O companie rusă de pe listele de sancțiuni ale SUA și UE „face ordine”, pe piața energiei electrice din Moldova

Compania rusească de inginerie constructoare de mașini „Power Machines” a intrat pe piața moldovenească prin offshore-uri dubioase și în ultimii 2 ani a încheiat contracte de sute de milioane de lei. Power Machines a intrat pe lista sancțiunilor americane în 2018 iar în 2019 contractul companiei incheiat cu Vietnam de aproape 1 miliard de dolari a fost reziliat. În aprilie 2020 compania în cauză extinde cooperarea cu Horus Energy, firma moldovenească a lui Valentin Balan, care în trecut și-a însușit sume uriașe de la bugetul de stat al Republicii Moldova, scrie Disinfo.md.

Ce este Power Machines și cum a ajuns în Moldova?

Pe piața internațională, Power Machines este un gigant în ingineria constructoare de mașini generând profituri de miliarde de dolari. Până în 2018, Power Machines a fost partener al Siemens-ului german într-o companie comună de producție a turbinelor dar mai aproape de mijlocul anului, relațiile au fost „deteriorate” din cauza încălcării contractului de către Power Machines și a furnizării de turbine cu gaz în Peninsula Crimeea, anexată de Rusia în 2014.

Sancțiunile împotriva acestei companii au fost impuse mai întâi de UE și Statele Unite, iar apoi, la începutul anului 2019 și de către Canada. Acestea sugerează că rezidenților din UE, Statele Unite și Canada le este interzis să intre în orice relații financiare cu Power Machines. Persoanele dar şi companiile supuse unor astfel de de sancțiuni sunt private de acces la tot ceea ce ține de sistemul financiar al Statelor Unite, al UE și al Canadei.

În același an, din cauza sancțiunilor, contractul companiei din Vietnam de aproape 1 miliard de dolari a fost reziliat. „Power Machines” a intentat un proces în valoarea de 250 de milioane de dolari, împotriva Vietnamului, dar încă nu se cunoaşte finalitatea acestuia.

„Mutarea” în Moldova

Pe fondul sancțiunilor și litigiilor îndelungate, atât în afara Rusiei, cât și pe teritoriul său, „Power Machines” se „mută” în Moldova. Compania a „câștigat faimă” în Moldova relativ recent, devenind participantă la contracte dubioase pentru achiziționarea serviciilor de modernizare a uneia dintre unitățile electrice, din ţara noastră. Licitația a fost organizată de AO Termoelectrica în 2019.

În Moldova, interesele (în principal financiare) ale „Power Machines” sunt reprezentate de compania locală Horus Energy. Pe site-ul său, Horus Energy s-a poziționat de mult timp drept „reprezentant regional al concernului „Power Machines”. În luna aprilie a anului trecut, companiile anunță despre „extinderea cooperării lor”, după care Horus Energy primește un contract impunător de la stat, „pentru modernizarea primei unități energetice a CET Chișinău”. Valoarea contractului constituie 240 de milioane de lei.

Pentru comparație, profitul din vânzările Horus Energy înainte de „extinderea cooperării” cu gigantul rus a fost de 12 milioane de lei (2018 – disinfo conform b2bhint.com). În 2019, profitului din vânzări s-a ridicat la 300% și a ajuns la 49 de milioane de lei.

Cine sunt Valentin Balan și Horus Energy?

Valentin Balan este administratorul Horus Energy. Fiica sa, Daniela Bălan, deține offshore-ul Prominvest Development, care este înregistrat în Seychelles. Prin intermediul acestei firme, fiica lui Balan deține 100% din acțiunile Horus SRL.

În timpul conducerii lui Voronin și Plahotniuc în Moldova, Horus Energy „a existat” în baza contractelor obținute de la stat. Acestea au fost încheiate cu societatea fără a organiza niciun concurs și cu încălcarea legislației privind achizițiile publice. În 2013, Ministerul Sănătății a dat în judecată compania, dar aceasta din urmă reușește să câștige litigiul, punându-și în buzunar și milioanele statului moldovenesc. După cum observăm, instanțele de judecată, care la acea vreme se aflau sub controlul lui Plahotniuc, au dat câștig de cauză companiei Horus SRL. În 2014, peste 4 milioane de lei au fost scoase din conturile Ministerului Sănătății – taxa pentru așa-numita licitație.

Unde ajung până la urmă banii acordați de Bănca Mondială?

În mai 2019, Republica Moldova a primit un împrumut de 70 de milioane de dolari de la Banca Mondială. Acești bani urmau să fie utilizați pentru a consolida capacitatea și fiabilitatea distribuției locale de energie electrică. În plus, autoritățile moldovenești s-au plâns de lipsa interconexiunilor eficiente cu sistemul energetic european. Potrivit acestora, structura de atunci a sistemului de alimentare cu energie electrică a creat riscuri semnificative pentru aprovizionare și o concurență limitată în domeniul asigurării cu energie electrică.

De atunci, au trecut doi ani, iar conducerea Termoelectrica organizează licitații pentru „modernizarea unităților electrice”, în care victoria o dețin aceiași agenți economici, în spatele cărora se află binecunoscuta companie „Power Machines”. Corupția și „șmecheria” oficialilor moldoveni au dus literalmente la faptul că această compania rusă, care este supusă la tot felul de sancțiuni ale instituțiilor europene și occidentale, continuă să existe și să absoarbă banii organizațiilor internaționale pe care Moldova i-a primit sub formă de împrumut – nu gratuit.

Horus Energy preferă să se poziționeze ca „unicul și principalul contractant al proiectelor de energie termică și energetică finanțate de BERD și Banca Mondială în Moldova”.

Licitație „pentru înghițirea banilor”

Până în prezent, prima și cea mai mare licitație organizată de Termoelectrica a avut loc în luna ianuarie 2019, când a fost anunțat tender-ul privind achiziționarea serviciilor de modernizare a primei unități energetice a CET Chișinău, în valoarede peste 11 milioane de euro. Termenii licitației, după cum notează experții au fost pliați după o anumită companie și anume – Horus Energy iar caracteristicile tehnice după Power Machines. Adică, societățile (cu excepția celor de mai sus), care intenționau să participe la licitație, pur și simplu nu au avut timp să furnizeze toată documentația necesară și să se adapteze la caracteristicile tehnice, specificate în caietul de sarcini . Termenul limită pentru depunerea documentelor, pentru un proiect în valoare de aproape un sfert de miliard de lei era de două săptămâni. Prin urmare, pentru a recunoaște oferta ca fiind valabilă și „transparentă”, Horus Energy, pregătește documentele pentru depunere, în avans. Și nu doar cele proprii, ci și pentru celelalte două companii fantomă.

Cu toate acestea, potrivit experților, Horus Energy s-a angajat să modernizeze prima unitate energetică, pentru 223 milioane de lei în perioada 2019-2020. Până la finalizarea lucrărilor (cu întârziere de șase luni), contractul prevedea deja o sumă diferită – 257 milioane de lei. Potrivit directorului ,Termoelectrica, dl Veaceslav Eni, suma a crescut datorită faptului că din momentul anunțului licitației și până la finalizarea lucrării, euro a crescut cu 1,63 lei.

În plus, până la punerea în funcțiune a instalației, a ieșit la iveală faptul că în perioada lucrărilor de modernizare, contractantul nu a îndeplinit termenii stabiliți, mai exact – nu a mărit capacitatea unității electrice la 110 MW / h. Experții susțin că acest lucru a dus la deteriorarea camerei de ardere a cazanului și, în consecință, la pagube ale socieții Termoelectrica în valoare 400 de milioane de lei.

Până în prezent, nici un Guvern nu a avut întrebări cu privire la modul în care compania își desfășoară activitățile pe teritoriul Republicii Moldova, care, pe de o parte, este gestionată prin companii off-shore iar pe de altă parte, „cooperează” cu gigantul rus inclus pe lista de sancțiuni a UE, Statelor Unite și Canadei.

Ce șanse există ca noul Guvern, care urmează să fie format în curând, să acorde o atenție mai sporită modului în care sunt gestionate împrumuturile financiare ale Republicii Moldova, care în câțiva ani vor trebui achitate de către copiii sau nepoții noștri. Cât de logic este ca banii primiți de la organizațiile internaționale să ajungă la companiile care se află pe lista de sancțiuni a acestor organizații și state?

Va funcționa oare „legea offshore”, pentru care parlamentarii au votat în prima lectură în 2019? Lege, menită să interzică la astfel de companii participarea la privatizare, proiecte de parteneriat public – privat și licitații de stat. Cu toate acestea, în Republica Moldova, după cum putem vedea, companiile offshore sunt libere să își rotească schemele până în prezent. Asta în condițiile, în care din mai 2013 avem o Hotărâre a Băncii Naționale «cu privire la stabilirea listei jurisdicțiilor ce nu implementează standarde internaționale de transparență», iar Insulele Seychelles, unde a fost înregistrată compania – mamă a Horus Energy SRL, fac parte din ea.

Ce șanse există ca noul Guvern să acorde o atenție încălcărilor incontestabile ale licitațiilor Termoelectrica și să încerce să asigure securitatea energetică a țării, lansând procedura de la zero și desfășurând-o în cele mai transparente condiții.

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Doamnelor, domnilor, stimați cititori,

Cadoul meu de Paști este o nuvelă, prima pe care o public aici. V-o ofer cu bucurie, ca pe un ou de Paști; înăuntru îi veți descoperi pe Stelu și pe Mia, doi oameni pe care lumea i-a lepădat și care vor deveni, asa cum veti vedea, personajele unui mesaj de Înviere.

Și totuși, din viețile lor atât de pământene, atât de bătute de ploaie, se naște ceva ce nici ei nu înțeleg pe deplin.

Ar putea fi oricare dintre noi. Poate chiar sunt.

Sărbători binecuvântate!

Stelu număra stropii de ploaie de pe geamul tramvaiului, fascinat de traiectoriile lor.

Nu era nebun chiar dacă mintea îi rătăcea, număra pentru că altfel nu știa unde se termină el și unde începe restul lumii și granița asta, oricât de subțire, trebuia păzită.

Stropul unu se unea cu stropul doi și din ele se năștea al treilea, mai greu, mai hotărât, alunecând spre marginea geamului cu viteza unui adevăr pe care nimeni altcineva în tramvaiul acesta nu îl vedea.

Unu, unu, doi, trei, cinci, opt, treisprezece.

Fibonacci a descoperit șirul acesta în secolul al treisprezecelea și l-a botezat cu numele lui. Dumnezeu insă l-a folosit cu mult înaintea matematicianului, în spirala melcului, în petalele florilor, în coastele omului. Stelu, mai cu moț, îi gasise taina si în ploaie. Si aflase despre aceste numere magice înaintea oricui din acest vagon, dar “știutul” nu îl ajutase niciodată cu nimic concret în afară de faptul că îi dădea un motiv să privească stropii de pe geam în loc să privească oamenii.Ei erau complicați, ploaia nu!

Stropii se prelingeau pe geam precum oamenii pe care îi întâlnise în viața lui. Mai întâi bunicii, lenți, siguri pe ei, lăsând o dâră lungă și clară, de oameni care știau unde merg și care nu se grăbeau tocmai pentru că destinația le era cunoscută. Apoi părinții, mai grăbiți, deviind ușor spre stânga cum deviaseră și ei spre alte vieți, spre alte orașe, spre alte povești în care Stelu apărea doar ca personaj secundar. Apoi nevasta, cu dâra ei scurtă și bruscă, care se oprise dintr-odată în mijlocul geamului fără să ajungă nicăieri. Exact ca în viață! Și uite și elevii, mulți, mici, dispersați în toate direcțiile așa cum se împrăștie copiii când sună clopoțelul. Directorul, cel care l-a anunțat că e dat afară din învățământ pentru “comportament inadecvat” e o singură linie dreaptă, verticală, care tăiase totul în cale și apoi dispăruse.

Și uite-i acum pe toți, bunici, părinți, nevastă, elevi, director, alunecând împreună spre marginea de jos a geamului, acolo de unde nu se mai întoarce nimeni.

Pe obrajii lui cineva își făcuse de cap.

Un pictor nebun sau poate vreo ursitoare amăgită de vreun șarlatan de cartier, cineva îi tatuase natural irizații vineții, roz și chiar albastre, fără ac și fără cerneală. Să porți pe obraji un albastru ca de Voroneț e semn divin, asta o știe oricine a văzut mănăstirea și a înțeles că acea culoare n-a ieșit din mâna omului. Numai că la Stelu irizațiile astea erau ale pământului, nu ale cerului. Via bunicului din Ostrov intrase în el încă din adolescență și refuzase să mai iasă. Rămăsese acolo, în obraz, fidelă, cum rămâne pământul bun în omul care l-a iubit fără să ceară nimic înapoi.

Treizeci de ani îl băuse Stelu pe Dumnezeu. Și Dumnezeu, ca orice iubit adevărat care nu pleacă chiar dacă îl alungi, îi pictase pe obraji ce iubea Stelu mai mult; sângele Domnului. Licoarea care fusese strugure și devenise vin, și devenise rugăciune și devenise chin, și devenise apoi, după treizeci de ani și vreo două case, tot ce mai rămăsese din el.

Acum nu mai bea. Trupul îi știa pe amândoi, si pe cel care băuse și pe cel care renunțase, și uneori cei doi se certau noaptea, când nu era nimeni care să îi despartă.

Din buzunarul hainei ieșea colțul unei hârtii. Și pe hârtie, cu același pix cu care nota numerele, scria mereu același lucru: REZOLV PROBLEME!

Orice problemă! Gratis!

Nu cerșea. Asta era esențial. Nu întindea palma, nu invoca nici copii bolnavi, inundații sau neveste plecate, deși nevasta plecase, dar asta era altă problemă și o rezolvase după metoda lui, o transformase în număr și o lăsase să alunece pe geam. Acum oferea un serviciu. Oamenii au probleme, toți avem; de bani, de sănătate, de acoperișuri, de copii plecați, de inima albastră și de Dumnezeu absent. El le asculta și le rezolva. Nu pe toate. Dar mai multe decât credeau ei că pot fi rezolvate. Și nu pentru bani, deși dacă îi dădeau nu refuza, ci pentru că altfel numerele din cap nu aveau unde să se ducă și îl dureau fizic, ca un dinte stricat pe care nu îl poți ignora. Păi, tu stii cum e să-ti joace numerele-n cap? Vârsta, banii, copiii, amorul, taxele și impozitele, toate astea sunt numere. Chiar si sexul, tot despre numere e!

Tramvaiul scârțâi la o curbă și Stelu văzu că intrase în cartierul Meseriilor.

Străzile se îngustau, firmele luminoase se schimbau. Lumina felinarelor devenea mai rară și mai galbenă, e lumină d-aia care nu vrea să vadă prea mult primprejur. Știa cartierul. Venea de câteva ori pe săptămână la restaurantul meseriașilor.” La Matache” îi zicea toată lumea, deși Matache murise acu’ doișpe ani și altul ii luase locul, dar numele îi rămăsese așa cum rămân împietrite cârciumile care au văzut destule ca să nu mai aibă nevoie să se schimbe.

Acolo își făcea veacul pentru că acolo oamenii aveau probleme cu banii și cu frica. Si problemele concrete cu bani și cu frică sunt cele mai ușor de rezolvat dacă știi să numeri. Meseriașii îl lăsau în pace, nu îl iubeau, nu îl invitau, dar îl tolerau asa cum tolerezi un câine de cartier care nu mușcă și nici nu latră prea tare.

Coborî din tramvai.

Ploaia îl primi fără ceremonie. Era Vinerea Mare și parcă mai mulți păcătoși erau la cârciumă decât la biserică. Nu că ar fi vreo acuză, oamenii au motivele lor și Dumnezeu le știe pe toate, ci pentru că explică de ce restaurantul La Matache era plin în seara aceea și de ce clopotele băteau în gol undeva în dealul de deasupra cartierului, fără să audă nimeni cu adevărat. Meseriașii veniseră pentru că Vinerea Mare e zi în care stai cu “ai tăi”, iar pentru ei “ai lor” erau cei de la masă, nu cei de la altar. Stelu venise pentru că La Matache era singurul loc din cartier unde era primit cu numerele lui cu tot și cu mintea ciorchine încă atârnată în viile Ostrovului.

Înăuntru La Matache mirosea a fasole fiartă și a lumânări, a vin vărsat, de butoi, și a oameni care muncesc cu mâinile și care nu se scuză pentru asta. Pe mese ardeau lumânări de priveghi, cică Vinerea Mare cere asta, lumânare și tăcere, și amintirea că ceva măreț s-a întâmplat azi, dar cu două mii de ani în urmă, chiar dacă nimeni dintre meseriașii ăștia nu mai știe exact ce. Lumina le cădea oblic pe fețe, jumătăți luminate, jumătăți în întuneric, nimeni întreg, nimeni complet ascuns, parcă sacrul nu mai cobora din cer, ci ieșea direct din oameni.

Habar n-aveau meseriașii că lumina aceea oblică, joasă, lovind obrazul pe jumătate și lăsând cealaltă jumătate în întuneric era celebrul clar-obscur al unui maestru italian care îl descoperise cu patru sute de ani în urmă și pe care îl pusese în tablourile lui cu îngeri și cu desfrânate. Și nici nu știau că sacrul nu coboară din cer în lumină albă și uniformă, ci iese din întuneric, că apare exact acolo unde nu te aștepți, pe jumătatea de față a unui om obișnuit, pe mâinile unui meseriaș, pe obrazul unei femei pe care lumea o socotește pierdută. Mâinile pe care maestrul le picta erau mâini de oameni ai străzii, bătătorite, imperfecte, cu unghii negre de muncă. Si poate tocmai de aceea erau mâini divine.

Stelu intră și se așeză în colțul lui, colțul acela din stânga, de unde vedea toată sala fără să fie văzut. Comandă un ceai și scoase hârtiile.

La masa din mijloc, un bărbat lat în umeri, cu mâini ca două lopeți, ridică ochii spre el și întoarse capul. Îl știa. Îl mai văzuse de câteva ori.

Dar în seara asta, mai era altcineva la masă, un necunoscut.

Un bărbat gras, cu cravată, cu degetele pline de inele care nu se potriveau cu nici o meserie concretă. Îl văzuse pe Stelu din prima secundă și îl citise imediat; “un nimeni, un atârnător, un om de dat afară când deranjează”, probabil că așa a gândit.

– Auzi, mă, tu rezolvi probleme, huh? Ți s-a dus buhul!

Stelu ridică ochii de pe hârtii.

– Rezolv, da!

– Ia, mă, atunci rezolvă și asta. Bărbatul cu inele scoase un telefon și îl puse pe masă.

– Nevastă-mea zice că am cheltuit mai mult decât am câștigat luna asta. Eu zic că nu. Cine are, mă, dreptate?

Stelu luă telefonul. Privi numerele. Număra deja înainte să fi terminat de privit.

– Nevastă-ta! spuse după un minut.

Tăcere.

– Ce? Păi, cum așa?

– Nevastă-ta are dreptate. Ai cheltuit cu trei sute douăzeci de lei mai mult decât ai câștigat. Dacă vrei să-ti arăt unde, îți arăt.

Bărbatul cu inele se înroși. Nu frumos, nu dramatic! Se înroși urât, de la gât în sus, cum se înroșesc oamenii când adevărul îi prinde cu martori.

– Du-te, bă, de-aici! Auzi, rezolva el probleme! spuse. Și chemă chelnerul, nervos.

– Scoate-l afară pe ăsta, că ne incurcă!

Stelu strânse hârtiile metodic, fiecare la locul ei. Se ridică.

Și atunci simți nu furie, nu umilință, ci ceva mai rău decât amândouă. Irizațiile vineții de pe obraji, albastrul acela de Voroneț, podgoriile bunicului, simți cum se strâng, se închid, se transformă în ceva uscat și mort, ca via după îngheț. Ca și cum singurul loc din lume în care Stelu mai era “cineva” tocmai murise în el.

Chelnerul era tânăr și îi era frică de bărbatul cu inele mai mult decât îi era milă de Stelu. Veni la masă și spuse, fără să îl privească:

– Vă rog frumos!

Se ridică. Nu spuse nimic. Numărul era corect, nevastă-sa avea dreptate și asta rămânea adevărat indiferent ce credea “inelatul”.

Ieși.

Ploaia îl primi fără să îl întrebe nimic. Se opri și privi înapoi spre geamul restaurantului.

Înăuntru, lumânările ardeau. O femeie cu părul strâns turna vin, gestul acela rotund, vechi, vinul roșu devenind aproape negru în lumina lumânării. Inelatul râdea în gura mare.

Stelu întoarse spatele și atunci o văzu pe Mia.

Stătea la câțiva metri, cu spatele la zidul de lângă restaurant, și nu se mișca. Nu se ferea de ploaie, fie se obișnuise, fie nu mai conta.

Nu era frumoasă în nici un fel pe care lumea să îl fi votat.

Corpul ei era o adunătură de compromisuri pe care natura le făcuse fără să o consulte, șolduri prea late, umeri prea strâmți, picioare care nu se hotărâseră exact cum să se așeze sub greutatea ei. Un corp care părea că a fost început de cineva și terminat de altcineva

Doar sânii erau armonioși!

Păreau opera unui al treilea care știuse exact ce face. Drepți, egali, cu o greutate care sfida discret legile fizicii, parcă aveau arcuri înăuntru, cum spuneau clienții, deși nici unul nu găsise vreodată cuvintele exacte și toți ajungeau la metafore mecanice pentru că altfel nu știau cum să descrie alcătuirea care ținea de cu totul altceva decât de fizica.

Mia Țâțe Drepte era numele de scenă al unei nefericite despre care toți clienții spuneau că aduce fericire si ușurare chiar și în câteva secunde.

Mia habar nu avea ce le oferea cu adevărat.

Știa că trupul ei singur nu ar fi explicat nimic. Știa că bărbații care-i treceau muntele nu veneau pentru ce credeau ei că vin, pentru zbânț. Ci veneau pentru că purtau înăuntru un înger captiv, câte o rușine sau o frică, sau o singurătate atât de veche că devenise parte din ei și nu o mai simțeau decât noaptea. Veneau la ea și acel ceva ieșea în câteva minute, o oră, și plecau mai ușori, nu mai buni, nu transformați, doar mai ușori, cum ești mai ușor după ce plângi chiar dacă nu știi de ce ai plâns.

De aceea, pe toți ușurații ea îi numea îngeri.

Nu din naivitate. Nu din povestea frumoasă pe care și-o spune omul ca să doarmă noaptea. Nu, ci pentru că înțelesese ceva pe care nu putea să îl formuleze dar îl simțea în fiecare dintre ei, că sunt slabi, că sunt nefericiți, că sunt singuri în feluri pe care soțiile lor nu le văd și prietenii lor nu le aud. Că sunt, în fond, exact ca ea. Exact ca Mia. Cu singura diferență că ea nu îi umilea. Nu îi judeca. Nu îi compătimea. Îi primea. Și primirea asta, simplă, caldă, fără condiții, asta elibera îngerul din ei, îngerul acela mic și speriat pe care îl purtau închis de ani și care nu știuse până atunci că poate ieși.

Credea în Dumnezeu cu simplitatea cu care credea în ploaie. Fără teologie, fără îndoială, fără nevoie de dovezi. Dumnezeu era acolo cum era și ploaia uneori; deranja, dar era.

Acum stătea în ploaie cu un carnețel mic în mână și cu frica în stomac. Frica aceea precisă, cu adresă și orar, a omului care știe că vine cineva și că sosirea aceea nu e bună. Peștele îi spusese că a furat. Că banii nu se adunau. Că va veni să îi explice cum nu se fură de la el.

Peștele nu era înger. Asta o știa sigur.

– Rezolv probleme, spuse o voce lângă ea.

Întoarse capul.

Mia privi hârtia. Privi obrajii, privi ochii unui om care a văzut destule ca să nu se mai mire de nimic și tocmai de aceea vede tot.

– Chiar orice? întrebă.

– Orice care se poate număra!

Ea deschise carnețelul și i-l întinse.

Stelu luă carnețelul și sfredeli numerele.Ochii lui alunecau pe cifre cum aleargă degetele unui orb pe o față cunoscută, găsind singuri adevărul ascuns în adunare și scădere.

– Ai câștigat două sute de lei mai mult decât scrie el, spuse după treizeci de secunde.

– Nu tu ai furat! El a numărat greșit sau a vrut să numere greșit. Nu e același lucru, dar rezultatul e același pentru tine.

Mia îl privi lung.

– Poți să scrii asta? Să am pe hârtie?

– Pot!

Se întoarseră amândoi spre geamul restaurantului, fără să se înțeleagă, ca și cum geamul acela era singurul birou disponibil pe strada aia. Stelu scoase pixul și scrise pe spatele uneia dintre hârtiile lui, cu geamul ca suport, cu stropii de ploaie alunecând între mâna lui și lumânările dinăuntru.

– Știi că niciun număr nu există singur?” spuse Stelu, fără să ridice pixul de pe hârtie.

– Stii că fiecare e suma celor două dinaintea lui. Fără ele, noul numar nu există. Apare din ele și dispare în cele care vin după.

Stelu termină de scris și privi hârtia o clipă. Afară ploaia cădea în același șir vechi, neschimbat.

– Soțul meu m-a jucat la cărți,spuse Mia deodată. Ca și cum hârtia cu numerele corecte îi dăduse voie, în sfârșit, să spună și ce nu se putea număra.

– Și a pierdut! La Matache, acum trei ani. A jucat toată noaptea și când n-a mai avut nimic, a pus și ce n-avea. M-a pus și pe mine.

Stelu privi spre geam. Înăuntru, la masa lui, “inelatul” își lua altă porție de râs.

– Acum el e stăpanul meu, spuse Mia.

Stelu privi spre geam. Același bărbat, același râs, același inelat!

Ploaia cădea, Mia a continuat:

– Al meu a murit la o lună după. De inimă sau de rușine. Nu știu care a venit prima.

– Și tu? intrebă Stelu.

– Eu am zis că plătesc datoria!

Pauză.

– Dar el tot adaugă. Câte ceva în fiecare lună , o dobândă, o penalizare, ceva. Ca să nu se termine niciodată.

– Și plătești!

Nu era întrebare. Era constatare.

-Trupul îl ia el, spuse Mia simplu, sufletul e al meu.

Stelu puse pixul în buzunar. Număra involuntar, datoria, anii, suma. Dar suma nu se închidea. Era un număr acolo care nu intra în nici un șir, care nu asculta de nici o regulă.

Era pentru prima oară când Fibonacci îl lăsase singur.

Si prima dată când a înțeles de ce fusese dat afară în seara aceea.

Stelu privi spre geamul restaurantului. Înăuntru, patronul de la Matache stătea la masa lui cu paharul plin. Îngerii Miei beau la mesele lor. Ea plătea afară în ploaie o datorie care nu fusese a ei.

Nu spuse nimic. Nu era nimic mai adevărat decât tăcerea aceea, era singurul răspuns corect.

Mia scoase din buzunar o bucată de pâine învelită într-o hârtie. O rupse în două și îi întinse lui jumătate.

Stelu luă pâinea. Mâncă.

Mia ridică sticla și bău un strop mic, cu ochii închiși și fața spre ploaie, ca într-o rugăciune pe care nu o știa pe dinafară dar pe care o simțea pe dinăuntru de când se știa.

Ieșiră.

La colțul străzii Mia se opri și ii întinse sticla fără să spună nimic. El o luă. Bău un strop, primul după mult timp. Atât de mic încât trupul nici nu apucă să îl recunoască.

Mia plecă spre noaptea ei.

Stelu puse sticla jos, lângă zid, cu grijă.

Porni si el spre stația de tramvai.

Clopotul bătea undeva în deal, prin ploaie.

Și atunci a inteles. Nu din cărți, nu din numere, ci din tăcerea aceea de lângă geam. Că există o singură datorie pe care n-o poți număra și n-o poți refuza, datoria altuia plătită cu trupul tău. Că asta făcuse Mia. Că asta făcuse, cu două mii de ani înaintea ei, Altcineva.

Că asta e Învierea.

Unu, unu, doi, trei, cinci.

Șirul nu se termina niciodată. Din jertfă ieșea viață, din viață alt număr, și din acela altul, înainte, mereu înainte, exact cum știuse Dumnezeu înaintea lui Fibonacci și cum știuse Fibonacci înaintea lui Stelu.

Și cum știuse Mia înaintea tuturor.

SERGIU TOADER | București, România