Cum a devenit Austria fortăreaţa alpină a lui Putin. Pentru Viena, neutralitatea se dovedeşte a fi o afacere bună

Atunci când cancelarul austriac Karl Nehammer a decis în aprilie anul trecut să fie primul lider european de după invazie care a zburat la Moscova (via Kiev) pentru a se întâlni cu Putin faţă în faţă, el a încercat să vândă acest lucru ca pe o misiune de pace şi ca pe o „datorie” solemnă a sa. Criticii europeni ai Austriei au simţit însă că este doar o poveste de acoperire. Deşi puţine detalii au ieşit la iveală din ceea ce Nehammer a numit o „conversaţie dură şi sinceră” cu Putin, scepticii au remarcat că gazul rusesc către Austria a continuat să curgă, spre deosebire de cazul Germaniei, unde livrările au fost întrerupte, arată POLITICO într-o analiză publicată luni, citată de news.ro.

Austria a adoptat o atitudine ambivalentă faţă de Rusia de când Vladimir Putin a lansat un asalt brutal asupra Ucrainei, anul trecut: Viena nu vrea să fie văzută ca sprijinind în mod deschis Moscova, dar este, de asemenea, precaută să nu aducă daune permanente unei relaţii care a fost foarte profitabilă pentru ţară timp de decenii. Şi dacă Austria nu a fost deloc singura ţară care a îmbrăţişat cu entuziasm Rusia în perioada premergătoare asaltului pe scară largă al lui Putin de anul trecut, niciun membru al UE nu a avut totuşi mai multe dificultăţi în a renunţa la ea, ţinând cont că Ungaria nici măcar nu pare să încerce să facă asta, arată POLITICO.

Chiar dacă Austria a sprijinit Ucraina cu un ajutor umanitar substanţial, a primit zeci de refugiaţi, a aprobat sancţiunile Uniunii Europene împotriva Rusiei şi l-a criticat public pe Putin pentru încălcarea normelor internaţionale, în culise, legăturile comerciale dintre cele două ţări rămân în mare parte intacte, în special în domeniile energetic şi financiar. A fost un exerciţiu de echilibru dificil.

AUSTRIA ŞI UNGARIA, BREŞA PRIN CARE RUSIA AR PUTEA ÎNCERCA RUPEREA UNITĂŢII EUROPENE

Partenerii occidentali ai Austriei au tolerat mult timp relaţiile acesteia cu Rusia, dar războiul din Ucraina a ridicat miza, iar Viena se află brusc sub presiune din toate părţile. Criticii de pe ambele maluri ale Atlanticului spun că pretextul „neutralităţii militare” afişat de Austria şi ceea ce mulţi percep ca fiind o minimă implicare în plină criză trădează un cinism adânc înrădăcinat în rândul elitelor ţării în relaţiile cu Rusia şi reprezintă o ameninţare substanţială la adresa unităţii europene în ceea ce priveşte Ucraina, potrivit POLITICO.

„Austria este, cu siguranţă, veriga slabă a UE în ceea ce priveşte Rusia”, a declarat un oficial de rang înalt al Comisiei Europene, subliniind ceea ce persoana respectivă a descris ca fiind infiltrarea cu succes a Moscovei în cadrul establishmentului ţării, un proces care s-a petrecut de-a lungul anilor.

Pentru UE, care se luptă deja să facă faţă veşnicelor flirturi cu Putin ale premierului Ungariei Viktor Orbán, refuzul Austriei de a se dezangaja în mod ferm de Rusia complică şi mai mult eforturile de a prezenta un front comun. Temerea Bruxelles-ului este că, în timp, apariţia unei zone tolerante faţă de Rusia în inima geografică a Europei, care să cuprindă Ungaria şi Austria, s-ar putea răspândi, oferind Rusiei un avantaj în efortul său continuu de a crea breşe pe continent.

Alexander Schallenberg, energicul ministru de externe al Austriei şi cel mai vocal reprezentant al său pe scena internaţională, insistă că astfel de abordări reprezintă mentalităţi înrădăcinate în trecut şi nu au legătură cu realităţile actuale. Departe de a pune în pericol unitatea europeană, Austria, dimpotrivă, a consolidat-o, a susţinut el într-un interviu recent. „De la 24 februarie anul trecut, atât cancelarul Nehammer, cât şi eu am arătat foarte clar care este poziţia acestei ţări şi care este poziţia guvernului nostru”, a declarat Schallenberg. „Pentru o ţară precum Austria, o ţară mică, dependentă de exporturi, situată în inima continentului european, este esenţial ca dreptul internaţional şi principiul pacta sunt servanda să fie respectate”, a spus el, folosind dictonul latin care înseamnă „acordurile trebuie respectate”.

DE UNDE A PORNIT TOTUL

Pentru a înţelege rădăcinile poziţiei Austriei faţă de Rusia, este util să privim înapoi în 1955, scrie POLITICO. La un deceniu după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, ţara rămăsese ocupată de cele patru puteri aliate şi împărţită în zone. Pentru a-i convinge pe sovietici să îi redea Austriei suveranitatea deplină, ţara a trebuit să accepte să înscrie neutralitatea în Constituţia sa, ceea ce populaţia de la acea vreme a considerat un rău necesar. Strict vorbind, legea nu împiedică Austria să participe la un conflict armat, ci mai degrabă stipulează că ţara nu se alătură unei alianţe militare şi nu permite altor ţări să staţioneze trupe pe teritoriul său, menţionează – ca o paranteză – POLITICO.

Iniţial, austriecii nu au fost deosebit de îngrijoraţi de ofensarea sovieticilor. Mulţi bărbaţi austrieci luptaseră în armata germană împotriva sovieticilor şi fuseseră în lagărele de prizonieri de război ale URSS, aşa că între cele două ţări nu prea a fost vorba de o dragoste pierdută. După ce sovieticii au zdrobit revolta din 1956 din Ungaria, declanşând un val masiv de refugiaţi peste graniţa austriacă, Viena nu a ezitat să se alăture altor ţări occidentale în cadrul Naţiunilor Unite pentru a critica acţiunile Moscovei, reaminteşte POLITICO.

Cu toate acestea, nu a durat mult timp până când Austria, ferm prinsă între NATO şi blocul sovietic, a descoperit avantajele inerente ale noului său statut. Ca ţară neutră, nealiniată, putea face afaceri de ambele părţi ale Cortinei de Fier. La 1 iunie 1968, Austria a devenit prima ţară din Europa de Vest care a semnat un contract pe termen lung cu Uniunea Sovietică pentru furnizarea de gaze naturale, care au ajuns, prin Cehoslovacia, la un centru de distribuţie situat chiar în interiorul graniţei austriece.

Însă, la doar câteva luni după ce Austria a semnat contractul din 1968, s-a produs un dezastru. În august, tancurile sovietice au intrat din nou în Europa Centrală, de data aceasta chiar în Cehoslovacia pentru a zdrobi Primăvara de la Praga.

Cu amintirile represiunii din Ungaria încă proaspete, austriecii se temeau că sovieticii le-ar putea invada şi lor ţara. Guvernul a făcut chiar planuri de urgenţă pentru a se muta din Viena în vestul îndepărtat al ţării. De asemenea, s-a străduit să nu-i provoace pe sovietici, păstrând trupele austriece la 30 de kilometri de graniţa cu Cehoslovacia. Şi aveau dreptate să fie îngrijoraţi. Sovieticii chiar au avut un plan de a trimite trupe ale Pactului de la Varşovia peste graniţă, dar din motive care rămân neclare, au ales să nu o facă, menţionează POLITICO.

A fost un moment definitoriu pentru Austria în Războiul Rece. În cele din urmă, sovieticii nu le-au invadat ţara, iar gazul a continuat să curgă. Lecţiile pentru majoritatea austriecilor au fost clare: neutralitatea este bună atât pentru afaceri, cât şi pentru a menţine ţara în siguranţă.

VIENA DEVINE UN SEDIU PENTRU INSTITUŢII INTERNAŢIONALE

Neutralitatea a permis, de asemenea, Austriei să devină o scenă importantă pentru diplomaţia internaţională, subliniind beneficiile de a nu lua partea nimănui. În anii 1960, OPEC şi-a mutat sediul în Austria, urmată în 1979 de Organizaţia Naţiunilor Unite, care a făcut din Viena cel de-al treilea sediu al său. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa s-a stabilit acolo în 1993.

Acordul privind gazele naturale s-a dovedit a fi un beneficiu pentru grupul energetic OMV, deţinut pe atunci de stat, făcând din Austria unul dintre principalele puncte nodale de transport pentru gazul rusesc destinat Europei de Vest.

„Nu ar trebui să subestimăm puterea acestei istorii”, spune Wilhelm Molterer, fost vicecancelar şi ministru de finanţe austriac, amintindu-şi cât de îngrijorată era mama sa de o invazie sovietică în 1968. „Beneficiile economice ale acordului pentru Austria au fost substanţiale timp de mulţi ani”, subliniază fostul oficial.

Istoria ilustrează, de asemenea, modul în care relaţia Austriei cu Rusia a fost construită încă de la început pe baza unor temeri şi pe promisiunea de oportunităţi economice. În timp ce germanii îşi descriu adesea afinitatea pentru Rusia în termeni culturali şi istorici, principala motivaţie a Austriei de a privi spre Est, de la război încoace, a fost de ordin tranzacţional.

APROAPE FIECARE FOST CANCELAR AUSTRIAC ŞI-A GĂSIT UN JOB ÎN RUSIA DUPĂ CE A PĂRĂSIT FUNCŢIA

Între timp, elita Rusiei a văzut mult timp Austria ca fiind cea mai bună dintre cele două lumi: o poartă de acces către Occident, dar nu pe deplin occidentală. Viena, cu vechea sa splendoare imperială, cu politicienii supuşi şi faimoasa gemütlichkeit (cordialitate confortabilă – n.r.), este destinaţia favorită tradiţională a oligarhilor şi a oficialilor deopotrivă. Mai presus de toate, însă, este un loc în care ruşii cu bani şi influenţă au fost bineveniţi, fie că doresc să dobândească cetăţenia, aşa cum a fost cazul fiicei fostului preşedinte rus Boris Elţîn, fie că doresc să aleagă proprietăţi imobiliare în Alpi, precum Oleg Deripaska, fostul amic al lui Putin.

Într-adevăr, cel mai frapant aspect al legăturilor politice dintre Austria şi Rusia este măsura în care acestea se întind dincolo de liniile de partid. Aproape fiecare fost cancelar austriac în viaţă, de exemplu, a căutat un loc de muncă în Est după ce a părăsit funcţia.

Wolfgang Schüssel, fost cancelar din partea Partidului Popular, de centru-dreapta, s-a alăturat consiliilor de administraţie ale operatorului rus de telecomunicaţii mobile MTS şi ale gigantului petrolier Lukoil.

Succesorul său social-democrat, Alfred Gusenbauer, a mers să lucreze pentru „Institutul de Cercetare pentru Dialogul Civilizaţiilor”, un grup de reflecţie pro-rus înfiinţat de un apropiat al lui Putin.

Christian Kern, un alt social-democrat, a intrat în consiliul de administraţie al companiei feroviare ruseşti de stat RZD.

Foşti miniştri au intrat şi ei în acţiune. Hans Jörg Schelling, care a fost ministru de finanţe timp de trei ani, până în 2017, a devenit consultant pentru Gazprom după ce a părăsit funcţia. Fostul ministru de externe Karin Kneissl, cunoscută mai ales pentru că l-a invitat pe Putin la nunta sa şi a dansat vals cu acesta, s-a alăturat consiliului de administraţie al Rosneft, o companie petrolieră de stat, şi a devenit o invitată preferată la RT, postul internaţional de propagandă al Rusiei. Kneissl locuieşte acum în Liban şi se descrie ca fiind o „refugiată politică”.

În pofida diferenţelor lor politice, politicienii s-au bazat cu toţii pe aceeaşi logică interesată pentru a-şi justifica angajamentul: Austria trebuie să rămână o punte către Rusia pentru binele Occidentului.

Arătaţi cu degetul, majoritatea celor de mai sus au fost nevoiţi să renunţe la posturile lor după ce Rusia a intensificat războiul anul trecut, notează POLITICO.

CÂND PUTIN FACE GLUME ÎN AUSTRIA

Măsura în care liderii austrieci au pus ţara la colţ faţă de Rusia a devenit clară în timpul unei vizite de stat a lui Putin în 2014, la doar câteva săptămâni după ce acesta a anexat Crimeea şi a declanşat un război în estul Ucrainei.

Într-o zi însorită de iunie, preşedintele rus a stat în centrul scenei în sala opulentă, Art Nouveau, a Camerei de Comerţ din Viena, făcând glume pe seama gazdei sale, preşedintele Camerei, Christoph Leitl. „Sunt preşedinte de atât de mult timp, încât este a treia oară când am plăcerea să vă salut”, a spus Leitl uitându-se la Putin, care s-a întors spre public, a arătat spre austriac şi a exclamat: „Dictatură!”. În timp ce mulţimea a izbucnit în râs, Putin, zâmbind cu gura până la urechi, a adăugat în germană: „Dar o dictatură bună”.

Leitl a continuat dialogul, reamintindu-i lui Putin că exact 100 de ani mai devreme o parte din Ucraina aparţinea Austriei. „Ce sugestii aveţi?” a întrebat Putin, adăugând, în hohote de râs, că îi este teamă să audă răspunsul lui Leitl.

În timp ce se amuzau de glumă, preşedintele de atunci al Austriei, Heinz Fischer, a întins mâna spre Putin pentru a-l bate pe spate. Ceva mai devreme în acea zi, Fischer îl primise pe preşedintele rus cu onoruri militare complete în Hofburg, fostul palat imperial al Habsburgilor.

DOAR AFACERI?

Este posibil ca glumele să se fi încheiat de la atacul în toată regula al lui Putin asupra Ucrainei, dar relaţia economică de bază a supravieţuit în mare parte nevătămată.

Rusia rămâne al doilea cel mai mare investitor în Austria, după Germania (poziţie pe care o deţine din 2014), cu investiţii străine directe în valoare totală de 25 de miliarde de euro la sfârşitul anului trecut, adică 13 % din total. Prin comparaţie, investiţiile americane în Austria se ridică la 13 miliarde de euro, iar cele ale vecinilor din Italia la aproximativ 11 miliarde de euro.

Între timp, multe dintre sutele de companii austriece care au investit în Rusia în ultimii ani rămân active acolo. Aproape două treimi din cele 65 de companii austriece din Rusia intervievate de Şcoala de Economie din Kiev intenţionează să rămână, de exemplu, o proporţie cu mult peste media de 40% în cazul celor din toate ţările.

Conglomeratul de petrol şi gaze OMV, cea mai mare companie austriacă, rămâne un jucător important în sectorul energetic din Rusia. Raiffeisen Bank International, deţinută de austrieci, este cel mai mare creditor străin activ în Rusia şi un pilon al sistemului financiar al ţării. Chiar şi Red Bull, cu sediul la Salzburg, continuă să îşi vândă băuturile energizante în Rusia.

OMV susţine că este obligată să continue să cumpere cel puţin 6 miliarde de metri cubi de gaz rusesc pe an până în 2040 – ca urmare a unui acord din 2018 semnat la Viena de Putin şi de cancelarul de atunci, Sebastian Kurz. Guvernul austriac, care deţine puţin peste 30% din OMV, fost monopol de stat, susţine că nu este la curent cu detaliile contractului. Dar modul în care intenţionează să îşi îndeplinească promisiunea de a reduce la zero dependenţa Austriei de gazul rusesc până în 2027 rămâne un mister, punctează POLITICO.

POLITICIENII AUSTRIECI ŞI „VÂNTUL DIN EST”

Până de curând, liderii ţării au reuşit în mare măsură să contracareze examinarea internaţională a legăturilor lor cu Rusia folosind o formulă bine pusă la punct, care combină diversiunea, iritarea şi întoarcerea criticilor, toate livrate atât cu un zâmbet, cât şi cu o mare doză de farmec siropos vienez, comentează POLITICO.

„Suntem o ţară mică şi neutră şi am încercat întotdeauna să fim un loc al dialogului şi să găsim un teren comun cu toate ţările din lume”, a declarat recent pentru ziarul elveţian Blick fostul cancelar Kurz, ale cărui întâlniri frecvente cu Putin în timpul mandatului său au ridicat întrebări chiar şi în Austria.

În timpul mandatului lui Kurz a ieşit la iveală cel mai grotesc exemplu al disponibilităţii instituţiilor politice austriece de a satisface interesele ruseşti. În 2019, înregistrări video secrete cu vicecancelarul Heinz-Christian Strache, lider al Partidului Libertăţii, de extremă dreapta, îl arătau pe acesta oferindu-se să-şi exercite influenţa politică pentru a facilita investiţii în timp ce vorbea cu o femeie despre care crede că este nepoata unui oligarh rus. Scandalul care a urmat a dus la căderea guvernului Kurz.

Deconectarea dintre retorica austriacă şi realitate este unul dintre motivele pentru care partenerii săi internaţionali au încetat de mult timp să mai creadă în „şmecheria” Vienei de a poza în arbitru neutru, arată POLITICO.

UN HUB AL SPIONILOR RUŞI

După anexarea ilegală a Crimeei, oficialii occidentali au avertizat Viena ani de zile că serviciile sale de securitate au fost infiltrate de ruşi şi au fost ignoraţi.

În 2020, Jan Marsalek, directorul austriac fugar aflat în centrul scandalului Wirecard, una dintre cele mai mari fraude financiare din istorie, a fugit în Rusia prin Viena şi Minsk şi se presupune că a fost ajutat de foşti agenţi de informaţii austrieci. Însă a fost nevoie să fie devoalată o presupusă cârtiţă de rang înalt din cadrul serviciului, în 2021, iar Austria să fie suspendată din schimbul de informaţii occidentale pentru ca ţara să acţioneze. Până să se ajungă aici, însă, problemele erau atât de grave, încât guvernul a decis să îşi desfiinţeze cu totul serviciul de informaţii şi să o ia de la capăt.

Războiul din Ucraina a sporit şi mai mult tensiunile şi le-a scos la iveală. În ianuarie, după ce Schallenberg a avertizat că nu este posibilă excluderea Moscovei din OSCE, organizaţie cu sediul la Viena, Ministerul de Externe al Poloniei a acuzat Austria că este „pro-rusă”. Ministrul adjunct de externe polonez Paweł Jabłoński a calificat comentariile austriacului drept „absurde”.

Cam în acelaşi timp, divizia de aplicare a sancţiunilor din cadrul Trezoreriei SUA a trimis către Raiffeisen Bank un set de întrebări cu privire la operaţiunile sale din Rusia, o mişcare pe care unii observatori au văzut-o ca fiind un mesaj tranşant din partea Washingtonului pentru ca Viena să îşi facă ordine în propria casă.

Săptămâna trecută, Comisia Europeană a atras atenţia Austriei că nu face suficient de mult pentru a renunţa la gazul rusesc, avertizând-o că se confruntă cu „provocări majore” în ceea ce priveşte securitatea aprovizionării sale cu energie. În ultimele luni, Austria s-a bazat pe Rusia pentru până la 70% din gazul său, deşi volumele totale au scăzut pe fondul unei ierni blânde şi al unei încetiniri economice.

MAI EXISTĂ SPERANŢE CA AUSTRIA SĂ-ŞI REVINĂ?

Având în vedere cât de adânc sunt înfipte interesele ruseşti în politica şi economia ţării, s-ar putea ca destrămarea relaţiei austro-ruse să nu mai fie posibilă, crede POLITICO.

În timp ce restul Europei şi-a redus dependenţa de gazul rusesc la mai mult de jumătate în 2022, până la 19 la sută, Austria a cumpărat 60 la sută din gazul său din Rusia, faţă de 80 la sută înainte de invazia de anul trecut. Anul trecut, Austria a plătit 7 miliarde de euro pentru gazul rusesc.

Raiffeisen Bank are probleme similare în a se rupe de dependenţa de Rusia. Banca a câştigat peste 2 miliarde de euro în Rusia anul trecut, mai mult de jumătate din profitul său global. Dar, din cauza sancţiunilor internaţionale împotriva Rusiei, banca, având o valoare bursieră de aproximativ 5 miliarde de euro, nu poate repatria aceste profituri. Banca spune că încearcă să iasă din Rusia, dar încă nu a găsit o cale de ieşire. „Au aşteptat prea mult timp şi au ratat ocazia de a se repoziţiona”, a declarat un executiv de la o bancă rivală. „Singura lor opţiune acum este să se descurce”, afirmă acest bancher.

Oficialii austrieci se plâng în privat că criticile aduse RBI în capitalele occidentale sunt neserioase, deoarece multe companii europene şi americane care încă sunt active în Rusia beneficiază de serviciile pe care le oferă, iar un colaps al sistemului financiar rusesc nu ar fi în interesul nimănui.

Totuşi, demascarea publică tot mai insistentă a legăturilor Austriei cu Rusia a împins Viena să îşi schimbe tonul. Întrebat de POLITICO dacă încă mai vede Austria ca pe o „punte” către Moscova, o replică repetată de generaţii de politicieni austrieci, Schallenberg a fost hotărât. „Dacă vrei să acţionezi ca o punte, ai nevoie de două ţărmuri, iar în acest moment acestea nu există”, a spus el. „Atunci când o ţară este condusă de dorinţe neoimperialiste şi crede că poate redesena graniţele cu rachete şi tancuri şi pur şi simplu să anuleze existenţa unei ţări vecine, atunci nu va exista un alt ţărm”, a declarat şeful diplomaţiei austriece.

Cu toate acestea, până acum, schimbarea de retorică nu a dus la schimbări mari în politică – şi, având în vedere vânturile politice predominante, este posibil ca astfel de schimbări să nu ajungă niciodată, punctează POLITICO.

DE CE EXTREMA DREAPTĂ CONDUCE ÎN SONDAJE ŞI CE SE POATE ÎNTÂMPLA

Partidul Libertăţii, de extremă dreapta şi pro-rus, care doreşte ridicarea tuturor sancţiunilor împotriva Rusiei, conducea în sondajele naţionale din noiembrie, cu o medie de 28% din opiniile favorabile, fiind cu câteva puncte în faţa celui mai apropiat rival, Partidul Social-Democrat, de centru-stânga.

Totuşi, având în vedere că majoritatea austriecilor încă susţin sancţiunile, popularitatea partidului este mai degrabă o frustrare faţă de guvernul actual decât un entuziasm pentru politica sa faţă de Rusia. Şi totuşi, popularitatea sa înseamnă că este probabil să se descurce bine la următoarele alegeri, programate cel târziu în toamna anului 2024, şi să continue să conducă dezbaterea politică din Austria, notează POLITICO.

O adevărată reglare de conturi cu privire la abordarea ţării faţă de Rusia ar necesita cel puţin o discuţie despre neutralitate – care rămâne sacrosanctă. În ultimele săptămâni, politica ţării a fost convulsionată de o adevărată dezbatere cu privire la posibilitatea ca trimiterea de unităţi de deminare în Ucraina să încalce politica de neutralitate a ţării.

Cea mai mare parte a ţării pare să nu fie conştientă de angajamentele asumate de Austria în cadrul normelor de apărare reciprocă ale UE, despre care unii susţin că fac ca neutralitatea ţării să fie nulă şi neavenită. „Nimeni nu vrea să dezbată neutralitatea, dar cel puţin ar trebui să luăm în considerare abordarea realităţilor angajamentelor noastre faţă de UE”, a declarat Molterer, fostul vicecancelar.

Din păcate pentru cei care speră la o poziţie mai fermă împotriva Rusiei, gemütlichkeit este mult mai uşor, conchide POLITICO în analiza sa.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

#austria #Afaceri #Putin

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Doamnelor, domnilor, stimați cititori,

Cadoul meu de Paști este o nuvelă, prima pe care o public aici. V-o ofer cu bucurie, ca pe un ou de Paști; înăuntru îi veți descoperi pe Stelu și pe Mia, doi oameni pe care lumea i-a lepădat și care vor deveni, asa cum veti vedea, personajele unui mesaj de Înviere.

Și totuși, din viețile lor atât de pământene, atât de bătute de ploaie, se naște ceva ce nici ei nu înțeleg pe deplin.

Ar putea fi oricare dintre noi. Poate chiar sunt.

Sărbători binecuvântate!

Stelu număra stropii de ploaie de pe geamul tramvaiului, fascinat de traiectoriile lor.

Nu era nebun chiar dacă mintea îi rătăcea, număra pentru că altfel nu știa unde se termină el și unde începe restul lumii și granița asta, oricât de subțire, trebuia păzită.

Stropul unu se unea cu stropul doi și din ele se năștea al treilea, mai greu, mai hotărât, alunecând spre marginea geamului cu viteza unui adevăr pe care nimeni altcineva în tramvaiul acesta nu îl vedea.

Unu, unu, doi, trei, cinci, opt, treisprezece.

Fibonacci a descoperit șirul acesta în secolul al treisprezecelea și l-a botezat cu numele lui. Dumnezeu insă l-a folosit cu mult înaintea matematicianului, în spirala melcului, în petalele florilor, în coastele omului. Stelu, mai cu moț, îi gasise taina si în ploaie. Si aflase despre aceste numere magice înaintea oricui din acest vagon, dar “știutul” nu îl ajutase niciodată cu nimic concret în afară de faptul că îi dădea un motiv să privească stropii de pe geam în loc să privească oamenii.Ei erau complicați, ploaia nu!

Stropii se prelingeau pe geam precum oamenii pe care îi întâlnise în viața lui. Mai întâi bunicii, lenți, siguri pe ei, lăsând o dâră lungă și clară, de oameni care știau unde merg și care nu se grăbeau tocmai pentru că destinația le era cunoscută. Apoi părinții, mai grăbiți, deviind ușor spre stânga cum deviaseră și ei spre alte vieți, spre alte orașe, spre alte povești în care Stelu apărea doar ca personaj secundar. Apoi nevasta, cu dâra ei scurtă și bruscă, care se oprise dintr-odată în mijlocul geamului fără să ajungă nicăieri. Exact ca în viață! Și uite și elevii, mulți, mici, dispersați în toate direcțiile așa cum se împrăștie copiii când sună clopoțelul. Directorul, cel care l-a anunțat că e dat afară din învățământ pentru “comportament inadecvat” e o singură linie dreaptă, verticală, care tăiase totul în cale și apoi dispăruse.

Și uite-i acum pe toți, bunici, părinți, nevastă, elevi, director, alunecând împreună spre marginea de jos a geamului, acolo de unde nu se mai întoarce nimeni.

Pe obrajii lui cineva își făcuse de cap.

Un pictor nebun sau poate vreo ursitoare amăgită de vreun șarlatan de cartier, cineva îi tatuase natural irizații vineții, roz și chiar albastre, fără ac și fără cerneală. Să porți pe obraji un albastru ca de Voroneț e semn divin, asta o știe oricine a văzut mănăstirea și a înțeles că acea culoare n-a ieșit din mâna omului. Numai că la Stelu irizațiile astea erau ale pământului, nu ale cerului. Via bunicului din Ostrov intrase în el încă din adolescență și refuzase să mai iasă. Rămăsese acolo, în obraz, fidelă, cum rămâne pământul bun în omul care l-a iubit fără să ceară nimic înapoi.

Treizeci de ani îl băuse Stelu pe Dumnezeu. Și Dumnezeu, ca orice iubit adevărat care nu pleacă chiar dacă îl alungi, îi pictase pe obraji ce iubea Stelu mai mult; sângele Domnului. Licoarea care fusese strugure și devenise vin, și devenise rugăciune și devenise chin, și devenise apoi, după treizeci de ani și vreo două case, tot ce mai rămăsese din el.

Acum nu mai bea. Trupul îi știa pe amândoi, si pe cel care băuse și pe cel care renunțase, și uneori cei doi se certau noaptea, când nu era nimeni care să îi despartă.

Din buzunarul hainei ieșea colțul unei hârtii. Și pe hârtie, cu același pix cu care nota numerele, scria mereu același lucru: REZOLV PROBLEME!

Orice problemă! Gratis!

Nu cerșea. Asta era esențial. Nu întindea palma, nu invoca nici copii bolnavi, inundații sau neveste plecate, deși nevasta plecase, dar asta era altă problemă și o rezolvase după metoda lui, o transformase în număr și o lăsase să alunece pe geam. Acum oferea un serviciu. Oamenii au probleme, toți avem; de bani, de sănătate, de acoperișuri, de copii plecați, de inima albastră și de Dumnezeu absent. El le asculta și le rezolva. Nu pe toate. Dar mai multe decât credeau ei că pot fi rezolvate. Și nu pentru bani, deși dacă îi dădeau nu refuza, ci pentru că altfel numerele din cap nu aveau unde să se ducă și îl dureau fizic, ca un dinte stricat pe care nu îl poți ignora. Păi, tu stii cum e să-ti joace numerele-n cap? Vârsta, banii, copiii, amorul, taxele și impozitele, toate astea sunt numere. Chiar si sexul, tot despre numere e!

Tramvaiul scârțâi la o curbă și Stelu văzu că intrase în cartierul Meseriilor.

Străzile se îngustau, firmele luminoase se schimbau. Lumina felinarelor devenea mai rară și mai galbenă, e lumină d-aia care nu vrea să vadă prea mult primprejur. Știa cartierul. Venea de câteva ori pe săptămână la restaurantul meseriașilor.” La Matache” îi zicea toată lumea, deși Matache murise acu’ doișpe ani și altul ii luase locul, dar numele îi rămăsese așa cum rămân împietrite cârciumile care au văzut destule ca să nu mai aibă nevoie să se schimbe.

Acolo își făcea veacul pentru că acolo oamenii aveau probleme cu banii și cu frica. Si problemele concrete cu bani și cu frică sunt cele mai ușor de rezolvat dacă știi să numeri. Meseriașii îl lăsau în pace, nu îl iubeau, nu îl invitau, dar îl tolerau asa cum tolerezi un câine de cartier care nu mușcă și nici nu latră prea tare.

Coborî din tramvai.

Ploaia îl primi fără ceremonie. Era Vinerea Mare și parcă mai mulți păcătoși erau la cârciumă decât la biserică. Nu că ar fi vreo acuză, oamenii au motivele lor și Dumnezeu le știe pe toate, ci pentru că explică de ce restaurantul La Matache era plin în seara aceea și de ce clopotele băteau în gol undeva în dealul de deasupra cartierului, fără să audă nimeni cu adevărat. Meseriașii veniseră pentru că Vinerea Mare e zi în care stai cu “ai tăi”, iar pentru ei “ai lor” erau cei de la masă, nu cei de la altar. Stelu venise pentru că La Matache era singurul loc din cartier unde era primit cu numerele lui cu tot și cu mintea ciorchine încă atârnată în viile Ostrovului.

Înăuntru La Matache mirosea a fasole fiartă și a lumânări, a vin vărsat, de butoi, și a oameni care muncesc cu mâinile și care nu se scuză pentru asta. Pe mese ardeau lumânări de priveghi, cică Vinerea Mare cere asta, lumânare și tăcere, și amintirea că ceva măreț s-a întâmplat azi, dar cu două mii de ani în urmă, chiar dacă nimeni dintre meseriașii ăștia nu mai știe exact ce. Lumina le cădea oblic pe fețe, jumătăți luminate, jumătăți în întuneric, nimeni întreg, nimeni complet ascuns, parcă sacrul nu mai cobora din cer, ci ieșea direct din oameni.

Habar n-aveau meseriașii că lumina aceea oblică, joasă, lovind obrazul pe jumătate și lăsând cealaltă jumătate în întuneric era celebrul clar-obscur al unui maestru italian care îl descoperise cu patru sute de ani în urmă și pe care îl pusese în tablourile lui cu îngeri și cu desfrânate. Și nici nu știau că sacrul nu coboară din cer în lumină albă și uniformă, ci iese din întuneric, că apare exact acolo unde nu te aștepți, pe jumătatea de față a unui om obișnuit, pe mâinile unui meseriaș, pe obrazul unei femei pe care lumea o socotește pierdută. Mâinile pe care maestrul le picta erau mâini de oameni ai străzii, bătătorite, imperfecte, cu unghii negre de muncă. Si poate tocmai de aceea erau mâini divine.

Stelu intră și se așeză în colțul lui, colțul acela din stânga, de unde vedea toată sala fără să fie văzut. Comandă un ceai și scoase hârtiile.

La masa din mijloc, un bărbat lat în umeri, cu mâini ca două lopeți, ridică ochii spre el și întoarse capul. Îl știa. Îl mai văzuse de câteva ori.

Dar în seara asta, mai era altcineva la masă, un necunoscut.

Un bărbat gras, cu cravată, cu degetele pline de inele care nu se potriveau cu nici o meserie concretă. Îl văzuse pe Stelu din prima secundă și îl citise imediat; “un nimeni, un atârnător, un om de dat afară când deranjează”, probabil că așa a gândit.

– Auzi, mă, tu rezolvi probleme, huh? Ți s-a dus buhul!

Stelu ridică ochii de pe hârtii.

– Rezolv, da!

– Ia, mă, atunci rezolvă și asta. Bărbatul cu inele scoase un telefon și îl puse pe masă.

– Nevastă-mea zice că am cheltuit mai mult decât am câștigat luna asta. Eu zic că nu. Cine are, mă, dreptate?

Stelu luă telefonul. Privi numerele. Număra deja înainte să fi terminat de privit.

– Nevastă-ta! spuse după un minut.

Tăcere.

– Ce? Păi, cum așa?

– Nevastă-ta are dreptate. Ai cheltuit cu trei sute douăzeci de lei mai mult decât ai câștigat. Dacă vrei să-ti arăt unde, îți arăt.

Bărbatul cu inele se înroși. Nu frumos, nu dramatic! Se înroși urât, de la gât în sus, cum se înroșesc oamenii când adevărul îi prinde cu martori.

– Du-te, bă, de-aici! Auzi, rezolva el probleme! spuse. Și chemă chelnerul, nervos.

– Scoate-l afară pe ăsta, că ne incurcă!

Stelu strânse hârtiile metodic, fiecare la locul ei. Se ridică.

Și atunci simți nu furie, nu umilință, ci ceva mai rău decât amândouă. Irizațiile vineții de pe obraji, albastrul acela de Voroneț, podgoriile bunicului, simți cum se strâng, se închid, se transformă în ceva uscat și mort, ca via după îngheț. Ca și cum singurul loc din lume în care Stelu mai era “cineva” tocmai murise în el.

Chelnerul era tânăr și îi era frică de bărbatul cu inele mai mult decât îi era milă de Stelu. Veni la masă și spuse, fără să îl privească:

– Vă rog frumos!

Se ridică. Nu spuse nimic. Numărul era corect, nevastă-sa avea dreptate și asta rămânea adevărat indiferent ce credea “inelatul”.

Ieși.

Ploaia îl primi fără să îl întrebe nimic. Se opri și privi înapoi spre geamul restaurantului.

Înăuntru, lumânările ardeau. O femeie cu părul strâns turna vin, gestul acela rotund, vechi, vinul roșu devenind aproape negru în lumina lumânării. Inelatul râdea în gura mare.

Stelu întoarse spatele și atunci o văzu pe Mia.

Stătea la câțiva metri, cu spatele la zidul de lângă restaurant, și nu se mișca. Nu se ferea de ploaie, fie se obișnuise, fie nu mai conta.

Nu era frumoasă în nici un fel pe care lumea să îl fi votat.

Corpul ei era o adunătură de compromisuri pe care natura le făcuse fără să o consulte, șolduri prea late, umeri prea strâmți, picioare care nu se hotărâseră exact cum să se așeze sub greutatea ei. Un corp care părea că a fost început de cineva și terminat de altcineva

Doar sânii erau armonioși!

Păreau opera unui al treilea care știuse exact ce face. Drepți, egali, cu o greutate care sfida discret legile fizicii, parcă aveau arcuri înăuntru, cum spuneau clienții, deși nici unul nu găsise vreodată cuvintele exacte și toți ajungeau la metafore mecanice pentru că altfel nu știau cum să descrie alcătuirea care ținea de cu totul altceva decât de fizica.

Mia Țâțe Drepte era numele de scenă al unei nefericite despre care toți clienții spuneau că aduce fericire si ușurare chiar și în câteva secunde.

Mia habar nu avea ce le oferea cu adevărat.

Știa că trupul ei singur nu ar fi explicat nimic. Știa că bărbații care-i treceau muntele nu veneau pentru ce credeau ei că vin, pentru zbânț. Ci veneau pentru că purtau înăuntru un înger captiv, câte o rușine sau o frică, sau o singurătate atât de veche că devenise parte din ei și nu o mai simțeau decât noaptea. Veneau la ea și acel ceva ieșea în câteva minute, o oră, și plecau mai ușori, nu mai buni, nu transformați, doar mai ușori, cum ești mai ușor după ce plângi chiar dacă nu știi de ce ai plâns.

De aceea, pe toți ușurații ea îi numea îngeri.

Nu din naivitate. Nu din povestea frumoasă pe care și-o spune omul ca să doarmă noaptea. Nu, ci pentru că înțelesese ceva pe care nu putea să îl formuleze dar îl simțea în fiecare dintre ei, că sunt slabi, că sunt nefericiți, că sunt singuri în feluri pe care soțiile lor nu le văd și prietenii lor nu le aud. Că sunt, în fond, exact ca ea. Exact ca Mia. Cu singura diferență că ea nu îi umilea. Nu îi judeca. Nu îi compătimea. Îi primea. Și primirea asta, simplă, caldă, fără condiții, asta elibera îngerul din ei, îngerul acela mic și speriat pe care îl purtau închis de ani și care nu știuse până atunci că poate ieși.

Credea în Dumnezeu cu simplitatea cu care credea în ploaie. Fără teologie, fără îndoială, fără nevoie de dovezi. Dumnezeu era acolo cum era și ploaia uneori; deranja, dar era.

Acum stătea în ploaie cu un carnețel mic în mână și cu frica în stomac. Frica aceea precisă, cu adresă și orar, a omului care știe că vine cineva și că sosirea aceea nu e bună. Peștele îi spusese că a furat. Că banii nu se adunau. Că va veni să îi explice cum nu se fură de la el.

Peștele nu era înger. Asta o știa sigur.

– Rezolv probleme, spuse o voce lângă ea.

Întoarse capul.

Mia privi hârtia. Privi obrajii, privi ochii unui om care a văzut destule ca să nu se mai mire de nimic și tocmai de aceea vede tot.

– Chiar orice? întrebă.

– Orice care se poate număra!

Ea deschise carnețelul și i-l întinse.

Stelu luă carnețelul și sfredeli numerele.Ochii lui alunecau pe cifre cum aleargă degetele unui orb pe o față cunoscută, găsind singuri adevărul ascuns în adunare și scădere.

– Ai câștigat două sute de lei mai mult decât scrie el, spuse după treizeci de secunde.

– Nu tu ai furat! El a numărat greșit sau a vrut să numere greșit. Nu e același lucru, dar rezultatul e același pentru tine.

Mia îl privi lung.

– Poți să scrii asta? Să am pe hârtie?

– Pot!

Se întoarseră amândoi spre geamul restaurantului, fără să se înțeleagă, ca și cum geamul acela era singurul birou disponibil pe strada aia. Stelu scoase pixul și scrise pe spatele uneia dintre hârtiile lui, cu geamul ca suport, cu stropii de ploaie alunecând între mâna lui și lumânările dinăuntru.

– Știi că niciun număr nu există singur?” spuse Stelu, fără să ridice pixul de pe hârtie.

– Stii că fiecare e suma celor două dinaintea lui. Fără ele, noul numar nu există. Apare din ele și dispare în cele care vin după.

Stelu termină de scris și privi hârtia o clipă. Afară ploaia cădea în același șir vechi, neschimbat.

– Soțul meu m-a jucat la cărți,spuse Mia deodată. Ca și cum hârtia cu numerele corecte îi dăduse voie, în sfârșit, să spună și ce nu se putea număra.

– Și a pierdut! La Matache, acum trei ani. A jucat toată noaptea și când n-a mai avut nimic, a pus și ce n-avea. M-a pus și pe mine.

Stelu privi spre geam. Înăuntru, la masa lui, “inelatul” își lua altă porție de râs.

– Acum el e stăpanul meu, spuse Mia.

Stelu privi spre geam. Același bărbat, același râs, același inelat!

Ploaia cădea, Mia a continuat:

– Al meu a murit la o lună după. De inimă sau de rușine. Nu știu care a venit prima.

– Și tu? intrebă Stelu.

– Eu am zis că plătesc datoria!

Pauză.

– Dar el tot adaugă. Câte ceva în fiecare lună , o dobândă, o penalizare, ceva. Ca să nu se termine niciodată.

– Și plătești!

Nu era întrebare. Era constatare.

-Trupul îl ia el, spuse Mia simplu, sufletul e al meu.

Stelu puse pixul în buzunar. Număra involuntar, datoria, anii, suma. Dar suma nu se închidea. Era un număr acolo care nu intra în nici un șir, care nu asculta de nici o regulă.

Era pentru prima oară când Fibonacci îl lăsase singur.

Si prima dată când a înțeles de ce fusese dat afară în seara aceea.

Stelu privi spre geamul restaurantului. Înăuntru, patronul de la Matache stătea la masa lui cu paharul plin. Îngerii Miei beau la mesele lor. Ea plătea afară în ploaie o datorie care nu fusese a ei.

Nu spuse nimic. Nu era nimic mai adevărat decât tăcerea aceea, era singurul răspuns corect.

Mia scoase din buzunar o bucată de pâine învelită într-o hârtie. O rupse în două și îi întinse lui jumătate.

Stelu luă pâinea. Mâncă.

Mia ridică sticla și bău un strop mic, cu ochii închiși și fața spre ploaie, ca într-o rugăciune pe care nu o știa pe dinafară dar pe care o simțea pe dinăuntru de când se știa.

Ieșiră.

La colțul străzii Mia se opri și ii întinse sticla fără să spună nimic. El o luă. Bău un strop, primul după mult timp. Atât de mic încât trupul nici nu apucă să îl recunoască.

Mia plecă spre noaptea ei.

Stelu puse sticla jos, lângă zid, cu grijă.

Porni si el spre stația de tramvai.

Clopotul bătea undeva în deal, prin ploaie.

Și atunci a inteles. Nu din cărți, nu din numere, ci din tăcerea aceea de lângă geam. Că există o singură datorie pe care n-o poți număra și n-o poți refuza, datoria altuia plătită cu trupul tău. Că asta făcuse Mia. Că asta făcuse, cu două mii de ani înaintea ei, Altcineva.

Că asta e Învierea.

Unu, unu, doi, trei, cinci.

Șirul nu se termina niciodată. Din jertfă ieșea viață, din viață alt număr, și din acela altul, înainte, mereu înainte, exact cum știuse Dumnezeu înaintea lui Fibonacci și cum știuse Fibonacci înaintea lui Stelu.

Și cum știuse Mia înaintea tuturor.

SERGIU TOADER | București, România

#nuvela #toader