minute într-o postare pe Facebook acesta spune că „discuțiile” apărute în spațiul public sunt trunchiate.

„Ajunşi în pragul disperării, încolţiţi din toate părţile de justiţie, de presă, de oameni, de comunitatea internaţională, care le-a aplicat sancţiuni fără precedent, hoţii şi bandiţii încearcă din răsputeri să destabilizeze situaţia din ţară. Unii – pentru a scăpa cu zile la libertate, alţii – la comanda stăpânilor din străinătate, dar cu toţii vor să deturneze parcursul pro-european al Republicii Moldova. Pentru aceasta ei nu economisesc nici resurse (furate de la oameni), dar nici nu se sfiesc să aplice cele mai mârşave metode de intimidare şi manipulare contra celor care le stau în cale. Coruperea, minciuna, filarea, ameninţarea, fabricarea falsurilor şi propaganda prin mass-media şi reţele sociale sunt folosite la turaţie maximă, pentru a atinge acest scop. Spargerea conturilor şi interceptarea ilegală a corespondenţei private a preşedintelui şi ale membrilor guvernului sunt ultimele isprăvi la care a recurs alianţa hoţilor în acest sens”, se justifică Litvinenco.

Ministrul spune că ala aşa cum am declarat anterior, „în rezultatul spargerii contului meu personal de pe o reţea de socializare, în spaţiul public au fost publicate fragmente din corespondenţa mea. Mai multe convorbiri de-ale mele au fost trunchiate, deplasate şi rupte din context, fapt care a dus la denaturarea informaţiei cu scop de manipulare şi fabricare a unor falsuri grosolane în adresa mea, a colegilor şi a familiei mele. După ce au văzut că nu au nimic cu ce să mă șantajeze, au recurs la falsificări și „desenări” grosolane. Și vor mai continua, fiindcă nu au de gând să se oprească aici”.

Litvinenco spune că că nici pe parcursul mandatului și nici înainte de acesta nu a comis acte care să încalce legea sau să atragă orice alt fel de sancţiune. „Sunt gata să răspund pentru acțiunile mele în fața cetatenilor, dar nu mă voi lăsa intimidat în faţa hoţilor şi corupţilor care au jefuit ţara timp de 30 de ani şi care vor să-i oprească parcursul spre libertate, democraţie şi prosperitate”.

Acum două zile, la apariția scurgerilor de pe canalul său de Telegram, Litvinenco declara că discuțiile apărute sunt un fals.

#telegram #litvinenco #mesaje

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Expertul în mass-media Sergiu Toader, în urma participării la evenimentul Reinvent Moldova 2.0, organizat de Grupul Media Realitatea, a transmis un mesaj cu impact, în care a subliniat ferm că Republica Moldova are o șansă istorică unică.

Realitatea.md, nici o legătură cu ceva ul omonim de la București, este, în sine, un argument pentru teza acestui text. Grupul media condus de Dumitru Țîra nu a așteptat aderarea Moldovei la UE ca să se comporte european, a construit o redacție cu standarde, a organizat doi ani la rând cel mai important forum civic al țării și a adus la Chișinău un fost președinte al Consiliului European.

Reinvent Moldova 2.0 nu e sponsorizat de Bruxelles. E făcut de moldoveni care au decis că nu mai au nevoie de aprobare pentru a fi ceea ce sunt. Asta, înainte de orice discurs, e deja o demonstrație.

Marile proiecte naționale nu se reduc doar la voință politică. Au nevoie de ceva mult mai greu de fabricat: o poveste comună în care oamenii să se recunoască, un vis comun!

Americanii l-au avut, așa a luat naștere The American Dream. Francezii au venit cu Republica, iar israelienii cu Pământul Promis.

Chiar și eșuații istoriei au avut o narațiune: URSS a oferit utopia comunistă, așa cum Ceaușescu a oferit excepționalismul românesc.

Narațiunile toxice sunt tot narațiuni, ele explică, orientează și mobilizează, dar absența visului comun e mai periculoasă decât o narațiune ticăloasă. Natura are oroare de vid spun unii, dar eu cred că și istoria se comportă la fel.

România trăiește în acest vid de treizeci și cinci de ani. Când Ceaușescu a căzut în decembrie 1989, a căzut și ficțiunea comunistă, dacismul, suveranitatea si neatârnarea, exceptionalismul românesc, omul nou și societatea socialistă multilateral dezvoltată.

De atunci, nimeni nu a construit alta în loc.

Aderarea la NATO și la UE, cele două proiecte de țară care puteau deveni narațiuni fondatoare ale unei Românii moderne au rămas doar performanțe administrative.

“Am intrat” sau “ne-au primit”, nu mai ținem minte, dar “după” a fost neantul.

Nimeni n-a mai știut ce urmează. Unii români au umplut golul cu tot felul de etichete, după cum i-a dus capul: slugile Europei, colonie, țară în genunchi, refuzând să vadă mai întâi coruptia și incompetența liderilor români.

Pentru că e mai simplu și mai confortabil să-ți explici propriul eșec arătând cu degetul istoriei spre strainătate. Adică, tocmai către locul din care vin banii. Timp de trei decenii, singurul lucru pe care România l-a știut cu certitudine despre sine a fost ce nu a reușit să fie.

Și asa, vidul a fost umplut, inevitabil, nu cu un proiect, nu cu o viziune, ci cu multe nostalgii.

Astăzi, 30-40% dintre români consideră că în comunism era mai bine, că Ceaușescu a fost un lider bun, că România era respectată și tot tacâmul etalat încă de pe vremea sulfuroasei reviste “România Mare”.

Astăzi, AUR nu mai este un accident, așa cum nici Georgescu nu a fost un accident. Partid și persoană, sunt consecința logică a unui vid narativ lăsat să se adâncească timp de trei decenii.

O societate fără narațiune comună nu e liberă, e disponibilă. Oricui care vine cu o poveste, oricât de rea, oricât de mincinoasă, oricât de nerușinată.

Republica Moldova are acum ceva ce România nu a reușit să construiască niciodată cu adevărat: un plan de țară cu termen și cu un conținut verificabil.

Pe 30 aprilie 2026, la Chișinău, la evenimentul Reinvent Moldova 2.0, Charles Michel, omul în al cărui mandat de președinte al Consiliului European a deschis Moldovei ușa candidaturii la UE, a spus, în fața unei săli pline: „Simt o societate vibrantă, cu voința de a privi spre viitor, cu voința de a se uni, cu voința de a fi în aceeași barcă.”

Tot aici, vicepremierul Eugen Osmochescu a anunțat lansarea programului guvernamental Reușim, sau, mai precis, rEUșim. Cu UE la mijloc, intenționat, vizibil”.

Cifrele care au circulat în sală nu sunt decorative: 1,9 miliarde de euro din Planul de Creștere European, 68% din comerțul extern al Moldovei deja orientat spre UE, standardele sovietice GOST abolite complet de la 1 ianuarie 2026, Moldova intrată deja în spațiul european de roaming.

Toate acestea nu mai sunt acum promisiuni, ci infrastructura unei transformări deja în curs.

rEUșim s-ar putea, în alte circumstanțe, să vi să pară naiv. Dar e un joc de cuvinte care condensează ceva esențial: pentru prima oară în istoria modernă a Moldovei, aderarea la UE nu e un slogan, nu e un vis difuz, nu e o promisiune electorală. E un calendar cu capitole de negociere, cu evaluări externe, cu condiții verificabile. Iar acest calendar nu poate fi confiscat de un partid, nu poate fi rescris de un lider carismatic, nu poate deveni ficțiunea personală a nimănui.

Aparține tuturor sau aparține nimănui. Asta produce narațiune. Iar narațiunea produce coeziune.

Și tocmai de aceea nu poate fi scrisă de sus în jos, livrată doar cu un program guvernamental sau ambalată într-un acronim, oricât de inteligent. Narațiunea se construiește de jos, de către fiecare moldovean în parte, prin gesturile care par mărunte și care, de fapt, nu sunt.

Doamna Daniela Vidaicu, directoarea Fundației Soros Moldova, a completat implicarea civică înseamnă reforme democratice asumate, nu așteptate. Înseamnă taxe plătite, reguli respectate, inclusiv cele de circulație, cele mai simple și mai vizibile, și regulile de convivialitate care construiesc, zi de zi, comunități funcționale. Nu există stat modern fără cetățeni care să adere la obiective comune.

Iar Ana Revenco, directoarea StratCom Moldova, a adăugat dimensiunea care lipsește cel mai des din discuția publică este reziliența. Capacitatea de a nu ceda narațiunilor inamice, de a recunoaște manipularea înainte să o internalizezi, de a rămâne în picioare când terenul se mișcă.”

Moldova rurală și Moldova urbană, moldoveanul din diasporă și cel nostalgic, basarabeanul și găgăuzul toți locuiesc în aceeași țară care, dacă vrea să existe ca proiect național, trebuie să treacă prin aceeași poartă.

Nu pentru că ideea place tuturor, ci pentru că alternativa a fost deja testată și a eșuat. 50.4% din Moldova a votat DA la referendumul din 2024, la limita unui singur procent, cu zeci de milioane de dolari investiți de ruși în îndoială.

În acest DA slab, câștigat cu unghiile, există o narațiune în devenire.

Dar tocmai pentru că e istorică, șansa poate fi ratată.

Moldova are și ea nostalgicii ei. Are și ea lideri care au prosperat din dezorientarea celorlalți. Războiul hibrid rusesc nu funcționează prin tancuri, funcționează prin exact mecanismul descris mai sus, când nu există o narațiune solidă, inamicul are grijă să fabrice una, speculând frica, sărăcia, diviziunile identitare, lingvistice și regionale. Și nici măcar nu minte.

Doar întreabă, chipurile nevinovat, “Tu în cine mai crezi?”

Pentru că Rusia nu dorește ca moldovenii să creadă în ea, ci dorește ca ei să nu mai creadă în nimic. “Pe vremea sovieticilor era mai bine” este echivalent cu “Pe vremea lui Ceaușescu era mai bine”. Este practic aceeași frază care circulă și la Chișinău, nu doar la București.”

Iar programul rEUșim, oricât de bun ar fi acronimul, va trebui să livreze mai mult decât o identitate de brand. Va trebui să producă schimbări pe care cetățenii să le simtă în viața lor concretă. Altfel, vidul va fi astupat repede, repejor. Ca întotdeauna și ca peste tot.

România și Moldova au pornit cumva de la același punct de fractură istorică.

România a ratat construcția unei narațiuni comune și plătește astăzi prețul: societate polarizată, spațiu public capturat de nostalgici și extremiști, proiect național inexistent. O națiune în derută, care se întreabă și acum cine este, dar mai ales cine vrea să fie, paralizată de ideea cea mai simplă, aceea de a fi ea însăși.

Moldova are, în 2026, o șansă pe care România a pierdut-o. Nu șansa de a fi bogată sau puternică, aceea vine mai târziu sau nu vine deloc. Ci șansa de a ști unde merge.

Și, mai ales, șansa de a merge acolo fără să ceară voie nimănui.

Fără să aștepte confirmarea celor care pretind că știu mai bine. Fără să-și tempereze umorul, creativitatea, pofta de viață și rezistența dovedită în condiții extrem de vitrege, toate calitățile unei țări care a supraviețuit istoriei nu mulțumită ei, ci în pofida ei.

Europa e blazată. E obosită de decenii de bunăstare fără direcție, de consens negociat, de entuziasme controlate. Exact de aceea are nevoie de un vulcan, iar Moldova poate fi acel vulcan, nu în ciuda micimii ei, ci tocmai datorită ei.

Țările mici, care știu cine sunt, schimbă istoria. Cele mari doar o gestionează.

SERGIU TOADER | Chișinău, Republica Moldova