România a ținut becul aprins peste Prut, după care a privatizat datoria Moldovei. Poveste veche de un sfert de secol

01 Mart. 2023, 06:10
 // Categoria: Actual // Autor:  bani.md
01 Mart. 2023, 06:10 // Actual //  bani.md

Pe 3 noiembrie 2022, România asigura aproape 90% din necesarul de energie electrică al Republicii Moldova, prin contractele comerciale încheiate de producătorii Nuclearelectrica și OMV Petrom cu furnizorul de stat basarabean Energocom, prin achizițiile acestuia de pe piața spot a bursei românești OPCOM, precum și prin contractul de avarie dintre operatorii de transport și sistem vecini Transelectrica și Moldelectrica. În aceeași zi, o firmă privată românească, ce a ajuns în posesia unei părți din datoria totală de 32 milioane dolari a Chișinăului rămasă neachitată pentru livrările de energie ale României către Republica Moldova din anii 1999-2000, obținea la Curtea de Apel Chișinău decizie de rejudecare a unui proces, pierdut inițial, prin care încearcă să recupereze 17 milioane dolari plus dobânzi de la autoritățile moldovenești. Cu circa o lună și jumătate înainte, deținătoarea românească, tot privată, a restului de 15 milioane dolari din creanța istorică soma Guvernul Republicii Moldova să-i plătească banii respectivi, de asemenea cu dobândă. Cu tot cu dobânzi, suma totală reclamată depășește 130 de milioane de dolari, conform datelor Profit.ro.

Cele două firme care vor să execute silit Republica Moldova pentru datoria istorică la curentul electric livrat de România în urmă cu aproape un sfert de secol au cumpărat fiecare câte o parte din creanța respectivă de la societatea românească de stat Termoelectrica, deși planul inițial era ca statul român să preia creanța de la aceasta și să o stingă printr-un acord cu Chișinăul, eventual chiar prin convertirea ei în ”ajutor nerambursabil”.

Vânzarea creanței de către Termoelectrica a devenit posibilă după ce o decizie din 2004 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, recunoscută de justiția din Republica Moldova, a confirmat datoria. Chișinăul încearcă acum să anuleze acea hotărâre arbitrală din urmă cu peste 18 ani în instanțele civile românești și va avea la jumătatea lunii viitoare al treilea termen în proces. Există însă riscul ca, până atunci, Termoelectrica să nu mai existe ca entitate juridică.

Dacă Republica Moldova va avea câștig de cauză, ceea ce ar corespunde cu intențiile inițiale ale României privind stingerea datoriei prin acord bilateral, statul român va trebui, cel mai probabil, să îi compenseze într-un fel pe cumpărătorii creanței totale inițiale de 32 milioane dolari, măcar pentru banii cheltuiți pentru a o achiziționa, plus dobânzi.

Basarabia s-a aflat până nu demult în criză energetică majoră după ce Ucraina a oprit exporturile de electricitate, din cauza distrugerilor grave provocate infrastructurii sale de profil de către atacurile Rusiei, atacuri care au stins lumina și în Republica Moldova. La asta s-a adăugat stoparea livrărilor către malul drept al Nistrului de către centrala pe gaze de la Cuciurgan din regiunea separatistă Transnistria. Asta după ce gigantul rus de stat Gazprom a redus masiv fluxurile de gaze naturale către Republica Moldova, iar Chișinăul și Tiraspolul nu ajunseseră încă la un acord cu privire la împărțirea cantităților venite de la ruși. Anterior, în condiții normale, centrala de la Cuciurgan asigura circa 70% din consumul de energie electrică al vecinilor de peste Prut.

Între timp, situația s-a stabilizat, după ce Republica Moldova a ajuns la un acord cu Transnistria pentru reluarea livrărilor de la centrala Cuciurgan. Acordul prevede că gazele venite de la ruși merg integral în regiunea separatistă, inclusiv pentru alimentarea centralei, în timp ce nevoile de consum de gaze ale malului drept al Nistrului sunt satisfăcute în bună măsură din surse alternative, fluxurile traversând inclusiv România. În același timp, producătorii români și-au majorat livrările peste Prut pe bază de contracte bilaterale.

Guvernul de la Chișinău și Agenția pentru Dezvoltare Internațională a Statelor Unite (USAID) au convenit mai întâi ca americanii să acorde Republicii Moldova, ca parte a unui sprijin mai larg pentru sectorul energetic, asistență financiară nerambursabilă de 30 milioane dolari. Banii ar urma să fie folosiți la plata livrărilor de energie efectuate de furnizorii ucraineni în perioada mai-septembrie 2022.

În urmă cu peste 24 de ani, în noiembrie 1998, separatiștii de la Tiraspol au oprit livrările centralei de la Cuciurgan către restul Republicii Moldova, după ce Chișinăul a refuzat dublarea prețului de vânzare solicitată de Transnistria, iar Ucraina și-a redus la rândul ei drastic exporturile curent electric peste Prut.

În aceste condiții, Guvernul Republicii Moldova a cerut ajutor de urgență din partea României, iar în ianuarie 1999 a fost încheiat un contract de export de energie între CONEL din România și Moldtranselectro din Republica Moldova, fostele companii energetice de stat integrate din cele două țări, de dinaintea de divizarea lor pe tipuri de operațiuni (producție pe categorii de combustibil, transport, distribuție, furnizare etc). Contractul a fost prelungit succesiv prin acte adiționale până la 31 decembrie 2000.

Având în vederea dificultățile financiare prin care trecea CONEL SA și pentru că stocurile de combustibili energetici pentru producerea de energie electrică erau limitate, conducerea CONEL SA a decis, în data de 11 noiembrie 1999, sistarea livrărilor de energie electrică în Republica Moldova. În urma discuțiilor dintre reprezentanții Guvernului României și Republicii Moldova, avându-se în vedere situația dificilă prin care trecea Republica Moldova din punct de vedere energetic, s-a decis reluarea livrării de energie electrică din Republica Moldova, mărindu-se astfel datoria pe care aceasta o avea față de CONEL SA. Menționăm că Societatea Națională de Electricitate CONEL SA a venit în ajutorul Moldtranselectro Chișinău acceptând plata unei părți a contravalorii energiei electrice livrate în Republica Moldova prin livrarea de produse moldovenești, inclusiv resurse energetice, sau prin achitarea cash din sumele rezultate din privatizarea rețelei de distribuție a energiei electrice din Republica Moldova.

Până în prezent, aceste propuneri de rezolvare a problemei nu au făcut obiectul niciunui contract între părți. (…) Imposibilitatea Republicii Moldova de a efectua plățile privind contravaloarea energiei electrice primite a determinat grave consecințe pentru CONEL SA în aprovizionarea cu combustibil pentru producția de energie electrică și a indus un puternic blocaj financiar, prin neplata de către aceasta a facturilor pentru păcură, gaze, cărbune energetic″, se arăta în nota de fundamentare a unei ordonanțe de urgență adoptate de Guvernul Isărescu în iunie 2000 – OUG nr. 79/2000.

În acea perioadă, autoritățile din cele două țări vecine au discutat și despre potențiala preluare de către statul român, prin societăți ale sale, a pachetului majoritar de acțiuni al companiei petroliere Tirex Petrol din Republica Moldova, în contul energiei exportate de România peste Prut, fără niciun rezultat în cele din urmă. De asemenea, a eșuat și ideea participării companiilor energetice românești la privatizarea operatorilor de distribuție a energiei de peste Prut.

Numai că nu s-a făcut nici una, nici alta. Deși prin OUG nr. 79/2000 s-a dispus preluarea creanței de 32 milioane dolari asupra Moldtranselectro de către Ministerul Industriei și Resurselor, aceasta a rămas în contabilitatea Termoelectrica, iar Guvernele de la București și Chișinău nu au reușit să convină nimic cu privire la stingerea integrală a datoriei.

Astfel că, după 3 ani, în aprilie 2003, Termoelectrica a reclamat Moldtranselectro la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, care a decis, în martie 2004, că moldovenii sunt obligați să le plătească românilor 32 milioane dolari pentru energia livrată, plus dobânzi și penalități. Decizia a fost recunoscută de justiția din Republica Moldova, Curtea de Apel Economică din Chișinău eliberând titlu executoriu pentru creanță în noiembrie 2005.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

11 Apr. 2026, 11:53
 // Categoria: Actual // Autor:  bani.md
11 Apr. 2026, 11:53 // Actual //  bani.md

Doamnelor, domnilor, stimați cititori,

Cadoul meu de Paști este o nuvelă, prima pe care o public aici. V-o ofer cu bucurie, ca pe un ou de Paști; înăuntru îi veți descoperi pe Stelu și pe Mia, doi oameni pe care lumea i-a lepădat și care vor deveni, asa cum veti vedea, personajele unui mesaj de Înviere.

Și totuși, din viețile lor atât de pământene, atât de bătute de ploaie, se naște ceva ce nici ei nu înțeleg pe deplin.

Ar putea fi oricare dintre noi. Poate chiar sunt.

Sărbători binecuvântate!

Stelu număra stropii de ploaie de pe geamul tramvaiului, fascinat de traiectoriile lor.

Nu era nebun chiar dacă mintea îi rătăcea, număra pentru că altfel nu știa unde se termină el și unde începe restul lumii și granița asta, oricât de subțire, trebuia păzită.

Stropul unu se unea cu stropul doi și din ele se năștea al treilea, mai greu, mai hotărât, alunecând spre marginea geamului cu viteza unui adevăr pe care nimeni altcineva în tramvaiul acesta nu îl vedea.

Unu, unu, doi, trei, cinci, opt, treisprezece.

Fibonacci a descoperit șirul acesta în secolul al treisprezecelea și l-a botezat cu numele lui. Dumnezeu insă l-a folosit cu mult înaintea matematicianului, în spirala melcului, în petalele florilor, în coastele omului. Stelu, mai cu moț, îi gasise taina si în ploaie. Si aflase despre aceste numere magice înaintea oricui din acest vagon, dar “știutul” nu îl ajutase niciodată cu nimic concret în afară de faptul că îi dădea un motiv să privească stropii de pe geam în loc să privească oamenii.Ei erau complicați, ploaia nu!

Stropii se prelingeau pe geam precum oamenii pe care îi întâlnise în viața lui. Mai întâi bunicii, lenți, siguri pe ei, lăsând o dâră lungă și clară, de oameni care știau unde merg și care nu se grăbeau tocmai pentru că destinația le era cunoscută. Apoi părinții, mai grăbiți, deviind ușor spre stânga cum deviaseră și ei spre alte vieți, spre alte orașe, spre alte povești în care Stelu apărea doar ca personaj secundar. Apoi nevasta, cu dâra ei scurtă și bruscă, care se oprise dintr-odată în mijlocul geamului fără să ajungă nicăieri. Exact ca în viață! Și uite și elevii, mulți, mici, dispersați în toate direcțiile așa cum se împrăștie copiii când sună clopoțelul. Directorul, cel care l-a anunțat că e dat afară din învățământ pentru “comportament inadecvat” e o singură linie dreaptă, verticală, care tăiase totul în cale și apoi dispăruse.

Și uite-i acum pe toți, bunici, părinți, nevastă, elevi, director, alunecând împreună spre marginea de jos a geamului, acolo de unde nu se mai întoarce nimeni.

Pe obrajii lui cineva își făcuse de cap.

Un pictor nebun sau poate vreo ursitoare amăgită de vreun șarlatan de cartier, cineva îi tatuase natural irizații vineții, roz și chiar albastre, fără ac și fără cerneală. Să porți pe obraji un albastru ca de Voroneț e semn divin, asta o știe oricine a văzut mănăstirea și a înțeles că acea culoare n-a ieșit din mâna omului. Numai că la Stelu irizațiile astea erau ale pământului, nu ale cerului. Via bunicului din Ostrov intrase în el încă din adolescență și refuzase să mai iasă. Rămăsese acolo, în obraz, fidelă, cum rămâne pământul bun în omul care l-a iubit fără să ceară nimic înapoi.

Treizeci de ani îl băuse Stelu pe Dumnezeu. Și Dumnezeu, ca orice iubit adevărat care nu pleacă chiar dacă îl alungi, îi pictase pe obraji ce iubea Stelu mai mult; sângele Domnului. Licoarea care fusese strugure și devenise vin, și devenise rugăciune și devenise chin, și devenise apoi, după treizeci de ani și vreo două case, tot ce mai rămăsese din el.

Acum nu mai bea. Trupul îi știa pe amândoi, si pe cel care băuse și pe cel care renunțase, și uneori cei doi se certau noaptea, când nu era nimeni care să îi despartă.

Din buzunarul hainei ieșea colțul unei hârtii. Și pe hârtie, cu același pix cu care nota numerele, scria mereu același lucru: REZOLV PROBLEME!

Orice problemă! Gratis!

Nu cerșea. Asta era esențial. Nu întindea palma, nu invoca nici copii bolnavi, inundații sau neveste plecate, deși nevasta plecase, dar asta era altă problemă și o rezolvase după metoda lui, o transformase în număr și o lăsase să alunece pe geam. Acum oferea un serviciu. Oamenii au probleme, toți avem; de bani, de sănătate, de acoperișuri, de copii plecați, de inima albastră și de Dumnezeu absent. El le asculta și le rezolva. Nu pe toate. Dar mai multe decât credeau ei că pot fi rezolvate. Și nu pentru bani, deși dacă îi dădeau nu refuza, ci pentru că altfel numerele din cap nu aveau unde să se ducă și îl dureau fizic, ca un dinte stricat pe care nu îl poți ignora. Păi, tu stii cum e să-ti joace numerele-n cap? Vârsta, banii, copiii, amorul, taxele și impozitele, toate astea sunt numere. Chiar si sexul, tot despre numere e!

Tramvaiul scârțâi la o curbă și Stelu văzu că intrase în cartierul Meseriilor.

Străzile se îngustau, firmele luminoase se schimbau. Lumina felinarelor devenea mai rară și mai galbenă, e lumină d-aia care nu vrea să vadă prea mult primprejur. Știa cartierul. Venea de câteva ori pe săptămână la restaurantul meseriașilor.” La Matache” îi zicea toată lumea, deși Matache murise acu’ doișpe ani și altul ii luase locul, dar numele îi rămăsese așa cum rămân împietrite cârciumile care au văzut destule ca să nu mai aibă nevoie să se schimbe.

Acolo își făcea veacul pentru că acolo oamenii aveau probleme cu banii și cu frica. Si problemele concrete cu bani și cu frică sunt cele mai ușor de rezolvat dacă știi să numeri. Meseriașii îl lăsau în pace, nu îl iubeau, nu îl invitau, dar îl tolerau asa cum tolerezi un câine de cartier care nu mușcă și nici nu latră prea tare.

Coborî din tramvai.

Ploaia îl primi fără ceremonie. Era Vinerea Mare și parcă mai mulți păcătoși erau la cârciumă decât la biserică. Nu că ar fi vreo acuză, oamenii au motivele lor și Dumnezeu le știe pe toate, ci pentru că explică de ce restaurantul La Matache era plin în seara aceea și de ce clopotele băteau în gol undeva în dealul de deasupra cartierului, fără să audă nimeni cu adevărat. Meseriașii veniseră pentru că Vinerea Mare e zi în care stai cu “ai tăi”, iar pentru ei “ai lor” erau cei de la masă, nu cei de la altar. Stelu venise pentru că La Matache era singurul loc din cartier unde era primit cu numerele lui cu tot și cu mintea ciorchine încă atârnată în viile Ostrovului.

Înăuntru La Matache mirosea a fasole fiartă și a lumânări, a vin vărsat, de butoi, și a oameni care muncesc cu mâinile și care nu se scuză pentru asta. Pe mese ardeau lumânări de priveghi, cică Vinerea Mare cere asta, lumânare și tăcere, și amintirea că ceva măreț s-a întâmplat azi, dar cu două mii de ani în urmă, chiar dacă nimeni dintre meseriașii ăștia nu mai știe exact ce. Lumina le cădea oblic pe fețe, jumătăți luminate, jumătăți în întuneric, nimeni întreg, nimeni complet ascuns, parcă sacrul nu mai cobora din cer, ci ieșea direct din oameni.

Habar n-aveau meseriașii că lumina aceea oblică, joasă, lovind obrazul pe jumătate și lăsând cealaltă jumătate în întuneric era celebrul clar-obscur al unui maestru italian care îl descoperise cu patru sute de ani în urmă și pe care îl pusese în tablourile lui cu îngeri și cu desfrânate. Și nici nu știau că sacrul nu coboară din cer în lumină albă și uniformă, ci iese din întuneric, că apare exact acolo unde nu te aștepți, pe jumătatea de față a unui om obișnuit, pe mâinile unui meseriaș, pe obrazul unei femei pe care lumea o socotește pierdută. Mâinile pe care maestrul le picta erau mâini de oameni ai străzii, bătătorite, imperfecte, cu unghii negre de muncă. Si poate tocmai de aceea erau mâini divine.

Stelu intră și se așeză în colțul lui, colțul acela din stânga, de unde vedea toată sala fără să fie văzut. Comandă un ceai și scoase hârtiile.

La masa din mijloc, un bărbat lat în umeri, cu mâini ca două lopeți, ridică ochii spre el și întoarse capul. Îl știa. Îl mai văzuse de câteva ori.

Dar în seara asta, mai era altcineva la masă, un necunoscut.

Un bărbat gras, cu cravată, cu degetele pline de inele care nu se potriveau cu nici o meserie concretă. Îl văzuse pe Stelu din prima secundă și îl citise imediat; “un nimeni, un atârnător, un om de dat afară când deranjează”, probabil că așa a gândit.

– Auzi, mă, tu rezolvi probleme, huh? Ți s-a dus buhul!

Stelu ridică ochii de pe hârtii.

– Rezolv, da!

– Ia, mă, atunci rezolvă și asta. Bărbatul cu inele scoase un telefon și îl puse pe masă.

– Nevastă-mea zice că am cheltuit mai mult decât am câștigat luna asta. Eu zic că nu. Cine are, mă, dreptate?

Stelu luă telefonul. Privi numerele. Număra deja înainte să fi terminat de privit.

– Nevastă-ta! spuse după un minut.

Tăcere.

– Ce? Păi, cum așa?

– Nevastă-ta are dreptate. Ai cheltuit cu trei sute douăzeci de lei mai mult decât ai câștigat. Dacă vrei să-ti arăt unde, îți arăt.

Bărbatul cu inele se înroși. Nu frumos, nu dramatic! Se înroși urât, de la gât în sus, cum se înroșesc oamenii când adevărul îi prinde cu martori.

– Du-te, bă, de-aici! Auzi, rezolva el probleme! spuse. Și chemă chelnerul, nervos.

– Scoate-l afară pe ăsta, că ne incurcă!

Stelu strânse hârtiile metodic, fiecare la locul ei. Se ridică.

Și atunci simți nu furie, nu umilință, ci ceva mai rău decât amândouă. Irizațiile vineții de pe obraji, albastrul acela de Voroneț, podgoriile bunicului, simți cum se strâng, se închid, se transformă în ceva uscat și mort, ca via după îngheț. Ca și cum singurul loc din lume în care Stelu mai era “cineva” tocmai murise în el.

Chelnerul era tânăr și îi era frică de bărbatul cu inele mai mult decât îi era milă de Stelu. Veni la masă și spuse, fără să îl privească:

– Vă rog frumos!

Se ridică. Nu spuse nimic. Numărul era corect, nevastă-sa avea dreptate și asta rămânea adevărat indiferent ce credea “inelatul”.

Ieși.

Ploaia îl primi fără să îl întrebe nimic. Se opri și privi înapoi spre geamul restaurantului.

Înăuntru, lumânările ardeau. O femeie cu părul strâns turna vin, gestul acela rotund, vechi, vinul roșu devenind aproape negru în lumina lumânării. Inelatul râdea în gura mare.

Stelu întoarse spatele și atunci o văzu pe Mia.

Stătea la câțiva metri, cu spatele la zidul de lângă restaurant, și nu se mișca. Nu se ferea de ploaie, fie se obișnuise, fie nu mai conta.

Nu era frumoasă în nici un fel pe care lumea să îl fi votat.

Corpul ei era o adunătură de compromisuri pe care natura le făcuse fără să o consulte, șolduri prea late, umeri prea strâmți, picioare care nu se hotărâseră exact cum să se așeze sub greutatea ei. Un corp care părea că a fost început de cineva și terminat de altcineva

Doar sânii erau armonioși!

Păreau opera unui al treilea care știuse exact ce face. Drepți, egali, cu o greutate care sfida discret legile fizicii, parcă aveau arcuri înăuntru, cum spuneau clienții, deși nici unul nu găsise vreodată cuvintele exacte și toți ajungeau la metafore mecanice pentru că altfel nu știau cum să descrie alcătuirea care ținea de cu totul altceva decât de fizica.

Mia Țâțe Drepte era numele de scenă al unei nefericite despre care toți clienții spuneau că aduce fericire si ușurare chiar și în câteva secunde.

Mia habar nu avea ce le oferea cu adevărat.

Știa că trupul ei singur nu ar fi explicat nimic. Știa că bărbații care-i treceau muntele nu veneau pentru ce credeau ei că vin, pentru zbânț. Ci veneau pentru că purtau înăuntru un înger captiv, câte o rușine sau o frică, sau o singurătate atât de veche că devenise parte din ei și nu o mai simțeau decât noaptea. Veneau la ea și acel ceva ieșea în câteva minute, o oră, și plecau mai ușori, nu mai buni, nu transformați, doar mai ușori, cum ești mai ușor după ce plângi chiar dacă nu știi de ce ai plâns.

De aceea, pe toți ușurații ea îi numea îngeri.

Nu din naivitate. Nu din povestea frumoasă pe care și-o spune omul ca să doarmă noaptea. Nu, ci pentru că înțelesese ceva pe care nu putea să îl formuleze dar îl simțea în fiecare dintre ei, că sunt slabi, că sunt nefericiți, că sunt singuri în feluri pe care soțiile lor nu le văd și prietenii lor nu le aud. Că sunt, în fond, exact ca ea. Exact ca Mia. Cu singura diferență că ea nu îi umilea. Nu îi judeca. Nu îi compătimea. Îi primea. Și primirea asta, simplă, caldă, fără condiții, asta elibera îngerul din ei, îngerul acela mic și speriat pe care îl purtau închis de ani și care nu știuse până atunci că poate ieși.

Credea în Dumnezeu cu simplitatea cu care credea în ploaie. Fără teologie, fără îndoială, fără nevoie de dovezi. Dumnezeu era acolo cum era și ploaia uneori; deranja, dar era.

Acum stătea în ploaie cu un carnețel mic în mână și cu frica în stomac. Frica aceea precisă, cu adresă și orar, a omului care știe că vine cineva și că sosirea aceea nu e bună. Peștele îi spusese că a furat. Că banii nu se adunau. Că va veni să îi explice cum nu se fură de la el.

Peștele nu era înger. Asta o știa sigur.

– Rezolv probleme, spuse o voce lângă ea.

Întoarse capul.

Mia privi hârtia. Privi obrajii, privi ochii unui om care a văzut destule ca să nu se mai mire de nimic și tocmai de aceea vede tot.

– Chiar orice? întrebă.

– Orice care se poate număra!

Ea deschise carnețelul și i-l întinse.

Stelu luă carnețelul și sfredeli numerele.Ochii lui alunecau pe cifre cum aleargă degetele unui orb pe o față cunoscută, găsind singuri adevărul ascuns în adunare și scădere.

– Ai câștigat două sute de lei mai mult decât scrie el, spuse după treizeci de secunde.

– Nu tu ai furat! El a numărat greșit sau a vrut să numere greșit. Nu e același lucru, dar rezultatul e același pentru tine.

Mia îl privi lung.

– Poți să scrii asta? Să am pe hârtie?

– Pot!

Se întoarseră amândoi spre geamul restaurantului, fără să se înțeleagă, ca și cum geamul acela era singurul birou disponibil pe strada aia. Stelu scoase pixul și scrise pe spatele uneia dintre hârtiile lui, cu geamul ca suport, cu stropii de ploaie alunecând între mâna lui și lumânările dinăuntru.

– Știi că niciun număr nu există singur?” spuse Stelu, fără să ridice pixul de pe hârtie.

– Stii că fiecare e suma celor două dinaintea lui. Fără ele, noul numar nu există. Apare din ele și dispare în cele care vin după.

Stelu termină de scris și privi hârtia o clipă. Afară ploaia cădea în același șir vechi, neschimbat.

– Soțul meu m-a jucat la cărți,spuse Mia deodată. Ca și cum hârtia cu numerele corecte îi dăduse voie, în sfârșit, să spună și ce nu se putea număra.

– Și a pierdut! La Matache, acum trei ani. A jucat toată noaptea și când n-a mai avut nimic, a pus și ce n-avea. M-a pus și pe mine.

Stelu privi spre geam. Înăuntru, la masa lui, “inelatul” își lua altă porție de râs.

– Acum el e stăpanul meu, spuse Mia.

Stelu privi spre geam. Același bărbat, același râs, același inelat!

Ploaia cădea, Mia a continuat:

– Al meu a murit la o lună după. De inimă sau de rușine. Nu știu care a venit prima.

– Și tu? intrebă Stelu.

– Eu am zis că plătesc datoria!

Pauză.

– Dar el tot adaugă. Câte ceva în fiecare lună , o dobândă, o penalizare, ceva. Ca să nu se termine niciodată.

– Și plătești!

Nu era întrebare. Era constatare.

-Trupul îl ia el, spuse Mia simplu, sufletul e al meu.

Stelu puse pixul în buzunar. Număra involuntar, datoria, anii, suma. Dar suma nu se închidea. Era un număr acolo care nu intra în nici un șir, care nu asculta de nici o regulă.

Era pentru prima oară când Fibonacci îl lăsase singur.

Si prima dată când a înțeles de ce fusese dat afară în seara aceea.

Stelu privi spre geamul restaurantului. Înăuntru, patronul de la Matache stătea la masa lui cu paharul plin. Îngerii Miei beau la mesele lor. Ea plătea afară în ploaie o datorie care nu fusese a ei.

Nu spuse nimic. Nu era nimic mai adevărat decât tăcerea aceea, era singurul răspuns corect.

Mia scoase din buzunar o bucată de pâine învelită într-o hârtie. O rupse în două și îi întinse lui jumătate.

Stelu luă pâinea. Mâncă.

Mia ridică sticla și bău un strop mic, cu ochii închiși și fața spre ploaie, ca într-o rugăciune pe care nu o știa pe dinafară dar pe care o simțea pe dinăuntru de când se știa.

Ieșiră.

La colțul străzii Mia se opri și ii întinse sticla fără să spună nimic. El o luă. Bău un strop, primul după mult timp. Atât de mic încât trupul nici nu apucă să îl recunoască.

Mia plecă spre noaptea ei.

Stelu puse sticla jos, lângă zid, cu grijă.

Porni si el spre stația de tramvai.

Clopotul bătea undeva în deal, prin ploaie.

Și atunci a inteles. Nu din cărți, nu din numere, ci din tăcerea aceea de lângă geam. Că există o singură datorie pe care n-o poți număra și n-o poți refuza, datoria altuia plătită cu trupul tău. Că asta făcuse Mia. Că asta făcuse, cu două mii de ani înaintea ei, Altcineva.

Că asta e Învierea.

Unu, unu, doi, trei, cinci.

Șirul nu se termina niciodată. Din jertfă ieșea viață, din viață alt număr, și din acela altul, înainte, mereu înainte, exact cum știuse Dumnezeu înaintea lui Fibonacci și cum știuse Fibonacci înaintea lui Stelu.

Și cum știuse Mia înaintea tuturor.

SERGIU TOADER | București, România