Florin Georgescu, prim-viceguvernator al BNR, consfinţeşte eşecul României în proiectul adoptării euro mai repede. România ar putea adopta euro după 22 de ani de la aderarea la UE şi după 30 de ani de la începerea cotării euro la Bucureşti.
Următorul raport privind trecerea la euro a României va stabili drept ţintă anul 2029, deci o amânare cumulând 15 ani faţă de termenul iniţial, respectiv un decalaj de 22 de ani de la intrarea în Uniunea Europeană (UE), este verdictul necruţător al lui Florin Georgescu, prim-viceguvernator al BNR. Sentinţa lui ia în calcul situaţia din prezent a indicatorilor din tabloul macroeconomic al ţării în raport cu criteriile de la Maastricht privind convergenţa nominală, care necesită substanţiale corecţii şi timp pentru realizarea acestora, scrie Ziarul Financiar.
Trecerea la euro a fost până acum o ţintă mişcătoare în România. Iniţial, obiectivul a fost 2014. Apoi, a urmat o perioadă „fără ţintă“. Ulterior, s-a profilat momentul 2019 pentru trecerea efectivă la moneda unică europeană şi apoi anul 2024, pentru ca următoarea ţintă să fie 2029. Moment la care vor fi trecut deja trei decenii de când euro a fost cotat pentru prima oară la Bucureşti, în 1999, la un curs de 13.000 de lei vechi (echivalentul a 1,3 lei în prezent).
Lipsa de voinţă politică a decidenţilor în succesiunea guvernărilor după aderarea la UE în 2007, în scopul aderării la zona euro, este demonstrată de faptul că România a schimbat până în prezent, pe baza rapoartelor elaborate de instituţiile şi specialiştii reprezentativi ai statului, de trei ori anul-ţintă pentru adoptarea euro, respectiv 2014, 2019 şi 2024“, a explicat Florin Georgescu într-o prezentare realizată cu ocazia lansării cărţii „Capitalism şi capitalişti fără capital în România“.
El a amintit că din cele 11 state foste comuniste care au aderat la UE, cinci au intrat deja în aria euro, iar alte două în anticamera acestei zone.
Bulgaria şi Croaţia au fost primite de anul trecut în antecamera zonei euro şi în câţiva ani pot adopta moneda unică europeană.
În cazul României, momentul la care ar adera la zona euro se tot îndepărtează, în loc să se apropie.
România a avut o fereastră de oportunitate între 2015 şi 2017, când putea solicita oficial intrarea în antecamera zonei euro (mecanismul de schimb valutar ERM II) în condiţiile în care atunci îndeplinea toate criteriile de convergenţă nominală instituite prin Tratatul de la Maastricht care privesc stabilitatea preţurilor, sustenabilitatea finanţelor publice şi a gradului de îndatorare, stabilitatea cursului de schimb şi nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung. În schimb, acum România nu mai îndeplineşte toate aceste criterii.
În 2020, România avea un deficit bugetar de 9,2% din PIB, rata inflaţiei medie anuală IAPC era de 2,3%, datoria publică era de 47,3% din PIB, iar dobânzile medii pe termen lung erau de 3,9% (referinţa fiind de 2,7%).
În 2021, inflaţia anuală poate depăşi 7% la final de an, în condiţiile în care în octombrie şi noiembrie era în jurul a 7,8% – 7,9%, datoria publică a României poate trece de 50% din PIB, ţinta de deficit bugetar este de circa 7% din PIB pentru acest an.
