Despre soluția favorită a statului român; când este incompetent și iresponsabil, învinovățește cetățenii.

V-ați întâlnit cu ursul? V-a fost frică de el? Cine v-a pus să mergeți acolo? Vi s-a făcut rău la volan? Cine v-a pus să vă îmbolnăviți? V-a bătut “organul”? Cine v-a pus să nu vă mulați pe prostia lui?

Pentru toate problemele ei eterne, pentru profunda ei lipsă de soluții și pentru iresponsabilitatea de care dă dovadă în protecția propriilor cetățeni, fascinanta Românie are un singur răspuns: e vina noastră că suntem în locul greșit, la momentul greșit, în fața unui stat care n-a avut niciodată timp pentru noi. Dispreț total, minciună sfruntată și manipulare ticăloasă sunt numele procedurilor pe care statul le urmează atunci când ar trebui să facă ceva.

Doamnelor și domnilor, vă invit la o incursiune în jungla ineficienței statului care ne ține captivi în timp ce ne și învinovățește. Rușine eternă acestor mizerabili, glorie celor care nu numai că îndură consecințele acțiunilor acestor impostori, dar care și înțeleg ce se întâmplă și cum ar trebui să fie. Cel mai mare pericol nu e nici ursul și nici organul cu tomfa si pulanul, e normalizarea aberației, obișnuința cu ideea că noi suntem de vină, nu incompetenții care habar n-au ce vorbesc și nici ce ar trebui să facă.

Dacă citiți până la capăt, s-ar putea să vă fie de folos și să înțelegeți mai mult. Și, cu puțin noroc, să vă și înfuriați exact cât trebuie.

Nu plimbați și nu hrăniți urșii, devoalați “râșii”!

 Vinovat e cetățeanul

Există un mecanism pe care statul român l-a perfecționat în cei treizeci și ceva de ani de democrație de la care așteptam altceva. Nu e nimic spectaculos, nu face zgomot, nu necesită curaj politic. Dimpotrivă, e soluția perfectă pentru un aparat de guvernare lipsit de competență, de voință și de memorie.

Mecanismul funcționează astfel:

statul nu rezolvă problema → problema explodează → statul dă vina pe cetățean
Simplu, eficient, repetabil la infinit. Nu cere nimic special, nici o competență certă, nici planificare, nici politici publice și, mai ales, nu cere asumare. Cere doar un vinovat la îndemână. Iar cetățeanul e mereu la îndemână, pentru că cetățeanul obișnuit nu are variante de fugă, nu se poate ascunde în pădure și nu are avocați plătiți din bani publici.

Săptămâna asta, mecanismul pe care îl descriu aici a funcționat în două locuri simultan.

Pe un bulevard din Constanța, un șofer de TIR de 49 de ani din Oradea a pierdut controlul camionului. A lovit zece mașini, un autobuz, un stâlp, un copac. Spectacolul a durat câteva minute bune, în trafic dens, ziua în amiaza mare.

Cauza, aflată ulterior, bărbatul suferise o criză hipoglicemică severă.

Omul era în comă.

Nu a condus beat, nici drogat, era bolnav.

Inconștient.

O victimă medicală la volanul unui vehicul de zeci de tone este exact genul de situație pentru care există protocoale, proceduri, ambulanțe și, în lumea civilizată, echipaje instruite să recunoască o urgență medicală. Asta se numește calificare, asta se numește training, asta se numește grijă față de cetățean și asta face diferența între un stat responsabil și unul ticălos.
Cel ticălos doar pretinde că oferă servicii specializate, în timp ce, în realitate, oferă sinecuri unor apropiați în numele unui serviciu vital. Adică, se folosește de o nevoie reală, dar livrează un simulacru, un fake!

La fața locului au ajuns polițiștii locali. Și cum șoferul nu deschidea portiera și nu răspundea la comenzile lor, au făcut ceea ce știu să facă mai bine, l-au lovit și i-au dat cu spray lacrimogen în față. Unui om în comă hipoglicemică.

Că nu au putut distinge un bolnav de un prefăcut, o victimă de un infractor, omul care nu poate de omul care nu vrea, asta nu e o scăpare individuală, e o descriere instituțională.
Poliția locală nu are, în mod sistematic, nici pregătirea, nici protocoalele, nici cultura instituțională necesare pentru altceva decât reflexul brut.

Înființată prin Legea 155/2010, această structură a fost de la bun început ceea ce e și astăzi: brațul înarmat al primarilor, un depozit de clientelă politică locală deghizat în uniformă, o soluție pentru oamenii pe care partidul la putere în primărie trebuia să-i angajeze undeva. Timp de șapte ani de la înființare, profesia de „polițist local” nici măcar nu exista în Clasificarea Ocupațiilor din România, oamenii patrulau cu tomfe la cingătoare, fără să fie o profesie recunoscută legal.

Nici o faptă de vitejie nu apare pe numele lor. În schimb, există o lungă listă de abuzuri, de felurite șmenuri și fapte de corupție, bătăi filmate, intervenții haotice și dosare administrative clasate sub umbrela „anchetelor interne”, adică sub influența semianalfabetului șef care îi acoperă pe semianalfabeții subordonați. Primarii îi folosesc pe acești gealaţi nu numai pentru sifonare de fonduri și trafic de influență, dar și pentru chestii mai lumești: fie să le spioneze amantele, fie să intimideze adversarii politici sau afaceriștii incomozi, fie să controleze consilierii vocali, fie să le păzească odraslele de droguri și anturaje dubioase.

Când mecanismul lor cel mai evoluat e tomfa, nu ne mai miră că au bătut un om exact când acesta avea cea mai mare nevoie de ajutor. În loc ca principala grijă să fie oprirea prin orice mijloace a mastodontului, polițiștii locali au vrut mai întâi să-l pedepsească pe “nemernic”.

Ideea este că orice alta acțiune logică ar fi fost infinit mai buna decât o corecție fizică aplicată șoferului, mai ales cand vehiculul deja se oprise într-un pom!

Statul învins de urs
Pe Transfăgărășan, același mecanism, dar perfecționat pe parcursul a trei decenii.

În mai puțin de trei săptămâni, nouă turiști atacați de urși, opt dintre ei cetățeni străini. Un cuplu de portughezi de peste 60 de ani, femeia cu spatele la animal pentru un selfie, bărbatul mușcat când a vrut s-o apere. O tânără ucraineancă de 18 ani, mușcată la picior lângă mașina ei. Aceeași femelă cu pui, același tronson de șosea, aceiași 23 de urși identificați pe acel traseu, obișnuiți cu oamenii până la pierderea oricărei inhibiții naturale. Toate victimele menționate au greșit, prostia și inconștiența lor nu sunt de negat.

Dar tocmai de aceea problema este cu totul și cu totul alta.

Pagubele produse de urși în România nu sunt o știre nouă. Sunt o cronică veche și sângeroasă a neputinței și a lașității statului român.

Conform unui recensământ bazat pe probe ADN, Ministerul Mediului a prezentat în aprilie 2025 un studiu („Implementarea planului național de acțiune pentru conservarea populației de urs brun din România”) din care reiese că în România trăiesc între 10.419 și 12.770 de urși bruni. Aceste cifre au un nivel de încredere de 95%.

La baza acestei estimări stau analizele a peste 24.000 de probe genetice recoltate din 25 de județe în perioada 2022–2025.

Numărul optim pe care îl poate susține mediul natural al țării este estimat la aproape 4.000 de exemplare, deci România are de peste două ori și jumătate mai mulți urși decât capacitatea portantă a habitatului. România concentrează aproximativ 60–65% din totalul urșilor bruni din Europa, excluzând Rusia.

WWF România / World Wide Fund for Nature România a ridicat însă rezerve față de metodologie, semnalând riscul „indivizilor fantomă”, situații în care probe deteriorate sau contaminate pot duce la contabilizarea aceluiași urs de două sau mai multe ori. Cercetări pe alte populații de urși arată că eliminarea unor astfel de erori a redus numărul final de indivizi cu peste 20%. WWF a solicitat publicarea completă a metodologiei, a datelor brute și un audit genetic independent.

Dar, indiferent de disputa pe “suta de urși”, realitatea crudă ne demonstrează și nouă, și WWF România, că suntem țara urșilor. În mod cert, fără a apela la probe ADN, numărul lor este cu mult, cu mult mai mult, peste ceea ce permite arealul disponibil.
Aceeste cifre uriașe nu s-a obținut printr-o conspirație a naturii, ci prin decenii de inacțiune politică, de legi schimbate după cum bătea vântul ecologist, prin miniștri care au preferat să nu facă nimic decât să decidă protejarea cetățeanului în primul rând.

Rezultatul este o specie scoasă din echilibrul ecologic, împinsă spre habitatele umane, transformată în pericol public permanent, cu un conflict major, natural, existențial și social, între urs și om, conflict pe care politrucii iresponsabili l-au cultivat cu sârg timp de treizeci de ani.
Ministrul mediului, doamna Diana Buzoianu, a apărut de curând la televiziunile care îi țin hangul și a explicat cu seninătate că problema sunt turiștii care hrănesc urșii. Atât. Nici un cuvânt despre cele trei decenii de politici publice absente. Nici un cuvânt despre faptul că opt din nouă victime erau cetățeni străini care n-aveau de unde să știe că pe șoseaua asta cu priveliști de copertă de calendar îi pândesc 23 de urși pentru că nu există suficiente panouri mari, vizibile, în limbi de circulație internațională, care să le spună asta. Nici un cuvânt despre absența oricărui plan coerent de reducere a numărului de urși, de relocare, de management al exemplarelor problemă. Doar turiștii sunt „inconștienți”. Statul e curat!

Înapoi la stiință! Și la strategii elaborate pe baza științei!

Ca să înțelegem de ce statul este ticălos, trebuie să ne întoarcem la știință și la documentele oficiale și să vedem ce spun specialiștii despre carnivorele mari, precum și despre problema ursului brun din România.

În literatura de specialitate, cei mai citati autori sunt Graeme Caughley, Anthony R. E. Sinclair și John M. Fryxell, autorii renumitului manual “Wildlife Ecology, Conservation, and Management”. Această lucrare fundamentală abordează dinamica populațiilor, ecologia comportamentală și conservarea biodiversității, instrumente științifice prin care orice țară poate gestiona durabil populațiile de urși sau alte carnivore mari.

În Romania, există specialiști de marcă, profesori universitari și cercetători, biologi, care au contribuții foarte importante în cinegetică si în managementul cabinetelor -Vasile Cotta “Vânatul și Vânătoarea în România”, Ovidiu Ionescu – lucrările despre carnivorele mari. Mai mult, la nivel guvernamental exista și Planul de Acțiune pentru Conservarea Populației de Urs Brun din România.

Este de observat că filozofia școlii românești de cinegetică include toate conceptele științifice moderne – capacitatea de suport a habitatului / carrying capacity, recolta durabilă / sustainable harvest, distincția dintre populația optimă și populația maximă conform căreia obiectivul managementului nu este atingerea numărului maxim de indivizi, ci menținerea populației la un nivel compatibil cu resursele și cu obiectivele de conservare.

Recolta durabilă (sustainable harvest) este, poate, cel mai important concept al ecologiei moderne și al întregii dezbateri despre urs, pentru că stabilește necesitatea unui nivel de extracție care nu afectează viabilitatea populației.
Caughley numește acest principiu “management prin recoltă sustenabilă”.

Și, atenție, el nu este o invenție a vânătorilor, ci unul dintre fundamentele ecologiei aplicate!

Deci, cel puțin la nivel științific, academic, suntem în rândul țărilor civilizate și asta presupune că avem expertiza necesară pentru a rezolva această problemă.

Hmm, dar realitatea nu este atât de simplă!

În ecologia faunei sălbatice, nici o populație nu crește nelimitat. Creșterea numerică este reglată de resurse, spațiu, hrană, mortalitate, reproducere și de ceea ce literatura de specialitate numește „capacitate de suport” a habitatului.
Așa cum am menționat mai sus, în manualele clasice de management al faunei, Caughley, Sinclair și Fryxell, conservaționiști și ecologiști cu toții, se arată că managementul unei populații nu înseamnă doar protecție pasivă, ci menținerea populației într-un interval compatibil cu habitatul, cu celelalte specii și cu toleranța socială.

În cazul ursului brun, lipsa managementului nu înseamnă „natură lăsată în echilibru”, deoarece România nu mai este un ecosistem sălbatic continuu, ci un teritoriu intens locuit, exploatat forestier, agricol, turistic și traversat de infrastructură.

Când efectivul depășește capacitatea ecologică și, mai ales, capacitatea socială de suport, apar fenomene previzibile: dispersia exemplarelor tinere spre localități, creșterea competiției pentru hrană, habituarea la surse antropice de hrană, pagube în gospodării și agricultură, atacuri asupra animalelor domestice, accidente rutiere și chiar atacuri asupra oamenilor.

Problema este că în România atacurile urșilor au devenit regulă, că ele nu mai sunt demult doar cazuri extreme, izolate.
Ghidurile europene pentru carnivorele mari recomandă management la nivel de populație, bazat pe monitorizare, planuri adaptative și reducerea conflictelor, nu simple reacții punctuale după incidente.

România are obligația de conservare a speciei, dar conservarea nu este sinonimă cu nelimitarea numerică.

Chiar documentele românești privind ursul brun prevăd menținerea populației într-o stare favorabilă, „în coexistență cu oamenii“, iar planul de acțiune menționează explicit necesitatea unei populații optime ecologic, economic și social, menținută în echilibru prin măsuri coordonate tehnic și științific.

Prin urmare, dacă astăzi se invocă doar relocarea, gardurile electrice, informarea publicului sau intervențiile de urgență, acestea sunt măsuri utile, dar incomplete. Ele gestionează conflictul social, nu populația exemplarelor de urs.
Management real înseamnă:

estimare genetică periodică
zonare pe risc
stabilirea unui efectiv-țintă pe regiuni
protejarea femelelor cu pui
extragerea exemplarelor problemă
prevenirea hrănirii artificiale
gestionarea deșeurilor și, acolo unde datele o justifică,
cote de intervenție sau recoltare fundamentate științific
Cauzele lipsei unui management coerent sunt în principal instituționale și politice: teama de reacția publică, confuzia între protecție și non-intervenție, lipsa unor date genetice constante, asta până de curând, presiunea ONG-urilor pentru care “protecție” înseamnă business, fragmentarea responsabilităților între autoritate, gestionari, primării și jandarmerie, precum și evitarea asumării unei decizii politice nepopulare.

Profesorii și practicienii care au construit cinegetica românească, Ionel Pop, V. Cotta, N. Comșa, Al. Borza, apoi specialiștii ICAS și ai facultăților de silvicultură au preluat modelul central-european german și austriac și au concluzionat că fauna sălbatică reprezintă o resursă regenerabilă care trebuie menținută la un nivel optim, nu la nivelul maxim posibil.

În literatura cinegetică românească tradițională, obiectivul nu era numărul maxim de animale, ci efectivul optim, structură normală pe sexe, structură normală pe clase de vârstă, raport echilibrat cu habitatul, raport echilibrat cu agricultura și comunitățile umane.
Această filozofie se regăsește și astăzi în Planul oficial al României pentru urs, care vorbește despre „populația optimă de urs brun să aibă o structură normală pe sexe și clase de vârstă” și să fie acceptabilă din punct de vedere al prejudiciilor produse omului.

Fugiți, mă, cu ursu’!

Deci, dacă există expertiza științifică, daca avem un Plan național și dacă avem și specialiști, de ce încă ne omoară ursul si după 30 de ani?

Răspunsul este uluitor: în ultimii 20 de ani, decizia privind ursul s-a mutat treptat din zona silviculturii, a cinegeticii și a ecologiei populațiilor către zona politicilor de conservare, a dreptului european, a comunicării publice și a presiunii ONG-urilor.
Rezultatul este că astăzi dezbaterea nu mai este „Care este efectivul optim?” ci „Cum evităm conflictele fără a fi acuzați că reducem populația?”

Cu alte cuvinte, știința a fost învinsă de militantism, de oameni ignoranți care cred că fac bine, dar și de către oameni foarte bine pregătiți orientați însă spre business, de umbre ale binelui care compromit ideea de protecție a speciei și ale căror decizii sfârșesc și prin a distruge specia, și prin a omorî oameni nevinovati.

Chiar documentele oficiale elaborate în cadrul proiectelor LIFE și aprobate de minister prevăd „menținerea unei populații optime… prin extragerea surplusului populațional… prin acțiuni specifice de vânătoare reglementată”, în realitate lucrurile nu stau așa. Deci, specialiștii care au elaborat planul spun negru pe alb că surplusul trebuie extras, ministerul recunoaște existența planului, dar dezbaterea publică este adesea purtată ca și cum simpla discutare a reducerii efectivului ar fi incompatibilă cu conservarea.

Aceasta este probabil cea mai mare contradicție a politicii actuale privind managementul ursului brun din România.

Politicieni incompetenți și iresponsabili

Am răsfoit literatura de specialitate și documentele oficiale ale statului român doar pentru a pune în evidență lașitatea și ticăloșia politicienilor, a tuturor marțafoilor care și-au zis miniștri și care s-au perindat la conducerea Ministerului Mediului.

În context, intervenția doamnei ministru este nu numai revoltătoare și iresponsabilă, dar și profund lipsită de onestitate, purtând pecetea disprețului suveran față de cetățean și față de adevăr. Să spui că turiștii sunt de vină, fără să sufli o vorbă despre propria incompetență, este incalificabil.

Sigur, am stabilit, unii turiști sunt de vină, dar ce caută urșii în dulapurile și în bucătăriile oamenilor? Dar ziua în amiaza mare în orașe și pe șosele? Cum este posibil ca și acum, când cititi aceste randuri, ca oameni nevinovati să fie în pericol de a fi atacați de urs chiar la ei în casa?

Din tot dezastrul numit managementul ursului în România, câteva adevăruri rămân, dureroase și de neclintit; politicianul român, indiferent de partid, de ideologie sau de promisiunile solemne, preferă să lase cetățeanul în pericol de moarte decât să-și riște fotoliul printr-o decizie justă și urgentă, dar incomodă. Că o minoritate zgomotoasă, bine hrănită și mai bine organizată, poate răsturna faptele, poate mistifica realitatea și poate transforma adevărul în opinie și opinia în politica publica. Și că oameni de știință cu reputații construite în decenii pot să-și vândă concluziile în funcție de context, fie la prețul unui proiect cu finanțare europeană, fie la cel al unei promovari susținute politic.

Restul, declarații, strategii, planuri naționale de acțiune, e doar zgomot de fond. Suntem singuri. La mila Domnului, în voia ursului și în grija nimănui.

Noi cu ursul, ei de râs
Există, în fauna României, două animale cu reputație proastă.

Ursul care ucide din instinct, de foame, din frică, din logica elementară a supraviețuirii. El nu minte, nu se scuză, nu convoacă conferințe de presă în care să explice că vina e a mistreților care l-au provocat. Ursul e cel puțin onest în brutalitatea lui.

Râsul, în schimb, cel din pădure, nu cel de la minister, e un prădător discret, silențios, care urmărește îndelung prada și lovește fulgerător, când aceasta nu se mai așteaptă. Nu lasă urme vizibile. Dispare înainte să înceapă ancheta.

În timp ce noi ne luptăm cu urșii, ei sunt râșii. De râsul lumii întregi, spre tragismul românilor.

Și, spre deosebire de ursul de pe Transfăgărășan, “râșii” noștri politici nu pot fi fotografiați pe marginea șoselei și nu pot fi amendați pentru că hrănesc mulțimea cu minciuni. Stau în birouri climatizate, emit comunicate, apar la televiziuni și explică din vârful buzelor că vina e a voastră! Și a noastră! A cetățenilor care au greșit că s-au îmbolnăvit la volan, că au mers pe munte, că există și că n-au întrebat mai întâi dacă statul are timp și de ei.

Șoferul din Constanța s-a trezit din comă cu dosarul deschis și amenda în buzunar. Ursul femelă, cu pui, continuă să patruleze același tronson de șosea, Poliția locală e în anchetă administrativă internă, adică protejată de aceiași oameni care ar trebui anchetați. Doamna ministru a mai apărut o dată la televizor, dar și ursul, cu pui cu tot, a mai cotrobăit chiar astăzi dulapurile unui gospodar din Bușteni.

Mecanismul merge mai departe. Nu s-a gripat, nu s-a oprit, nu a dat nimeni socoteală.

Am hrănit urșii treizeci de ani și ne mirăm că ne atacă. Am hrănit politrucii treizeci de ani și ne mirăm că ne conduc.
Nici măcar nu e o coincidență, este esența unui sistem. Hrănești o specie suficient de mult și ea pierde orice frică; de tine, de consecințe, de lege. Ursul habituat nu mai fuge când îl strigi. Politrucul habituat nu mai roșește când minte. Amândoi au învățat același lucru, că tu ești sursa, nu pericolul! Că poți fi ignorat, dat la o parte, mușcat dacă e nevoie.

Diferența fundamentală dintre urs și râs e una singură: ursul, odată sătul, pleacă. “Râsul” rămâne, are mandat și ne umileste în continuare spunându-ne că suntem vinovați!

Și voi urșilor, și voi “râșilor”, printr-o aberatie a naturii ați ajuns să vă trageți seva din viețile noastre! Măcar atât, protejați-vă hrana, fără noi rămâneți doar ceea ce sunteți, niste bieți!

Și urși, și “râși” !

SERGIU TOADER | București, România