Cum a fost prins liderul mafiot Matteo Messina Denaro. Un polițist s-a apropiat de el și l-a întrebat cum îl cheamă

Cel mai căutat mafiot din Italia se îndrepta spre o cafenea din faţa unei clinici private siciliene când un poliţist s-a apropiat de el şi l-a întrebat cum îl cheamă. Nu a minţit. Pur şi simplu şi-a ridicat privirea şi a spus: „Ştiţi cine sunt. Sunt Matteo Messina Denaro” – relatează BBC.

Până în acel moment, poliţiştii nu puteau fi absolut siguri că bărbatul era cu adevărat „naşul naşilor”, pe care îl vânau de trei decenii. Se prezentase la o programare la clinică sub numele de Andrea Bonafede.
Totuşi, după ani de cercetări minuţioase şi având doar o imagine cu el – şi aceea computerizată -, carabinierii erau destul de siguri că acesta era omul pe care îl căutau.

CINE ESTE MESSINA DENARO

În perioada în care s-a aflat la conducerea mafiei siciliene Cosa Nostra, Messina Denaro a supervizat şantajul, depozitarea ilegală a deşeurilor, spălarea de bani şi traficul de droguri. A fost condamnat în absenţă în 2002 pentru o serie de crime.

Se pare că a fost protejatul lui Totò Riina, şeful clanului Corleone, care a fost arestat în 1993 după 23 de ani de fugă. Acela a fost şi anul în care Messina Denaro a dispărut. Timp de 30 de ani, anchetatorii s-au putut baza doar pe un portret-robot şi pe scurte fragmente de înregistrări vocale pentru a-l identifica.

Informaţii despre apariţia sa îl plasau peste tot, din Venezuela până în Olanda. Dar a fost prins în Palermo – în inima Siciliei, locul său natal.

„A durat atât de mult să fie arestat pentru că, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi lideri mafioţi, era protejat de o reţea foarte densă de complici, adânc înrădăcinată şi extrem de puternică în Sicilia şi nu numai”, a declarat pentru BBC jurnalistul italian Andrea Purgatori.

POLIŢIA DEZMINTE CĂ A ACŢIONAT LA PONT

Mulţi au presupus că arestarea de luni a fost rezultatul unui pont venit din partea asociaţilor lui Messina Denaro, care au decis că un şef bolnav nu le mai era de folos. De altfel, pentru o lungă perioadă de timp, cel mai căutat mafiot din Italia s-a simţit suficient de protejat „pentru a se plimba liber pe străzile din Palermo, capitala spirituală a Cosa Nostra”, spune Purgatori. Dar în cele din urmă, a fost găsit chiar în centrul unui oraş aglomerat, un loc în care cu greu de poţi ascunde. După 30 de ani de căutări, ce a condus, în final, poliţia la el?

Într-o conferinţă de presă, poliţia a respins teoria că ar fi acţionat la pont. În schimb, carabinierii au declarat că au combinat metodele tradiţionale de investigaţie cu tehnologia modernă, pentru a restrânge numărul suspecţilor.

„De-a lungul anilor, în jurul lui Messina Denaro s-a format un fel de perdea de fum, formată dintr-o reţea de persoane loiale lui”, spune Mitja Gialuz, avocat şi profesor de procedură penală la Universitatea LUISS din Roma.

DISCUŢIILE RUDELOR ŞI CĂUTĂRILE PE INTERNET AU DAT DE BĂNUIT

Timp de mai bine de un deceniu, poliţia a luat măsuri drastice împotriva oricărei persoane suspectate că l-ar fi protejat sau ajutat pe Messina Denaro. Peste 100 de persoane au fost arestate, inclusiv fraţii lui Denaro, şi a fost pus sechestru pe active în valoare de peste 150 de milioane de euro. „Acest lucru i-a slăbit treptat reţeaua şi în cele din urmă l-a făcut mai vulnerabil”, a declarat generalul Teo Luzi.

Perdeaua de fum începuse să se ridice.
Între timp, au fost interceptate discuţiile din locuinţele rudelor lui Messina Denaro. Foarte probabil, acestea erau conştiente de faptul că le erau ascultate conversaţiile, aşa că vorbeau doar în termeni generici despre „persoane bolnave de cancer” şi despre „operaţii de cancer”. Şi totuşi, a fost suficient pentru a-i alerta pe anchetatori – mai ales că de mai mult timp circulau zvonuri că Messina Denaro era bolnav.

Aceste interceptări, combinate cu monitorizarea căutărilor pe internet despre boala Crohn şi cancer la ficat pe care le făceau asociaţii lui Messina Denaro, i-au determinat pe carabinieri să presupună că şeful mafiei căuta să se trateze.

RESTRÂNGEREA CERCULUI DE SUSPECŢI

Anchetatorii au adunat apoi datele tuturor bărbaţilor bolnavi de cancer născuţi în 1962 în apropiere de Trapani, în vestul Siciliei. Le-au cercetat vieţile şi au restrâns căutarea la 10 suspecţi, apoi la cinci. Un nume le-a sărit în ochi: Andrea Bonafede, nepotul unui şef decedat al Mafiei, Leonardo Bonafede.
Un bărbat care se identificase drept Bonafede ar fi fost operat la Palermo de două ori, în 2020 şi 2021. Numai că istoricul geolocalizărilor a plasat telefonul adevăratului Bonafede departe de capitala siciliană într-una din cele două zile în care se pare că a fost operat. Când o şedinţă de chimioterapie a fost rezervată pe numele său, carabinierii au ştiut că era şansa lor.

DESCINDEREA

Luni dimineaţă, peste 100 de membri ai forţelor armate au înconjurat clinica La Maddalena.

Messina Denaro se îndrepta spre o cafenea când a observat prezenţa masivă a poliţiei. A vrut să se întoarcă, dar a văzut mai mulţi poliţişti închizând strada. Nu a fugit. Poate că şi el a ştiut că era doar o chestiune de timp.
Unul dintre ofiţeri, colonelul Lucio Arcidiacono, a declarat pentru TGcom24 din Italia că l-a vânat pe Messina Denaro timp de opt ani şi că „a simţit un val de emoţie” atunci când l-a văzut în carne şi oase. „Era el – bărbatul din fotografiile pe care le văzusem de atâtea ori”, a povestit colonelul.
Şeful mafiei – despre care se spune că era „politicos şi vorbea încet” – a fost dus la un aeroport din apropiere şi a fost transportat în cursul nopţii cu un avion militar la o închisoare de înaltă securitate din L’Aquila, în regiunea centrală Abruzzo.

UN MAFIOT CU GUST PENTRU LUX CARE TRĂIA ÎNTR-O CASĂ APARENT BANALĂ

Acum, încep să apară detalii despre modul în care Messin,a Denaro trăia înainte de arestarea sa. Locuia într-o casă modestă din Campobello di Mazara, la 116 km de Palermo şi la doar 8 km de Castelvetrano, locul unde s-a născut. Un vecin a declarat pentru televiziunea italiană că îl vedea frecvent pe bărbat şi că se salutau cu regularitate.

Potrivit primelor informaţii, poliţia nu a găsit arme în ascunzătoarea lui Denaro, ci mai degrabă parfumuri de lux, mobilier scump şi haine de firmă. Gustul lui Messina Denaro pentru articole de lux era binecunoscut. Când a fost arestat, se pare că purta un ceas în valoare de 35.000 de euro. Poliţia a declarat că, departe de a arăta ca un „om distrus”, acesta părea „un om bine îngrijit şi cu o condiţie economică bună”.

După ce decenii la rând a fost o sursă de frustrare pentru autorităţi şi pentru familiile victimelor sale, însuşi faptul că a fost nevoie de atât de mult timp pentru a-l prinde pe Messina Denaro a alimentat mitul din jurul acestuia, spune profesorul Gialuz. „Bineînţeles, el a fost obligat să trăiască extrem de prudent şi a trebuit să îşi calculeze fiecare mişcare la perfecţie”, subliniază el.

SFÂRŞITUL COSEI NOSTRA?

Mafiotul s-a lăudat cândva că poate umple un cimitir cu victimele sale. Andrea Purgatori spune că până în anii 1990, crimele erau comise zilnic. „Messina Denaro a comis unele dintre cele mai violente şi crude crime de care îşi poate aminti Italia”, a declarat el. În 2002, Denaro a fost judecat şi condamnat în lipsă la închisoare pe viaţă.

Printre crimele sale se numără: uciderea în 1992 a procurorilor antimafia Giovanni Falcone şi Paolo Borsellino; uciderea Antonellei Bonanno, iubita însărcinată a unui şef mafiot rival; atacurile cu bombă din 1993 din Milano, Florenţa şi Roma, soldate cu 10 morţi; răpirea şi uciderea lui Giuseppe Di Matteo, fiul de 11 ani al unui mafiot devenit martor al statului. Băiatul a fost ţinut în captivitate timp de doi ani înainte de a fi ucis, iar trupul său a fost dizolvat în acid pentru a împiedica familia să îl îngroape.

Anna Sergi, profesor de criminologie la Universitatea din Essex, a declarat pentru BBC că este greu de crezut că mafia siciliană, Cosa Nostra, va mai putea supravieţui fără şeful său legendar, care a devenit simbolul rezistenţei crimei organizate. „Rămâne de văzut cine va prelua conducerea – sau chiar dacă cineva o va mai putea face”, a spus ea.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

#mafiot #prins #lider

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Moțiunea de cenzură care a doborât marți Guvernul Bolojan cu două sute optzeci și unu de voturi, record absolut în istoria Parlamentului, nu e decât suprafața vizibilă a unei alegeri pe care România o amână de treizeci și cinci de ani.

Cine va fi următorul premier, ce vor face PSD și PNL, cum se vor reconfigura coaliţiile sunt întrebări tehnice, din periferia politicii. Singura miză tehnică reală e dacă forțele reformiste vor reuși să asigure o majoritate care să nu depindă de PSD și AUR.

Restul e zgomot!

Fundamental însă e cu totul altceva, refondarea României, prin demolarea arhitecturii de stat pe care comunismul a lăsat-o în picioare și pe care succesorii lui au întreținut-o cu grijă timp de mai bine de trei decenii.

Dacă România vrea cu adevărat să se despartă de comunism, nu formal, nu prin schimbarea numelui partidului, ci structural, aceasta este întrebarea fundamentală. Și aceasta este miza reală a zilei de 5 mai, nu criza guvernamentală.

De două ori am avut tot și de două ori am pierdut tot
România se află, pentru a treia oară în mai puțin de un secol, în fața aceleiași întrebări fundamentale: Ce fel de stat vrem să fim?

Prima dată a fost în 1918, după Marea Unire, când am avut și ce nu am visat. Și am „reușit” să prăbușim acest vis în mai puțin de douăzeci de ani. După Marea Unire, România a avut o șansă istorică. Își dublase teritoriul, avea legitimitate internațională solidă, resurse naturale și o constituție adoptată în 1923, printre cele mai moderne ale Europei interbelice.

Și apoi, în doar douăzeci de ani, douăzeci de ani, nu o veșnicie, a ajuns de la această promisiune la dictatura regală a lui Carol al II-lea, de acolo la regimul Antonescu și la complicitatea la Holocaust. Au urmat ocupația sovietică și cei cincizeci de ani de comunism.

Am avut tot și am pierdut tot. Și aici nu mai vorbim de vreun ghinion metafizic, ci de talentul unic de a fi ca națiune ratați ai istoriei.

Proiectul de modernizare al României Mari a fost capturat, de la bun început, de aceleași interese care se opuseseră modernizării înainte de el. Boierii s-au transformat în politicieni, politicienii în baroni, baronii în partide, dar logica a rămas neschimbată, statul există doar pentru cei care îl controlează, nu și pentru cei care îl finanțează prin muncă grea, taxe exorbitante și familii întregi plecate la muncă în străinătate.
A doua oară a fost în 1989, când Revoluția a promis ruptura cu comunismul și a livrat, în locul ei, „democrația originală”, „capitalismul de cumetrie” și „stupid people” care să voteze cele două monstruozități.

S-au întâmplat toate acestea nu pentru că românii ar fi fost incapabili de democrație, o acuză convenabilă și falsă, ci pentru că aparatul de stat, justiția, serviciile secrete și nomenclatura de partid reconvertită peste noapte în oameni de afaceri au înghițit tranziția mai repede decât a putut societatea civilă să se organizeze.

FSN a preluat puterea în numele Revoluției și a folosit-o împotriva ei. Mineriadele nu au fost accidente istorice, ci semnale decisive că există o limită clară a schimbării, iar cei care o depășesc plătesc prețul, inclusiv fizic. PCR a devenit FSN, FSN a devenit PDSR, PDSR a devenit PSD, același arbore genealogic, aceleași reflexe, aceeași filosofie. Statul nu a fost reformat, a fost cosmetizat ca decor pentru a servi interesele noilor baroni roșii.

Ludovic Orban, fost premier liberal, a spus public, după moțiune, că PSD e „un partid retrograd de sorginte comunistă, corupt până în măduva oaselor, care a blocat toate reformele în actuala coaliție”, o recunoaștere tardivă a ceea ce era evident de treizeci și cinci de ani.

Prima oară am pierdut din neștiință. A doua oară am pierdut în cunoștință de cauză. Și asta se cheamă altfel!

De ce moțiunea e doar decorul unei probleme mult mai grave
Moțiunea de marți este un al treilea astfel de moment și dacă îl pierdem și pe acesta nu vom mai avea nici un fel de circumstanțe atenuante. Ne va rămâne bocetul național ca scuză pentru nevrednicia de a nu le fi lăsat copiilor noștri un stat modern.

Scriam tot aici în noiembrie 2025 că diferența dintre reformă și refondare e simplă și profundă: Reforma înseamnă că aceeași clasă politică promite să repare ceea ce tot ea a stricat; refondarea înseamnă că actualii politicieni dispar. Că România nu mai poate fi reformată. Că trebuie refondată.

Ne-am săturat de atâtea reforme în care s-au sacrificat doar românii, niciodată guvernanții.
Între timp n-a dispărut nimeni dintre cei vinovați și n-a fost refondat nimic, și tocmai de aceea moțiunea de marți nu e o criză guvernamentală, e un simptom. Dedesubtul ei se află tot ce România a amânat sistematic de la Revoluție încoace și care acum se întoarce să ceară socoteală, ca o factură neplătită, cu penalități cu tot.

Întrebarea nu e cine guvernează luna viitoare, ci dacă România vrea, a treia oară în mai puțin de un secol, să fie altceva decât a fost.

Toate partidele, aceeași mizerie!
Extincția politică a actualelor partide este nu numai necesară, dar și inevitabilă.

Ele sunt de zeci de ani decuplate de alegători și de agendele lor, și-au abandonat funcția reprezentativă, au încetat să mai fie puntea dintre cetățean și stat, au devenit organizații profesionale și profesioniste care gestionează puterea. Pe care o administrează în numele celor de care s-au debarasat, dar fără să-i mai consulte.
Asa s-a ajuns la situația în care deși nu-i mai reprezintă pe alegători, acționează în numele lor. Iar contractul social s-a rupt fără prea mare zgomot!

Cetățeanul nu a primit ce a cerut prin vot și ce i s-a promis prin același vot, iar instituțiile și partidele au pierdut legitimitatea de care aveau nevoie.

De ce AUR și gașca nu pot fi alternativa
Ruptura e atât de adâncă încât explică mai bine decât orice analiză politică ascensiunea AUR.

Oamenii nu votează AUR pentru că programele lui sunt atrăgătoare, nici vorbă, prea puțini dintre alegătorii lui le-au citit și mai puțini le-ar putea rezuma.

Votează AUR pentru că AUR e primul semn vizibil că cineva urăște același sistem pe care îl urăsc și ei. E un vot, “împotrivă”, de ură, nu de adeziune, e o negație, nu neapărat o alegere.
Această criză masivă de încredere s-a transmis și asupra instituțiilor statului modelate la maximum de aceeași clasă politică găunoasă.

Vedem deja că partidele sunt în moarte clinică, de-abia se mai târâie prin sondaje. Ele trebuie ajutate prin vot să ajungă la tomberonul istoriei. N-au fost capabile de politici publice adecvate și inteligente, singurul lor scop a fost perpetuarea la putere și menținerea privilegiilor.

Cum altfel se explică faptul că noi tot sărăcim, din criză în criză, din reformă în reformă și din moțiune în moțiune, iar politicienii se tot îmbogățesc? Ce determinism social este acela care îi privilegiază pe cei mai puțin merituoși membri ai societății și sărăcește marea masă a cetățenilor?
Nici partidele “noi” , AUR, SOS, POT și tot spectrul ăsta de prafuri toxice distilate din legionarism reciclat, din naționalism de mahala și suveranism tembel nu pot fi alternativa nu pentru că n-ar avea aderență reală, ci pentru că au diagnosticat corect boala, dar au prescris un leac băbesc, unul care omoară pacientul.

Da, ruptura e reală! Da, sărăcia e reală! Da, disprețul clasei politice față de cetățean e real! Dar răspunsul lor la aceste adevăruri e construit pe o ficțiune, că există undeva un paradis național pierdut care poate fi recuperat prin expulzarea dușmanilor, prin ruperea de Occident, prin întoarcerea la o identitate pură pe care n-a avut-o nimeni și care n-a existat niciodată.

Programele lor ignoră legile lumii moderne, ignoră istoria reală, inclusiv ce s-a întâmplat ultima dată când România a mers pe un drum similar, în anii treizeci, și servesc o minoritate gălăgioasă care și-a impus agenda ca și cum ar fi vocea majorității tăcute. O minoritate care confundă resentimentul cu un program de guvernare. Resentimentul e un combustibil excelent pentru a câștiga alegeri, dar este catastrofal pentru a conduce un stat.

Câteva “refondări” obligatorii
Comunismul n-a fost judecat nici juridic, nici moral, iar absența acestui proces a lăsat în viață narațiunea că a fost, cumva, acceptabil, că poate chiar a funcționat.

Marele eșec al clasei politice actuale nici măcar nu este dat de atributele ei, iresponsabilă, incultă, ticăloasă și coruptă, ci de faptul că prin modul execrabil în care a condus România a făcut din comunism perioadă de referință, că le-a oferit românilor șansa de a crede în aceleași utopii, în aceeași minciună despre un paradis pierdut care poate fi recuperat, minciună servită prima dată în roșu și acum în albastru, galben și negru.
Reforma administrativă n-a fost făcută și statul a rămas organizat după logica comunistă a controlului și a obedienței față de centru: patruzeci și unu de județe, mii de primării care nu se pot susține din venituri proprii, baroni locali care tratează bugetul public ca pe un drept personal.

Reforma parlamentară a fost votată prin referendum de optzeci la sută dintre cetățeni în 2009 și ignorată șaisprezece ani de chiar cei care ar fi trebuit, conform legii, s-o aplice.

Iar omul simplu care n-a beneficiat de nici o reformă reală, al cărui spital e plin de infecții nosocomiale și al cărui copil a plecat în Occident, ajunge la o concluzie care pare absurdă, dar care e perfect logică: A fost mai bine atunci!

Aceasta nu e nostalgie, este prețul real al celor trei decenii în care statul a rămas o pradă, nu un proiect, prezentat azi sub formă de vot pentru AUR/POT/SOS.
Educația e locul unde România reproduce la fiecare generație același eșec. Un sistem construit în comunism pentru a produce obediență, nu gândire critică, a supraviețuit intact celor trei decenii de „reforme” care au schimbat programa fără să atingă esența ei.
România cheltuie dintre cei mai puțini bani din UE per elev și produce printre cele mai mari rate de abandon școlar din Europa. Nu pentru că românii ar fi mai puțin inteligenți, ci pentru că un stat care nu are nevoie de cetățeni educați nici nu investește în educarea lor.

Sistemul de educație românesc produce anual medici, ingineri și informaticieni performanți pe care îi exportă imediat în Occident, fiindcă statul n-a creat condiții pentru ca ei să rămână.

Refondarea educației nu înseamnă o nouă programă și un nou minister, înseamnă să decizi că vrei cetățeni care gândesc, nu contribuabili care tac. Iar asta, pentru o clasă politică a cărei supraviețuire depinde de pasivitatea electoratului, e cea mai periculoasă “refondare” dintre toate.

Am lăsat intenționat la urmă justiția, lighioana care consfințește prin lege jefuirea României.

Refondarea justiției e condiția tuturor celorlalte “refondări” și tocmai de aceea e cea mai ferită de orice schimbare reală.

Timp de treizeci și cinci de ani, justiția română n-a fost un pilon al statului de drept, ci articulația centrală prin care hoția și bunul plac au fost ridicate la rang de lege. Magistrații și judecătorii care ar fi trebuit să fie gardienii regulilor și-au construit, în spatele togilor, un stat paralel al privilegiilor; pensii speciale calculate la ultimul salariu, salarii de trei ori peste media națională, imunități care transformă răspunderea în ficțiune juridică.

Curtea Constituțională, instituție cheie a acestui sistem, a blocat cu consecvență orice tentativă legislativă de a atinge aceste privilegii, invocând principii constituționale pe care le interpretează cu o generozitate remarcabilă față de ea însăși și cu o severitate implacabilă față de cetățeanul obișnuit.

Sfidarea e explicită și vizibilă, magistrați condamnați pentru corupție care continuă să-și încaseze pensiile speciale, judecători care judecă dosare de corupție în timp ce propriile averi nu suportă nici o explicație credibilă, o breaslă care a confundat independența justiției cu imunitatea față de orice formă de răspundere.

Refondarea înseamnă, înainte de orice altceva, că toti cei care aplică legea trebuie să trăiască sub aceeași lege ca toți ceilalți. Nu mai mult, nu altfel. Ci exact la fel.
Doar în acest context și numai prin comparatie, Ilie Bolojan e eroul de moment. El a arătat, în zece luni de guvernare, că e posibil să conduci statul român fără să fii mișel, că schimbarea poate fi începută chiar și cu rezistența baronilor din propria coaliție, că cineva poate ieși dintr-un plen cu zâmbetul pe buze după ce a pierdut o moțiune pentru că știe că a câștigat ceva mai greu de fabricat decât o majoritate parlamentară.

Dar Bolojan nu e răspunsul la întrebarea despre ce fel de stat vrem să fim, e dovada că întrebarea poate fi pusă fără ca acela care o pune să fie imediat compromis sau cumpărat.

Mișcare civică, partide noi
Răspunsul îl poate da doar o mișcare civică și politică nouă, cu o narațiune amplă, capabilă să explice românilor ce înseamnă refondarea și de ce contează pentru cei care vin după ei.

Noua narațiune trebuie să înceapă cu o clarificare pe care clasa politică o evită sistematic, distincția relevantă nu mai e pro-european versus antieuropean.
Această axă a expirat ca instrument de analiză, fiindcă PSD se declară pro-european și blochează de șaisprezece ani reducerea numărului de parlamentari; fiindcă AUR, partid antieuropean prin definiție, susține azi exact reformele pe care partidele „pro-europene” le sabotează sistematic.

Distincția reală, singura care mai are conținut, e între cei care vor modernizarea României și cei care trăiesc din blocarea ei.
Între statul ca proiect colectiv și statul ca pradă.

Între o Românie care, în cincizeci de ani, va fi o democrație prosperă și una care va fi o versiune mai mare și mai săracă a unei democrații capturate din centrul Europei.

Cu ce începe “refondarea”
Refondarea, dacă se va întâmpla, nu înseamnă o revoluție.

Înseamnă măsuri concrete, dramatice, cu perdanți reali și rezistență reală!

reducerea parlamentului la trei sute
alegerea primarilor și a președinților de CJ-uri în două tururi
reorganizarea statului care acum e construit să servească baronii
anularea stipendiilor pentru partide din bani publici
un proces al comunismului care să explice de ce n-a fost mai bine atunci
o economie care să nu-i urască pe săraci, ci să întrebe de ce sunt atât de mulți
o politică externă care să transforme România din consumator de securitate în jucător regional real.
Nimic din toate acestea nu e posibil fără o majoritate parlamentară reformistă și nimic din toate acestea nu va veni de la PSD sau de la aliații lui de ocazie.
Rămâne să alegem. Și pentru prima oară în cei o sută opt ani de când România a ratat prima ei șansă după Marea Unire, această alegere nu mai poate fi pusă pe seama istoriei, a vecinilor, a comunismului, a tranziției furate.

Știm ce s-a întâmplat în 1918. Știm ce s-a întâmplat în 1989.

Dacă ratăm și al treilea moment, va fi prima noastră eșuare în deplină cunoștință de cauză, prima alegere conștientă de a rămâne ceea ce suntem. Iar generațiile care urmează vor ști, spre deosebire de noi, pe cine să dea vina.

SERGIU TOADER | Bucuresti, România

#bolojan #moțiune #Romania