Datorez însă onestitate și celorlalți. Primul meu text s-a viralizat după ce Dragoș Stanca l-a distribuit și a ajuns astfel și pe Facebook, unde nu am cont. Prin intermediul unor prieteni am aflat că a fost criticat dur: că ar fi opinia unui neomarxist, a unui stângist care găsește circumstanțe atenuante tinerilor care jefuiesc și dau foc, în loc să recunoască eșecul politicilor europene în imigrație, integrare, protecție socială și economie.
Răspunsul meu e simplu: jaful e infracțiune, incendiul e infracțiune, iar eșecul politicilor europene e real, profund și, deocamdată, fără soluție. Despre el vorbesc pe larg în cele ce urmează.
Mai e, însă, ceva de spus.
Trăim o perioadă de mare confuzie intelectuală, morală și tehnologică. Nici dreapta, nici stânga nu mai au soluții, doar adversari. Fiecare tabără își are cifrele ei și nu le mai crede pe ale celeilalte. Iar cine încearcă să stea la mijloc e cel mai expus, pentru că oamenii nu mai caută argumente, ci confirmări. Își aleg ideologia ca pe un brand și resping orice produs care nu se potrivește cu raftul lor.
Sunt, cum veți vedea, consumatori de opinii, nu cetățeni care dezbat. Criticile de pe Facebook sunt, fără să vrea, prima ilustrație a acestui text.
Vă invit, ca de obicei, la lectură, cu o ironie pe care o recunosc din capul locului: un text despre consumatorul maxim care vă îndeamnă să vă abonați. Totuși, un abonament, plătit sau gratuit, nu vă cumpără satisfacție, dimpotrivă, vă obligă la o întrebare în plus pe săptămână.
E poate singura achiziție care vă face mai puțin consumatori!
Iar pentru cine a citit primul episod, “pensia alimentară” rămâne, ca și atunci, benevolă.
Imagine generată de AI
Încă un sfârșit de săptămână incendiar
Între timp, realitatea a scris singură continuarea.
Europa a avut al doilea weekend la rând de proteste și violențe. Franța a scos în stradă 70.000 de polițiști și jandarmi, iar Italia a trimis armata la Milano. Unii organizatori promit același scenariu în fiecare week end.
Ce am lăsat moștenire copiilor
Martin Wolf, de la care am pornit în primul episod, spune un lucru simplu și înfricoșător:
Capitalismul nu supraviețuiește fără democrație, iar democrația nu supraviețuiește fără cetățeni educați, cu simț civic, care se simt coproprietari ai statului, nu doar clienții lui.
Imaginile de astăzi arată un lucru greu de contestat.
După divorț, copiii au rămas cu tatăl. Mirele capitalist i-a crescut singur, după chipul și nevoile lui, nu avea nevoie de cetățeni, ci de consumatori. Vitrinele sparte și primăriile incendiate din aceste zile sunt rezultatul acestei educații. Iar educația aceasta n-a fost întâmplătoare.
În 1928, Edward Bernays, nepotul lui Freud și părintele relațiilor publice moderne, își deschidea cartea “Propaganda” afirmând că:
Manipularea conștientă și inteligentă a obiceiurilor și opiniilor maselor e un element important al societății democratice.
În 1955, economistul Victor Lebow constata că:
Economia capitalistă cere să facem din consum un mod de viață și să ne căutăm împlinirea spirituală în cumpărături. În mai puțin de 30 de ani, ceea ce la Bernays era un proiect, la Lebow a devenit realitate.
Le voi da satisfacție celor care mă acuză de neomarxism și îl voi cita, desigur, pe Marx. În Manifestul din 1848, el descrie ce face capitalismul cu lumea veche:
Burghezia nu poate exista fără să revoluționeze necontenit producția și, odată cu ea, toate relațiile sociale. Tot ce era fix, moștenit și sacru se dizolvă: rangurile, breslele, legăturile de familie și de comunitate, aura meseriilor, chiar religia. Totul devine marfă și raport bănesc.
Marx rezumă totul într-o formulă celebră: tot ce ține de ranguri și tot ce stă pe loc se evaporă. Iar oamenii, conchide el, sunt obligați să-și privească în sfârșit, cu luciditate, condițiile reale de viață.
În acest pasaj, Marx aproape admiră capitalismul. Recunoaște că nici o altă forță din istorie n-a fost atât de revoluționară. Însă, pe cât de lucid a fost în analiza capitalismului, pe atât de naiv a fost în a prezice ce va urma, un stat care va dispărea de la sine, o istorie cu un final fericit și inevitabil. În numele acestei profeții, Lenin, Stalin și Mao au construit gulagul și au provocat foametea și moartea a zeci de milioane de oameni.
Dar diagnosticul lui Marx rămâne valabil: tot ce-l lega pe om de cetate, comunitatea, meseria, loialitatea, s-a evaporat în relații de piață, de cerere și ofertă.
Ce rămâne după această evaporare e consumatorul.
Max Weber, unul dintre autorii pe care îi invoc des în textele mele („La terasă cu Marx și Max”), a scris Etica protestantă (1905) ca o replică la materialismul lui Marx. În finalul cărții, el descrie „cușca de oțel” în care ne închide capitalismul ajuns la maturitate și oamenii pe care îi produce: specialiști fără spirit, hedoniști fără inimă.
E portretul exact al consumatorului maxim, făcut acum mai bine de un secol de un sociolog pe care nimeni nu l-a putut acuza vreodată de stângism.
Ce vedea Weber ca tendință, filozoafa americană Wendy Brown a descris, un secol mai târziu, ca fapt împlinit. În “Undoing the Demos” ea arată că:
Logica pieței n-a cucerit doar economia, ci și politica și chiar felul în care ne gândim la noi înșine. Cetățeanul a fost înlocuit de homo oeconomicus: omul care își calculează interesul, își gestionează „capitalul uman” și se raportează la stat doar ca la un furnizor de servicii. Instituțiile democratice au rămas în picioare, cu parlamente, alegeri și constituții. Dar demos-ul, poporul ca subiect politic, s-a evaporat. Democrația funcționează mai departe, doar că fără democrați.
Brown e, ce-i drept, o gânditoare de stânga, dar diagnosticul ei se potrivește perfect cu cel al lui Weber, care era orice, numai de stânga nu.
Weber și Brown descriu consecințele. Bernays ne arată că transformarea a fost voită, nu accidentală.
Diminuarea cetățeanului a venit odată cu transformarea omului în consumator, prin substituire, fiecare oră petrecută ca un consumator a fost o oră luată de la cetățean.
“Am chemat forță de muncă și au venit oameni”
În documentarea pentru acest text am dat peste propoziția din subtitlu. Ea îi aparține scriitorului elvețian Max Frisch, care o scria în 1965 despre muncitorii italieni aduși în Elveția. Prin intermediul ei trecem din teorie în piața reală a muncii.
Muncitorul de ieri avea un patron, un sindicat, un contract și, prin ele, un loc în comunitate. Lucrătorul de azi are o aplicație. Nu are șef, are un algoritm care îl notează. Nu are colegi, are concurenți. Nu e angajat, e „partener”. Îi place să creadă că e de „capul lui”, fără șefi și fără program, dar aplicația îi dă sarcini, îi măsoară timpul și îl poate „dezactiva” fără nici o explicație. E un șef mai sever decât oricare patron de altădată, doar că nu are chip. „Libertatea” pe care o invocă lucrătorii platformelor e doar o cușcă de oțel mai mare și mai nemiloasă.
Platformele nici nu mai au muncitori sau clienți, ci utilizatori. Statisticianului american Edward Tufte i se atribuie observația ironică potrivit căreia doar două industrii își numesc clienții „utilizatori”: drogurile ilegale și software-ul.
Între timp, și munca a devenit o formă de utilizare.
În aceeași logică intră imigrația, subiectul pe care dezbaterea europeană fie l-a ocolit ani de zile, fie l-a transformat în isterie.
Pentru capital, imigrația, cel puțin în partea ei economică, a fost o problemă de aprovizionare, lipsea forța de muncă, așa că s-a importat, ca orice altă marfă. Imigrantul a fost tratat ca resursă, necesar, ieftin și înlocuibil, nu ca viitor cetățean.
Au chemat brațe de muncă, dar au venit oameni.
Economistul britanic Paul Collier, greu de suspectat de xenofobie, avertiza încă din 2013, în “Exodus”, că:
Migrația nu e nici bună, nici rea în sine. Contează ritmul ei și capacitatea societății care primește de a integra.
Europa le-a ignorat pe amândouă.
A importat forță de muncă și a uitat că, odată cu ea, vin oameni, familii, copii, care trebuie să devină cetățeni.
Localnicul care a obiectat a primit un tratament la fel de revelator. Cel care spunea că salariul lui stagnează, că școala copilului s-a degradat, că nu-și mai recunoaște cartierul a fost tratat ca un client nemulțumit. Plângerea lui a fost „gestionată” cu campanii de comunicare, cu explicații despre beneficiile economice și, la nevoie, cu o etichetă. N-a fost ascultat ca un cetățean care are dreptul să decidă cum arată cetatea în care trăiește.
Așa s-a închis cercul.
Imigrantul a primit, în cel mai bun caz, un pașaport, dar nu și o cetate. Localnicul și-a păstrat cetatea, dar a încetat să mai conteze în ea.
Iar golul lăsat de amândoi, imigrant și localnic, l-au umplut cei care vând furie și ură.
Europa, consumatorul maxim
Dar eșecul nu e doar al individului. Este și al continentului.
Europa însăși a devenit un consumator maxim al viitorului altora.
Produce încă mult, dar produce cu industria de ieri.
Consumă tehnologie americană, energie de la alții și, tot mai mult, mașini chinezești.
În primele opt luni ale acestui an, producătorii chinezi și-au crescut cota de piață în Europa de la 7,1% la 11,3%, iar BYD, Chery și ceilalți au depășit, pentru prima dată, un milion de mașini vândute în Europa. Continentul care a inventat automobilul îl cumpără acum de la alții. Iar mașina electrică, viitorul pe care Europa și l-a propus prin lege, e construită mai repede, mai ieftin și adesea mai bine la Shenzhen decât la Wolfsburg.
Semnalul de alarmă a fost tras încă din 2024, de un tehnocrat, care nu poate fi acuzat de radicalism. Mario Draghi, fost președinte al Băncii Centrale Europene și fost premier al Italiei, a scris pentru Comisia Europeană un raport despre competitivitatea Uniunii.
Concluzia?
Europa a rămas în urmă la productivitate, la inovație și la tehnologie, iar ca să recupereze ar avea nevoie de investiții suplimentare de aproximativ 800 de miliarde de euro pe an, aproape 5% din PIB-ul Uniunii. Altfel, criza de competitivitate descrisă de Draghi ia forma unei „lente agonii”.
Raportul a fost lăudat, transformat în strategii și aplicat doar în mică parte.
Eșecul european e multiplu.
- Economic, pentru că Europa nu mai produce ce va consuma mâine.
- Tehnologic, pentru că a ratat aproape toate revoluțiile digitale.
- Geopolitic, pentru că depinde de America pentru securitate și de China pentru bunuri.
- Social, pentru că și-a importat muncitori fără să-i integreze.
- Politic, pentru că a tratat fiecare criză ca pe o problemă de comunicare.
Cel mai trist e că nici acum nu sunt semne că vreun lider european ar avea vreo soluție. Iar sub toate aceste eșecuri s-a căscat un hău între elita politică europeană și cetățenii pe care ar trebui să-i reprezinte. Elitele îl explică, îl analizează, îl comentează, dar nu-l acoperă cu o viziune reparatorie a acestor decalaje.
Plăcerea și divertismentul ucid „cetățeanul”
Dar de ce ne-am lăsat noi, cetățenii, înlocuiți atât de ușor?
Răspunsul l-a dat Neil Postman, în Amusing Ourselves to Death. Postman compară două coșmaruri.
George Orwell, în “1984”, se temea de o lume în care cărțile sunt interzise.
Aldous Huxley, în “Minunata lume nouă”, se temea de o lume în care cărțile nu mai trebuie interzise, pentru că nimeni nu mai vrea să le citească. Orwell se temea, deci, că ne va distruge ceea ce urâm, iar Huxley, că ne va distruge ceea ce iubim.
Noi, est-europenii, am trăit coșmarul lui Orwell. Am crezut că, scăpând de el, suntem liberi. N-am observat că intram fericiți în coșmarul lui Huxley. Am trecut din lagăr direct în mall, fără să ne oprim în cetate. Libertatea nu se pierde doar prin frică, se poate pierde și prin plăcere. Iar plăcerea e mult mai eficientă, pentru că nu provoacă revoltă. Nimeni nu iese în stradă împotriva propriului ecran.
Politologul american Benjamin Barber a dus ideea mai departe în Consumed: piețele corup copiii, infantilizează adulții și înghit cetățenii.
Cetățeanul cere răbdare, deliberare, responsabilitate.
Consumatorul cere doar livrare rapidă.
Unul dintre cei doi trebuia să cedeze.
De ce nu arde România? Încă!
Într-un newsletter HotNews, Gabriel Bejan se întreba zilele trecute dacă tsunamiul din Europa va ajunge și în România.
Întrebarea e legitimă și e pe buzele multor români, pentru că motivele nu lipsesc.
Șomajul tinerilor sub 25 de ani e de 30,8%, aproape dublu față de media europeană, peste Franța (20,6%) și Italia (20,3%). Aproape unul din cinci tineri români între 15 și 29 de ani nici nu lucrează, nici nu învață, față de 11% media UE. Avem cea mai mare inflație din Uniune, 6,5%.
Dacă revolta ar fi doar o chestiune de statistici, Bucureștiul ar arde înaintea Parisului.
De ce nu arde?
Ne întoarcem la Albert Hirschman, pe care l-am pomenit și în primul episod, economistul american de origine germană care a fugit el însuși de naziști. Într-o carte din 1970, “Exit, Voice, and Loyalty”, Hirschman spune că:
Nemulțumit de o organizație, de o firmă, de un stat, ai două opțiuni: pleci, adică exit, sau protestezi, adică voice.
Loialitatea doar amână alegerea. Plecarea e reflexul consumatorului, schimbi furnizorul.
Protestul e reflexul cetățeanului: rămâi și ceri schimbarea. Nu e o interpretare a mea; Hirschman însuși vedea în plecare logica economiei și în protest logica politicii. Și mai observa ceva, plecarea subminează adesea protestul, fără să poată opri declinul.
Primii care pleacă sunt de obicei cei mai exigenți, cei care ar fi protestat cel mai inteligent.
Tinerii români au încercat mai întâi protestul masiv, cel de la Colectiv, apoi din 10 august, iar sistemul a rămas în mare același. Abia apoi au ales plecarea. Milioane de oameni au părăsit țara în ultimele trei decenii.
Furia nu a ieșit în stradă, a ieșit prin porțile de îmbarcare de la aeroport.
România nu e “liniștită”, e doar golită.
Iar cei rămași au găsit alte supape.
Profesorul Mihai Crăciun observa că:
Românii par să fi dezvoltat o capacitate aparte de a se adapta la ceea ce nu funcționează, până la a confunda resemnarea cu rezistența.
Ne plângem, ne indignăm și concluzionăm că n-avem ce face. Furia se revarsă pe Facebook, unde se consumă ca orice alt produs: un like, un share, o înjurătură, și gata.
Sau se transformă în vot.
Francezii dau foc primăriilor și votează extremele; românii doar votează AUR. E tot un incendiu, cu un foc mocnit si in care bricheta a fost înlocuită cu ștampila.
Va veni valul și în România?
Depinde de cât mai poate duce supapa plecării.
Ziua în care Occidentul nu-i va mai primi pe tinerii români, din cauza crizei, a inteligenței artificiale care le va lua locurile de muncă sau a propriei lui furii împotriva imigranților, va fi ziua în care furia va rămâne acasă.
Și atunci nu va mai avea unde să se ducă decât în stradă.
Vitrina Louis Vuitton
Privind imaginile din Europa în flăcări, ai fi tentat să vezi în ele o revoltă împotriva sistemului. Dar priviți cu atenție!
În Franța, revoltații au incendiat primării și au jefuit Louis Vuitton, Dior, Céline, Hermès.
Au ars cetatea și au golit mall-ul. N-au atacat templul consumului, l-au jefuit. N-au vrut să-l dărâme, au vrut să intre și să ia, să fure! Cel care sparge vitrina nu e un cetățean revoltat, e un consumator frustrat. Revolta lui nu cere drepturi, cere acces, vrea „democratizarea” luxului.
Iar cei care pleacă au ales și ei. N-au ales cetatea, civismul, au ales o altă piață, cu salarii mai mari și servicii mai bune. Au votat „cu picioarele”, exact cum votează un consumator, au schimbat furnizorul.
Și eu sunt unul dintre ei. Sunt imigrant!
Am ales și eu, la un moment dat, plecarea, exit, în locul protestului, voice, după ce în decembrie 1989 și în anii ’90 am fost în stradă, la toate mitingurile, și martor la mineriade.
Nu cred că sunt un consumator autentic, dar nici un cetățean autentic nu mai sunt, nici în Noua Zeelandă, nici în România. Sunt doar unul curios, care încă încearcă să înțeleagă cum s-a ajuns aici, privind România, Franța, Europa și propria mea valiză.
Între cei care pleacă și cei care incendiază, cetățeanul lipsește. Lipsește din stradă, din partide, de la locul de muncă, din dezbaterea despre imigrație. Lipsește chiar din propria lui viață.
Cred că Martin Wolf are dreptate: capitalismul nu supraviețuiește fără cetățeni.
Doar că tatăl capitalist n-a citit cartea. A crescut, cu bună știință, o generație de consumatori maximi și cetățeni minimi. Acum se miră că îi ard casa și vitrina.
Mireasa democrată a plecat demult.
Copiii ei, cei care au mai rămas, nici măcar nu-și mai amintesc cum arăta.
SERGIU TOADER
