Secretarul de Stat al DRRM, Adrian Dupu: Noi, românii, trebuie să facem tot ce este posibil pentru a ne păstra limba

Limba pe care o vorbesc românii din Arad, Reșița, Mărășești sau Iași este aceeași limbă română ca cea de la Chișinău, Bălți sau Cahul, afirmă Adrian Dupu, secretarul de stat al Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova din cadrul Guvernului de la București, într-un interviu acordat în exclusivitate Ziarului Național, de Ziua Limbii Române. Conform oficialului, limba română îi ține uniți pe românii de pe ambele maluri ale Prutului, iar cea mai mare preocupare a României este de a oferi cetățenilor Republicii Moldova certitudinea apartenenței la un spațiu comun cultural, spiritual și geografic.

„Ajutăm Republica Moldova pentru că aici se vorbește limba română, pentru că aici spiritualitatea poporului nostru se declină la fel, pentru că bisericile noastre sunt la fel, pentru că elitele noastre, toate, gândesc românește și pentru că în satele din Republica Moldova, acolo unde trăiesc români, dimineața se simte mirosul satelor din curba Carpaților. Suntem la fel, identici, cu traiul în două state diferite. România are datoria istorică să își asume relația cu Republica Moldova în acești termeni, nu în alții”, a declarat secretarul de stat Adrian Dupu.

Cum s-a văzut de la București drumul anevoios pe care l-a parcurs limba română în stânga Prutului pentru a i se recunoaște denumirea științifică și ce face România pentru a proteja limba română în Moldova de la est de Prut, aflați din interviul de mai jos.

– Domnule secretar de stat Adrian Dupu, pe 31 august curent marcăm 34 de ani din momentul în care mulțimea adunată la o Mare Adunare Națională în centrul Chișinăului a cerut, după decenii de rusificare forțată, declararea limbii române ca limbă de stat pe teritoriul actualei Republici Moldova, precum și trecerea la grafia latină. Din anul 2013, Ziua Limbii Române este marcată în aceeași zi și în România. Cum credeți, de ce este important ca românii să-și sărbătorească limba?

– Este foarte important acest lucru, pentru că limba în care gândim și vorbim ne caracterizează ca națiune. Globalizarea accelerată are un accent simplificator teribil și mă refer mai ales la faptul că există un anumit tip de comoditate în ceea ce privește comunicarea, limba sau limbile în care se înțeleg oamenii pe toate meridianele lumii.

Noi, românii, trebuie să facem tot ceea ce este posibil pentru a ne păstra limba. Sărbătoarea limbii române este un reper extrem de puternic în această permanentă preocupare de păstrare a limbii.

În contextul istoric în care Prutul desparte aceeași paradigmă lingvistică în două entități aparent diferite, este cu atât mai important să înțelegem importanța asumării și marcării unui asemenea eveniment – Ziua Limbii Române.

Limba română, asemenea tradițiilor, spiritualității, culturii și istoriei noastre comune, ne ține uniți și face posibil dialogul dintre noi, un dialog care crește în intensitate de la an la an în ultima perioadă, ceea ce este un lucru extrem de important.

– În 1989, legislatorii de la Chișinău au aprobat primul set important de legi care readuceau alfabetul latin pe teritoriul actualei Republici Moldova, iar limbii „moldovenești” i se spunea tot mai apăsat pe numele ei adevărat – că este română. Cu toate acestea, limba română urma să mai joace ani buni rolul Cenușăresei în Republica Moldova și abia în acest an a fost oficializată în Constituția Republicii Moldova. Cum s-a văzut de la București acest periplu al limbii române din Basarabia?

– Istoria este suma deciziilor și alegerilor pe care noi, oamenii, le luăm în etape diferite ale vieții noastre. Societatea din Republica Moldova a pășit cu mare atenție, dar ireversibil pe un tărâm fără echilibru în ceea ce privește deciziile clare care au fost asumate de-a lungul timpului.

Istoricii și lingviștii ar putea mult mai bine decât mine să dezvolte un astfel de subiect. Ceea ce însă s-a observat cu claritate în ultimii trei ani este ceea ce eu numesc modele de acțiune de evidență istorică.

Actuala putere de la Chișinău, cu grijă și atenție, a adus treptat în albia normalității și a bunului-simț istoric teme sensibile care definesc o societate ce luptă în fiecare secundă pentru tânăra sa democrație. O astfel de temă a fost tema limbii române.

Conceptul sau titulatura de limbă moldovenească nu a fost niciodată o noțiune firească, istoric vorbind. Toți, inclusiv cei mai ruși dintre ruși, au știut de la bun început că în dreapta Nistrului s-a vorbit de milenii o limbă care se numește limba română.

Da, călătoria a fost una dificilă, dar a fost una de recuperare a titulaturii sale originale, atât de importante. Limba pe care o vorbesc românii din Arad, Reșița, Mărășești sau Iași este aceeași limbă română ca cea de la Chișinău, Bălți sau Cahul. Și aici toți trebuie să punem punct.

– Ce face România pentru a proteja limba română din bucata de Moldovă de la est de Prut?

România a finanțat foarte serios toate programele care au permis transmiterea limbii române în școli, grădinițe, radio și televiziune, teatre și evenimente culturale de tot genul.

Totodată, cu ocazia Zilei Limbii Române, la Chișinău au venit întotdeauna, ca și in acest an, reprezentanți ai instituțiilor statului roman, așa încât aceasta sărbătoare să fie celebrată împreună, aici, la Chișinău.

S-ar putea face mai mult? Cu siguranță. Nimic nu este perfect, dar vreau să vă asigur că principala preocupare a Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova este aceea de a identifica orice fel de proiect cultural care poate duce limba română în fiecare gospodărie din Republica Moldova. Acest deziderat al nostru este foarte important și nu vom renunță niciodată la el.

– Domnule Adrian Dupu, Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova pe care îl conduceți a fost creat în cadrul Guvernului României relativ recent, de circa patru ani, dar a reușit să implementeze sute de proiecte destinate cetățenilor din stânga Prutului. Dacă ar fi să faceți un scurt bilanț, în ce domenii din Republica Moldova a investit cel mai mult Guvernul de la București prin intermediul DRRM? Sunteți mulțumit de eficiența proiectelor implementate cu sprijinul DRRM?

Da, este adevărat, este vorba în acest moment de sute de proiecte având ca beneficiari cetățenii Republicii Moldova. Sumele acordate de statul român sunt de ordinul milioanelor de euro în acești ani. Sunt sume foarte importante, iar randamentele cu care aceste proiecte au fost implementate au fost impecabile.

Avem grijă să sprijinim un anumit tip de simboluri, cum ar fi limba, spiritualitatea, artele plastice, literatura, dar urmărim cu mare atenție și costurile fiecărui proiect în parte, costuri raportate la numărul de beneficiari.

Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova urmărește să finanțeze proiecte mari, de rezonanță națională, proiecte de care să beneficieze direct cât mai mulți cetățeni ai Republicii Moldova.

Vă dau câteva exemple:

– trei ani la rând am oferit rechizite la un total de aproape 15 mii de elevi din întreaga Republică;

– sprijinirea Mitropoliei Basarabiei;

– proiecte de susținere și dotare a 7 universități;

– spectacole pentru copii;

– turnee de teatru;

– festivaluri de filme românești;

– Bookfest și exemplele pot continua.

Acum, făcând referiri critice cu privire la activitatea instituției pe care o reprezint, vreau să vă spun două lucruri. În primul rând, intensitatea cu care lucrăm este una foarte ridicată, iar acest lucru este vizibil. În al doilea rând, eu personal fac eforturi foarte mari să cresc de la an la an fondul alocat de Guvernul României pentru susținerea unor astfel de proiecte. Cifrele îmi susțin afirmațiile, sumele au crescut în fiecare an.

Da, putem face lucrurile și mai bine și putem face și mai multe lucruri. Important este să avem și aici, în stânga Prutului, parteneri instituționali cu care să putem lucra foarte bine. La această etapă istorică, partenerii există, iar acest lucru contribuie decisiv la creșterea calității muncii noastre.

– În ultimii ani, limba română s-a făcut mai „înțeleasă” în relațiile dintre România și Republica Moldova: România este principala piață de desfacere pentru produsele moldovenești, am simțit umărul prețios al României și atunci când am rămas fără gazele rusești și energia electrică din Transnistria, copiii noștri merg la grădinițe renovate cu bani de peste Prut și sunt transportați la școală cu autobuze donate de România etc. Totodată, Bucureștiul depune eforturi reale pentru a ajuta Chișinăul în parcursul său european. De ce România ajută Republica Moldova, deși, este lucru știut, nu întotdeauna sprijinul acordat este apreciat la justa valoare în stânga Prutului?

Întrebarea este aproape filosofică. Cea mai mare preocupare a noastră este aceea de a oferi cetățenilor Republicii Moldova certitudinea apartenenței la un spațiu comun cultural, spiritual și geografic, iar sprijinirea parcursului european al Republicii Moldova este una dintre prioritățile noastre de politică externă.

Ajutăm Republica Moldova pentru că aici se vorbește limba română, pentru că aici spiritualitatea poporului nostru se declină la fel, pentru că bisericile noastre sunt la fel, pentru că elitele noastre, toate, gândesc românește și pentru că în satele din Republica Moldova, acolo unde trăiesc români, dimineața se simte mirosul satelor din curba Carpaților.

Suntem la fel, identici, cu traiul în două state diferite. România are datoria istorică să își asume relația cu Republica Moldova în acești termeni, nu în alții.

#dupu #declaratie #Moldova

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Doamnelor, domnilor, stimați cititori,

Cadoul meu de Paști este o nuvelă, prima pe care o public aici. V-o ofer cu bucurie, ca pe un ou de Paști; înăuntru îi veți descoperi pe Stelu și pe Mia, doi oameni pe care lumea i-a lepădat și care vor deveni, asa cum veti vedea, personajele unui mesaj de Înviere.

Și totuși, din viețile lor atât de pământene, atât de bătute de ploaie, se naște ceva ce nici ei nu înțeleg pe deplin.

Ar putea fi oricare dintre noi. Poate chiar sunt.

Sărbători binecuvântate!

Stelu număra stropii de ploaie de pe geamul tramvaiului, fascinat de traiectoriile lor.

Nu era nebun chiar dacă mintea îi rătăcea, număra pentru că altfel nu știa unde se termină el și unde începe restul lumii și granița asta, oricât de subțire, trebuia păzită.

Stropul unu se unea cu stropul doi și din ele se năștea al treilea, mai greu, mai hotărât, alunecând spre marginea geamului cu viteza unui adevăr pe care nimeni altcineva în tramvaiul acesta nu îl vedea.

Unu, unu, doi, trei, cinci, opt, treisprezece.

Fibonacci a descoperit șirul acesta în secolul al treisprezecelea și l-a botezat cu numele lui. Dumnezeu insă l-a folosit cu mult înaintea matematicianului, în spirala melcului, în petalele florilor, în coastele omului. Stelu, mai cu moț, îi gasise taina si în ploaie. Si aflase despre aceste numere magice înaintea oricui din acest vagon, dar “știutul” nu îl ajutase niciodată cu nimic concret în afară de faptul că îi dădea un motiv să privească stropii de pe geam în loc să privească oamenii.Ei erau complicați, ploaia nu!

Stropii se prelingeau pe geam precum oamenii pe care îi întâlnise în viața lui. Mai întâi bunicii, lenți, siguri pe ei, lăsând o dâră lungă și clară, de oameni care știau unde merg și care nu se grăbeau tocmai pentru că destinația le era cunoscută. Apoi părinții, mai grăbiți, deviind ușor spre stânga cum deviaseră și ei spre alte vieți, spre alte orașe, spre alte povești în care Stelu apărea doar ca personaj secundar. Apoi nevasta, cu dâra ei scurtă și bruscă, care se oprise dintr-odată în mijlocul geamului fără să ajungă nicăieri. Exact ca în viață! Și uite și elevii, mulți, mici, dispersați în toate direcțiile așa cum se împrăștie copiii când sună clopoțelul. Directorul, cel care l-a anunțat că e dat afară din învățământ pentru “comportament inadecvat” e o singură linie dreaptă, verticală, care tăiase totul în cale și apoi dispăruse.

Și uite-i acum pe toți, bunici, părinți, nevastă, elevi, director, alunecând împreună spre marginea de jos a geamului, acolo de unde nu se mai întoarce nimeni.

Pe obrajii lui cineva își făcuse de cap.

Un pictor nebun sau poate vreo ursitoare amăgită de vreun șarlatan de cartier, cineva îi tatuase natural irizații vineții, roz și chiar albastre, fără ac și fără cerneală. Să porți pe obraji un albastru ca de Voroneț e semn divin, asta o știe oricine a văzut mănăstirea și a înțeles că acea culoare n-a ieșit din mâna omului. Numai că la Stelu irizațiile astea erau ale pământului, nu ale cerului. Via bunicului din Ostrov intrase în el încă din adolescență și refuzase să mai iasă. Rămăsese acolo, în obraz, fidelă, cum rămâne pământul bun în omul care l-a iubit fără să ceară nimic înapoi.

Treizeci de ani îl băuse Stelu pe Dumnezeu. Și Dumnezeu, ca orice iubit adevărat care nu pleacă chiar dacă îl alungi, îi pictase pe obraji ce iubea Stelu mai mult; sângele Domnului. Licoarea care fusese strugure și devenise vin, și devenise rugăciune și devenise chin, și devenise apoi, după treizeci de ani și vreo două case, tot ce mai rămăsese din el.

Acum nu mai bea. Trupul îi știa pe amândoi, si pe cel care băuse și pe cel care renunțase, și uneori cei doi se certau noaptea, când nu era nimeni care să îi despartă.

Din buzunarul hainei ieșea colțul unei hârtii. Și pe hârtie, cu același pix cu care nota numerele, scria mereu același lucru: REZOLV PROBLEME!

Orice problemă! Gratis!

Nu cerșea. Asta era esențial. Nu întindea palma, nu invoca nici copii bolnavi, inundații sau neveste plecate, deși nevasta plecase, dar asta era altă problemă și o rezolvase după metoda lui, o transformase în număr și o lăsase să alunece pe geam. Acum oferea un serviciu. Oamenii au probleme, toți avem; de bani, de sănătate, de acoperișuri, de copii plecați, de inima albastră și de Dumnezeu absent. El le asculta și le rezolva. Nu pe toate. Dar mai multe decât credeau ei că pot fi rezolvate. Și nu pentru bani, deși dacă îi dădeau nu refuza, ci pentru că altfel numerele din cap nu aveau unde să se ducă și îl dureau fizic, ca un dinte stricat pe care nu îl poți ignora. Păi, tu stii cum e să-ti joace numerele-n cap? Vârsta, banii, copiii, amorul, taxele și impozitele, toate astea sunt numere. Chiar si sexul, tot despre numere e!

Tramvaiul scârțâi la o curbă și Stelu văzu că intrase în cartierul Meseriilor.

Străzile se îngustau, firmele luminoase se schimbau. Lumina felinarelor devenea mai rară și mai galbenă, e lumină d-aia care nu vrea să vadă prea mult primprejur. Știa cartierul. Venea de câteva ori pe săptămână la restaurantul meseriașilor.” La Matache” îi zicea toată lumea, deși Matache murise acu’ doișpe ani și altul ii luase locul, dar numele îi rămăsese așa cum rămân împietrite cârciumile care au văzut destule ca să nu mai aibă nevoie să se schimbe.

Acolo își făcea veacul pentru că acolo oamenii aveau probleme cu banii și cu frica. Si problemele concrete cu bani și cu frică sunt cele mai ușor de rezolvat dacă știi să numeri. Meseriașii îl lăsau în pace, nu îl iubeau, nu îl invitau, dar îl tolerau asa cum tolerezi un câine de cartier care nu mușcă și nici nu latră prea tare.

Coborî din tramvai.

Ploaia îl primi fără ceremonie. Era Vinerea Mare și parcă mai mulți păcătoși erau la cârciumă decât la biserică. Nu că ar fi vreo acuză, oamenii au motivele lor și Dumnezeu le știe pe toate, ci pentru că explică de ce restaurantul La Matache era plin în seara aceea și de ce clopotele băteau în gol undeva în dealul de deasupra cartierului, fără să audă nimeni cu adevărat. Meseriașii veniseră pentru că Vinerea Mare e zi în care stai cu “ai tăi”, iar pentru ei “ai lor” erau cei de la masă, nu cei de la altar. Stelu venise pentru că La Matache era singurul loc din cartier unde era primit cu numerele lui cu tot și cu mintea ciorchine încă atârnată în viile Ostrovului.

Înăuntru La Matache mirosea a fasole fiartă și a lumânări, a vin vărsat, de butoi, și a oameni care muncesc cu mâinile și care nu se scuză pentru asta. Pe mese ardeau lumânări de priveghi, cică Vinerea Mare cere asta, lumânare și tăcere, și amintirea că ceva măreț s-a întâmplat azi, dar cu două mii de ani în urmă, chiar dacă nimeni dintre meseriașii ăștia nu mai știe exact ce. Lumina le cădea oblic pe fețe, jumătăți luminate, jumătăți în întuneric, nimeni întreg, nimeni complet ascuns, parcă sacrul nu mai cobora din cer, ci ieșea direct din oameni.

Habar n-aveau meseriașii că lumina aceea oblică, joasă, lovind obrazul pe jumătate și lăsând cealaltă jumătate în întuneric era celebrul clar-obscur al unui maestru italian care îl descoperise cu patru sute de ani în urmă și pe care îl pusese în tablourile lui cu îngeri și cu desfrânate. Și nici nu știau că sacrul nu coboară din cer în lumină albă și uniformă, ci iese din întuneric, că apare exact acolo unde nu te aștepți, pe jumătatea de față a unui om obișnuit, pe mâinile unui meseriaș, pe obrazul unei femei pe care lumea o socotește pierdută. Mâinile pe care maestrul le picta erau mâini de oameni ai străzii, bătătorite, imperfecte, cu unghii negre de muncă. Si poate tocmai de aceea erau mâini divine.

Stelu intră și se așeză în colțul lui, colțul acela din stânga, de unde vedea toată sala fără să fie văzut. Comandă un ceai și scoase hârtiile.

La masa din mijloc, un bărbat lat în umeri, cu mâini ca două lopeți, ridică ochii spre el și întoarse capul. Îl știa. Îl mai văzuse de câteva ori.

Dar în seara asta, mai era altcineva la masă, un necunoscut.

Un bărbat gras, cu cravată, cu degetele pline de inele care nu se potriveau cu nici o meserie concretă. Îl văzuse pe Stelu din prima secundă și îl citise imediat; “un nimeni, un atârnător, un om de dat afară când deranjează”, probabil că așa a gândit.

– Auzi, mă, tu rezolvi probleme, huh? Ți s-a dus buhul!

Stelu ridică ochii de pe hârtii.

– Rezolv, da!

– Ia, mă, atunci rezolvă și asta. Bărbatul cu inele scoase un telefon și îl puse pe masă.

– Nevastă-mea zice că am cheltuit mai mult decât am câștigat luna asta. Eu zic că nu. Cine are, mă, dreptate?

Stelu luă telefonul. Privi numerele. Număra deja înainte să fi terminat de privit.

– Nevastă-ta! spuse după un minut.

Tăcere.

– Ce? Păi, cum așa?

– Nevastă-ta are dreptate. Ai cheltuit cu trei sute douăzeci de lei mai mult decât ai câștigat. Dacă vrei să-ti arăt unde, îți arăt.

Bărbatul cu inele se înroși. Nu frumos, nu dramatic! Se înroși urât, de la gât în sus, cum se înroșesc oamenii când adevărul îi prinde cu martori.

– Du-te, bă, de-aici! Auzi, rezolva el probleme! spuse. Și chemă chelnerul, nervos.

– Scoate-l afară pe ăsta, că ne incurcă!

Stelu strânse hârtiile metodic, fiecare la locul ei. Se ridică.

Și atunci simți nu furie, nu umilință, ci ceva mai rău decât amândouă. Irizațiile vineții de pe obraji, albastrul acela de Voroneț, podgoriile bunicului, simți cum se strâng, se închid, se transformă în ceva uscat și mort, ca via după îngheț. Ca și cum singurul loc din lume în care Stelu mai era “cineva” tocmai murise în el.

Chelnerul era tânăr și îi era frică de bărbatul cu inele mai mult decât îi era milă de Stelu. Veni la masă și spuse, fără să îl privească:

– Vă rog frumos!

Se ridică. Nu spuse nimic. Numărul era corect, nevastă-sa avea dreptate și asta rămânea adevărat indiferent ce credea “inelatul”.

Ieși.

Ploaia îl primi fără să îl întrebe nimic. Se opri și privi înapoi spre geamul restaurantului.

Înăuntru, lumânările ardeau. O femeie cu părul strâns turna vin, gestul acela rotund, vechi, vinul roșu devenind aproape negru în lumina lumânării. Inelatul râdea în gura mare.

Stelu întoarse spatele și atunci o văzu pe Mia.

Stătea la câțiva metri, cu spatele la zidul de lângă restaurant, și nu se mișca. Nu se ferea de ploaie, fie se obișnuise, fie nu mai conta.

Nu era frumoasă în nici un fel pe care lumea să îl fi votat.

Corpul ei era o adunătură de compromisuri pe care natura le făcuse fără să o consulte, șolduri prea late, umeri prea strâmți, picioare care nu se hotărâseră exact cum să se așeze sub greutatea ei. Un corp care părea că a fost început de cineva și terminat de altcineva

Doar sânii erau armonioși!

Păreau opera unui al treilea care știuse exact ce face. Drepți, egali, cu o greutate care sfida discret legile fizicii, parcă aveau arcuri înăuntru, cum spuneau clienții, deși nici unul nu găsise vreodată cuvintele exacte și toți ajungeau la metafore mecanice pentru că altfel nu știau cum să descrie alcătuirea care ținea de cu totul altceva decât de fizica.

Mia Țâțe Drepte era numele de scenă al unei nefericite despre care toți clienții spuneau că aduce fericire si ușurare chiar și în câteva secunde.

Mia habar nu avea ce le oferea cu adevărat.

Știa că trupul ei singur nu ar fi explicat nimic. Știa că bărbații care-i treceau muntele nu veneau pentru ce credeau ei că vin, pentru zbânț. Ci veneau pentru că purtau înăuntru un înger captiv, câte o rușine sau o frică, sau o singurătate atât de veche că devenise parte din ei și nu o mai simțeau decât noaptea. Veneau la ea și acel ceva ieșea în câteva minute, o oră, și plecau mai ușori, nu mai buni, nu transformați, doar mai ușori, cum ești mai ușor după ce plângi chiar dacă nu știi de ce ai plâns.

De aceea, pe toți ușurații ea îi numea îngeri.

Nu din naivitate. Nu din povestea frumoasă pe care și-o spune omul ca să doarmă noaptea. Nu, ci pentru că înțelesese ceva pe care nu putea să îl formuleze dar îl simțea în fiecare dintre ei, că sunt slabi, că sunt nefericiți, că sunt singuri în feluri pe care soțiile lor nu le văd și prietenii lor nu le aud. Că sunt, în fond, exact ca ea. Exact ca Mia. Cu singura diferență că ea nu îi umilea. Nu îi judeca. Nu îi compătimea. Îi primea. Și primirea asta, simplă, caldă, fără condiții, asta elibera îngerul din ei, îngerul acela mic și speriat pe care îl purtau închis de ani și care nu știuse până atunci că poate ieși.

Credea în Dumnezeu cu simplitatea cu care credea în ploaie. Fără teologie, fără îndoială, fără nevoie de dovezi. Dumnezeu era acolo cum era și ploaia uneori; deranja, dar era.

Acum stătea în ploaie cu un carnețel mic în mână și cu frica în stomac. Frica aceea precisă, cu adresă și orar, a omului care știe că vine cineva și că sosirea aceea nu e bună. Peștele îi spusese că a furat. Că banii nu se adunau. Că va veni să îi explice cum nu se fură de la el.

Peștele nu era înger. Asta o știa sigur.

– Rezolv probleme, spuse o voce lângă ea.

Întoarse capul.

Mia privi hârtia. Privi obrajii, privi ochii unui om care a văzut destule ca să nu se mai mire de nimic și tocmai de aceea vede tot.

– Chiar orice? întrebă.

– Orice care se poate număra!

Ea deschise carnețelul și i-l întinse.

Stelu luă carnețelul și sfredeli numerele.Ochii lui alunecau pe cifre cum aleargă degetele unui orb pe o față cunoscută, găsind singuri adevărul ascuns în adunare și scădere.

– Ai câștigat două sute de lei mai mult decât scrie el, spuse după treizeci de secunde.

– Nu tu ai furat! El a numărat greșit sau a vrut să numere greșit. Nu e același lucru, dar rezultatul e același pentru tine.

Mia îl privi lung.

– Poți să scrii asta? Să am pe hârtie?

– Pot!

Se întoarseră amândoi spre geamul restaurantului, fără să se înțeleagă, ca și cum geamul acela era singurul birou disponibil pe strada aia. Stelu scoase pixul și scrise pe spatele uneia dintre hârtiile lui, cu geamul ca suport, cu stropii de ploaie alunecând între mâna lui și lumânările dinăuntru.

– Știi că niciun număr nu există singur?” spuse Stelu, fără să ridice pixul de pe hârtie.

– Stii că fiecare e suma celor două dinaintea lui. Fără ele, noul numar nu există. Apare din ele și dispare în cele care vin după.

Stelu termină de scris și privi hârtia o clipă. Afară ploaia cădea în același șir vechi, neschimbat.

– Soțul meu m-a jucat la cărți,spuse Mia deodată. Ca și cum hârtia cu numerele corecte îi dăduse voie, în sfârșit, să spună și ce nu se putea număra.

– Și a pierdut! La Matache, acum trei ani. A jucat toată noaptea și când n-a mai avut nimic, a pus și ce n-avea. M-a pus și pe mine.

Stelu privi spre geam. Înăuntru, la masa lui, “inelatul” își lua altă porție de râs.

– Acum el e stăpanul meu, spuse Mia.

Stelu privi spre geam. Același bărbat, același râs, același inelat!

Ploaia cădea, Mia a continuat:

– Al meu a murit la o lună după. De inimă sau de rușine. Nu știu care a venit prima.

– Și tu? intrebă Stelu.

– Eu am zis că plătesc datoria!

Pauză.

– Dar el tot adaugă. Câte ceva în fiecare lună , o dobândă, o penalizare, ceva. Ca să nu se termine niciodată.

– Și plătești!

Nu era întrebare. Era constatare.

-Trupul îl ia el, spuse Mia simplu, sufletul e al meu.

Stelu puse pixul în buzunar. Număra involuntar, datoria, anii, suma. Dar suma nu se închidea. Era un număr acolo care nu intra în nici un șir, care nu asculta de nici o regulă.

Era pentru prima oară când Fibonacci îl lăsase singur.

Si prima dată când a înțeles de ce fusese dat afară în seara aceea.

Stelu privi spre geamul restaurantului. Înăuntru, patronul de la Matache stătea la masa lui cu paharul plin. Îngerii Miei beau la mesele lor. Ea plătea afară în ploaie o datorie care nu fusese a ei.

Nu spuse nimic. Nu era nimic mai adevărat decât tăcerea aceea, era singurul răspuns corect.

Mia scoase din buzunar o bucată de pâine învelită într-o hârtie. O rupse în două și îi întinse lui jumătate.

Stelu luă pâinea. Mâncă.

Mia ridică sticla și bău un strop mic, cu ochii închiși și fața spre ploaie, ca într-o rugăciune pe care nu o știa pe dinafară dar pe care o simțea pe dinăuntru de când se știa.

Ieșiră.

La colțul străzii Mia se opri și ii întinse sticla fără să spună nimic. El o luă. Bău un strop, primul după mult timp. Atât de mic încât trupul nici nu apucă să îl recunoască.

Mia plecă spre noaptea ei.

Stelu puse sticla jos, lângă zid, cu grijă.

Porni si el spre stația de tramvai.

Clopotul bătea undeva în deal, prin ploaie.

Și atunci a inteles. Nu din cărți, nu din numere, ci din tăcerea aceea de lângă geam. Că există o singură datorie pe care n-o poți număra și n-o poți refuza, datoria altuia plătită cu trupul tău. Că asta făcuse Mia. Că asta făcuse, cu două mii de ani înaintea ei, Altcineva.

Că asta e Învierea.

Unu, unu, doi, trei, cinci.

Șirul nu se termina niciodată. Din jertfă ieșea viață, din viață alt număr, și din acela altul, înainte, mereu înainte, exact cum știuse Dumnezeu înaintea lui Fibonacci și cum știuse Fibonacci înaintea lui Stelu.

Și cum știuse Mia înaintea tuturor.

SERGIU TOADER | București, România

#nuvela #toader

Bani.md

Toate știrile

UNU, UNU, DOI…!