În plină luptă pentru stabilirea unei noi ordini geopolitice mondiale, când între vest şi est se cască o prăpastie ce aminteşte de războiul rece, o nouă ordine energetică mondială capătă formă. În ultimele două decenii, nevoia urgentă de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră a modelat ordinea energetică mondială. Acum războiul de la graniţele UE o face, şi o face rapid. Alianţe istorice sunt restabilite. Altele noi se nasc. Neînţelegeri vechi devin ziduri de netrecut, scrie într-o analiză Ziarul Financiar.
Pe 3 ianuarie Germania a primit primul său transport de gaze naturale lichefiate din SUA la un terminal de LNG inaugurat foarte recent, pe 17 decembrie. Gazele sunt suficiente pentru a asigura consumul timp de un an pentru 50.000 de gospodării germane.
Semnificaţia transportului este dublă: „gazele libertăţii“ americane au ajuns şi în Germania, astfel de importuri fiind considerate mai întâi în Europa de Est o soluţie pentru reducerea dependenţei de energie din Rusia, apoi adaptarea Germaniei, prin construirea ultrarapidă de terminale GNL, la noua realitate energetică în care Rusia nu mai este un partener de încredere.
SUA au profitat de aceste schimbări pentru a ajunge în 2022 cel mai mare exportator de gaze naturale lichefiate din lume, loc pe care îl împarte cu Qatar, potrivit datelor Bloomberg. SUA şi Qatar sunt aliaţi militari strategici, iar UE este în relaţii bune cu această ţară bogată în energie din Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, Qatar a semnat recent cu China un acord pentru furnizarea de GNL pe 27 de ani, cel mai lung astfel de contract de până acum.
Arabia Saudită, liderul OPEC, a fost şi ea cândva apropiată de lumea occidentală. Rana Foroohar, comentator la Financial Times, aminteşte de ziua de Sfântul Valentin din 1945 când preşedintele american Franklin Roosevelt s-a întâlnit cu regele saudit Abdul Aziz Ibn Saud pe crucişătorul USS Quincy pentru a făuri una dintre cele mai importante alianţe geopolitice din ultimii 70 de ani, în care SUA devenea furnizor de securitate în Orientul Mijlociu în schimbul petrolului tranzacţionat în dolari.
Însă între timp alianţele s-au schimbat, iar în noua ordine energetică mondială China înclină în aceeaşi parte cu Arabia Saudită şi cu alte state arabe producătoare de petrol. Acest lucru accelerează o tendinţă vizibilă de mai mulţi ani: dedolarizarea petrolului. China cumpără de ceva vreme catităţi în creştere de ţiţei şi GNL din Iran, Venezuela, Rusia şi Africa plătind în yuani, moneda chinezească. Însă întâlnirea dintre preşedintele chinez Xi Jinping şi liderii Consiliului de Cooperare al Golfului din decembrie a marcat „naşterea petroyuanului“, după cum a explicat analistul de la Credit Suisse Zoltan Pozsar.
„China vrea să rescrie regulile pieţei globale de energie“, a spus el, acest lucru făcând parte din efortul de dedolarizare al naţiunilor cunoscute ca BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China) după ce rezervele valutare în dolari au fost transformate în armă ca reacţie la războiul pornit de Rusia în Ucraina.
China nu se rezumă doar la petrol şi gaze în relaţiile cu statele din Golf, preşedintele Xi anunţând „o cooperare energetică la toate dimensiunile“, ceea ce ar putea să însemne proiecte în Marea Chinei de Sud, ape unde China îşi fortifică prezenţa militară, investiţii în rafinării sau uzine chimice. Beijingul vrea, probabil, ca toate acestea să fie plătite în yuani, iar tranzacţiile să fie făcute pe platformele chineze.
Locul Rusiei în această ecuaţie este ca un producător printre alţi producători care depinde de un mare cumpărător. China îşi poate asigura astfel energie ieftină, ceea ce poate fi atractiv pentru companiile europene gonite de acasă de energia scumpă. În noua ordine energetică apar şi poli de putere mai mici. Turcia, cu o poziţie geografică ideală pentru a lega estul de vest, cumpără gaze naturale şi din Rusia şi din SUA şi a decoperit rezerve semnificative în Marea Negră. Recent, Bulgaria a primit acces la terminalele de GNL ale Turciei, ceea ce înseamnă deschiderea unei noi pieţe pentru UE. Acordul bulgaro-turc este pe 13 ani şi acoperă, în teorie, jumătate din consumul de gaze al Bulgariei.
