Sunt aglomerate autostrăzile Germaniei, dar în aceste zile sunt și mai animate. Printre camioanele de mare tonaj, care transportă orice îți trece prin cap, și mașinile moderne, care mai de care, există niște mogâldețe cu roți oblice. De departe, par jucăriile unor copii scoase la plimbare pe autostradă. De-abia când te apropii, forma prinde contur.
Dacă sunteți din generația mea, născuți în anii ‘60, veți recunoaște imediat celebrele mașini Trabant, cu motorul lor în doi timpi care funcționa cu un amestec de benzină și ulei. Cel pe care îl văd eu are însemnele DDR și, în laterale, două stegulețe mici, al fostei Germanii socialiste, Deutsche Demokratische Republik, și al Uniunii Sovietice.
Șoferul, probabil tot de vârsta mea, este foarte mândru de mașina lui. De fapt, el nu a ieșit la o simplă plimbare pe autobahn, el “recuperează memoria Estului” .
Doamnelor și domnilor, vă invit la lectură și la o călătorie tulburătoare prin cea mai degradantă experiență a umanității.
Nu trebuie să vă abonați pentru această călătorie, ca toate celelalte și aceasta este gratuită, dar cine rămâne și rezistă pe traseu se și poate abona.
Lagărul de Concentrare de la Dachau / arhiva personală
Specia umană, o abjecție
Aproape de München, cum ieși de pe autostradă, Dachau se lasă în stânga. Este un orășel într-o oază de liniște, cu pădure deasă și parcuri cu multă vegetație.
Dacă nu știi, dacă nu ai citit și dacă nu ai fost curios, nici nu ți-ai imagina că acesta este locul în care homo sapiens s-a degradat ca specie și s-a transformat în homo exterminans.
Lagărul de concentrare de la Dachau a fost prima școală a morții, cel mai longeviv spațiu concentraționar, unitate de elită pentru celelalte, un fel de laborator, de centru R&D al ororilor fascismului.
Pe 22 martie 1933, la doar șapte săptămâni după venirea lui Hitler la putere, s-a deschis primul abator uman, care a funcționat fără întrerupere până pe 29 aprilie 1945, când a fost eliberat de armata americană.
Timp de doisprezece ani, Dachau a produs suferință, umilință, violență și moarte care, prin comparație cu declasarea umană, pare o ușoară izbăvire. A fost primul iad deschis și ultimul închis, modelul după care au fost construite toate celelalte.
Tot aici s-au antrenat gardienii SS care apoi au fost trimiși în sistemul așa numitelor “lagăre de muncă”, de fapt lagăre de exterminare în masă!
Lagărul de Concentrare de la Dachau / arhiva personală
Peste 188.000 de oameni au trecut prin Dachau și sub-lagărele sale. Cel puțin 41.500 nu au mai ieșit, dar cifra reală nu va fi cunoscută niciodată, naziștii au ars registrele cu trei săptămâni înainte de sosirea americanilor.
La eliberare, soldații au găsit 32.000 de prizonieri, câte 1.600 îngrămădiți în barăci proiectate pentru 250.
Lagărul de Concentrare de la Dachau / arhiva personală
Astăzi nu mai există clădirile originale, dar fundațiile celor 32 de barăci ți se aștern în față ca un cimitir fără cruci. Treizeci și două de dreptunghiuri de beton, aliniate cu precizie militară, care se întind până hăt, departe. Nu mai e nimic deasupra lor, doar pietriș și iarba care a crescut între ele, indiferentă. Dar tocmai absența e cea care te lovește.
Sursa: arhiva personală
Clădirile au dispărut, oamenii au dispărut, doar geometria suferinței e intactă. Ordinea e încă acolo, impecabilă, nemțească.
Fiindcă asta a fost Dachau înainte de toate, nu haos, nu furie, ci ordine, metodă, rânduri drepte, unghiuri drepte, distanțe egale.
Un Excel al morții, o arhitectură a pulverizării ființei omenești.
Dacă vă mai amintiți, „Arbeit macht frei” / “Munca te eliberează”, era inscripția de pe poarta lagărului, forjată chiar de deținuți în 1936.
În 2014, poarta originală a fost furată. A fost totuși recuperată și expusă în muzeu. În locul ei, de dimensiuni mai mici, este o replică a originalului.
Lagărul de Concentrare de la Dachau / arhiva personală
Dar mie, altceva mi-a atras atenția. Pe acoperișul clădirii administrației, acolo unde deținuții erau înregistrați la sosire, scria:
„Există o cale spre libertate. Reperele ei sunt: Supunerea, Onestitatea, Curățenia, Sobrietatea, Munca grea, Disciplina, Sacrificiul, Sinceritatea, Iubirea de patrie.”
Sursa: Lagărul de Concentrare de la Dachau
Citiți cu atenție, nu sună a lagăr de concentrare, pare mai degrabă discursul electoral al unor politicieni actuali, un fel de școală de duminică în care morala este folosită pentru control.
Fotografiile sunt apocaliptice. Morți, mulți morți! Munți de cadavre claie peste grămadă, în poziții nefirești, parcă sunt un tort de oameni suprapuși, înghesuiți, reduși la materie.
Crematoriul de la Dachau a fost un circuit industrial, materie primă, procesare, emisie. Viețile intrau pe poartă și apoi ieșeau pe coș. Aici, viața chiar că era un fum. Dezumanizarea a fost conceptul arhitectonic al acestor clădiri.
Nu există nici o specie pe această planetă care să fi făcut ce am văzut la Dachau. Cimpanzeii ucid, furnicile duc războaie, crocodilii își devorează puii. Dar nici o ființă vie nu a proiectat o asemenea mașinărie.
Nici o ființă vie nu a desenat pe hârtie un circuit industrial în care materia primă sunt oamenii, iar produsul finit e cenușa. Pentru asta ai nevoie de rațiune, de planificare, de birocrație. De arhitecți, de ingineri, de funcționari care semnează formulare, de mecanici care întrețin cuptoarele în care ardeau câte trei, patru cadavre la o singură incinerare. Cenușa era apoi împrăștiată sau folosită ca îngrășământ.
Pământ în pământ, Dust to Dust.
Sursa: arhiva personală
Înainte să inventăm noi cuvântul sustenabilitate, naziștii închiseseră deja cercul: om, cuptor, cenușă, sol. Biblia promisese „din pământ ești și în pământ te vei întoarce” ca pe un mister al creației.
La Dachau, promisiunea a fost respectată literă cu literă, doar că nu de Dumnezeu, ci de ingineri criminali.
Tocmai ce ne face pe noi „superiori” animalelor – inteligența, capacitatea de organizare, gândirea abstractă – ne-a făcut capabili de ceva la care nici un animal nu ajunge.
Dachau nu e un muzeu al cruzimii, este dovada vie a involuției speciei umane.
Lagărul de Concentrare de la Dachau / arhiva personală
Hannah Arendt, care a urmărit procesul lui Adolf Eichmann la Ierusalim în 1961, spune ceva șocant! Eichmann nu era un monstru, ci doar un funcționar. Nu ura evreii, el pur și simplu nu gândea. Își făcea treaba, completa formulare, organiza transporturi. Își iubea patria, era disciplinat, muncitor, supus. Bifa toate căsuțele, virtute cu virtute, exact asa cum scria pe acoperișul clădirii administrației.
Arendt a numit asta „banalitatea răului” și termenul a intrat în istorie, dar a fost atât de folosit încât aproape și-a pierdut sensul.
Permiteți-mi să-l reformulez: răul nu are nevoie de monștri. Are nevoie doar de oameni care nu gândesc.
Iar oameni care nu gândesc avem din belșug, peste tot în lume.
„Never again” poate fi și mâine
Pe 6 septembrie 2026, adică mâine, la 300 de kilometri nord-est de Dachau, în landul Saxonia-Anhalt, un tânăr de 35 de ani, pe nume Ulrich Siegmund, ar putea deveni primul politician de extremă dreapta care conduce un guvern regional în Germania postbelică.
Partidul său, AfD, este clasificat oficial drept organizație extremistă de către serviciul de protecție a constituției.
Sursa: www.ft.com
Sondajele îl dau câștigător sigur cu 42% din voturi. Programul lui e simplu și ademenitor, educarea copiilor în spiritul iubirii de patrie, familia tradițională ca model, steagul național în locul celui curcubeu, eliminarea finanțării organizațiilor civice.
Citiți oferta electorală, veți observa că este din același univers cu inscripțiile de pe acoperișul de la Dachau.
Tânărul Ulrich nu arată ca un extremist. Este elegant, sociabil, zâmbește mult, vorbește bine și, spun cei care l-au cunoscut, miroase și mai bine.
Din experiența lui profesională de vânzător de odorizante, de aparate care difuzează arome plăcute în magazine și aziluri de bătrâni, a învățat că un miros plăcut captează atenția cumpărătorilor mai mult timp și creează atmosferă destinsă. Poate că acesta este parfumul electoral al mitingurilor sale, el nu promovează neapărat ideologii, dar știe cel mai bine cum să recupereze nostalgicii germani.
Nu vorbește despre Dachau, el spune că prin ei “recuperează memoria Estului”, că le redă germanilor mândria de a fi uber alles!
Știți bine modelul: identitate și apartenență, emoție și percepție.
Un ziarist german l-a descris drept „un Macron de pe dark web.”
La mitingurile sale, alegătorii vin cu Trabanturi, poartă tricouri cu secera și ciocanul și pulovere inscripționate „Acesta este Estul întunecat.”
Emisarul lui Putin, Kirill Dmitriev, a distribuit un clip cu Siegmund pe scuterul lui Simson și a scris: „Germania se trezește pe 6 septembrie.”
Sursa: www.ft.com
Liderul AfD vorbeste despre muncitorul german care și-a pierdut locul de muncă după reunificare, despre orașele mici din Est în care fabricile s-au închis în anii ‘90 și despre migrația care a schimbat fața cartierelor, despre politicile ecologice care au scumpit energia și care n-au livrat prosperitatea promisă.
Dar mai ales despre establishmentul politic de la Berlin care, pentru sute de mii de muncitori germani, este în pană de soluții și de idei.
Germania gâfâie! Motorul Europei pierde turații, iar industria auto, mândria națională, produce acum zeci de mii de șomeri. Fabricile se închid sau se mută. Saxonia-Anhalt a pierdut un sfert din populație după reunificare. Șomajul a depășit 20% și abia din 2005 a început să scadă usor. Fabricile din industria chimică, altădată mândria industrială a RDG-ului, au fost închise sau vândute pe nimic.
Mulți au rămas cu sentimentul că vestul a câștigat și estul a plătit. Realitatea e, ca întotdeauna, mai complicată, miliarde au curs spre est prin taxe de solidaritate, dar sentimentul de nedreptate nu se hrănește din statistici.
Dar ce mai contează adevărul? Acesta e combustibilul lui Siegmund și nu e complet inventat.
Mitingurile sale sunt organizate tematic, simbolurile estului sunt peste tot. Mașinile Trabant și scuterele Simson sunt parcate peste tot.
La noi ar fi Dacia 1310 și motoretele Mobra.
Siegmund le spune oamenilor că le redă mândria de a fi germani din Est. Că un guvern AfD va aduce marile companii înapoi, fără obligații de climă, fără cote, fără birocrația Berlinului.
E un parfum irezistibil și o iluzie, dar ce îl costă să o spună?
Programul său promite însă și reintroducerea limbii ruse în școli, programe de schimb cu studenți ruși, încetarea sancțiunilor împotriva Rusiei și declararea ucrainenilor drept migranți ilegali, nu refugiați de război.
Educarea copiilor în spiritul iubirii față de popor și patrie. Familia tradițională impusă ca model în școli. Steagul național obligatoriu în locul celui curcubeu. Copiii cu dizabilități și copiii refugiaților scoși din clasele obișnuite. Eliminarea finanțării organizațiilor civice și a radiodifuziunii publice, dar și crearea unei „miliții civice de voluntari.” Atacul asupra mișcării artistice Bauhaus în numele „artei germane autentice.”
Virtuțile devin astfel instrument de control, limba moralității este pusă în slujba opresiunii.
Lagărul de Concentrare de la Dachau / arhiva personală
Exact asta observa și Hannah Arendt:
Nu contează ce spui, contează că ai învățat să nu mai gândești în timp ce repeți cuvinte frumoase.
Supraviețuitorii mor, o nouă generație de extremiști se naște
Între timp, ultimii supraviețuitori ai lagărelor mor, cu fiecare an, alte câteva voci se sting. La ceremonia de 80 de ani de la eliberarea Dachau lui, în mai 2025, a vorbit un supraviețuitor italian de 98 de ani. Câți vor mai fi la următoarea aniversare?
Lagărul de Concentrare de la Dachau / arhiva personală
În locul lor apar „noile generații”, vizitatori care fură artefacte din memorial, influenceri care filmează vizitatori și care „pun întrebări provocatoare”, formulă elegantă pentru negaționism.
Morții nu mai pot răspunde, iar cei vii nu mai vor să întrebe.
Nu vă grăbiți să vă simțiți confortabil cu gândul că asta e problema Germaniei, nu și a României. Ce se întâmplă astăzi nu este numai problema Germaniei, ci și a Europei, deci și a României! Și a Franței, și a Spaniei, și a Italiei!
În România, Audi-ul, Mercedes-ul și BMW-ul sunt simbolul succesului personal, desi mulți dintre cei care le conduc cu mândrie disprețuiesc și înjură Germania fără să aibă habar câtă inginerie, câtă democrație, câtă libertate și de câți bani pentru cercetare a fost nevoie ca acea mașină să existe.
România are și ea propriul ei trecut încă neprocesat. Antisemitismul și legionarismul nu au dispărut niciodată din România, au fost doar acoperite, mut, de regimul comunist, și au ieșit la suprafață de fiecare dată când li s-a făcut loc.
România mustește de legionarism și de antisemitism de cel puțin o sută de ani, iar astăzi ele sunt prezente în rândul clasei politice mai vizibil ca oricând.
Raportul Comisiei Wiesel din 2004, documentul care a stabilit oficial responsabilitatea statului român în Holocaust, estimând între 280.000 și 380.000 de evrei uciși sub supravegherea și prin politicile deliberate ale autorităților românești, a fost acceptat de guvern și ignorat de societate.
Nu știm prea multe despre pogromul de la Iași din 1941, despre trenurile morții, despre Transnistria, unde au murit zeci de mii de evrei și romi deportați de autoritățile române, dar nici nu ne interesează.
Câți dintre parlamentarii noștri credeți că au citit raportul Wiesel? Câți pot localiza Transnistria pe o hartă? Câți dintre tinerii care votează azi știu ce s-a întâmplat la Odesa în octombrie 1941?
Noi nu avem nevoie de negaționiști declarați, avem ceva mai eficient, incultura în straturi, prostia agresivă și ignoranța crasă. Avem politicieni care nu citesc nici măcar o carte pe an, dar care reglementează memoria și identitatea.
Conspiraționiști care pun Holocaust-ul, 5G și „chemtrails” în aceeași oală a „narativelor oficiale.” Comentatori care spun „dar și comunismul a ucis”, nu pentru că ar ști ceva despre comunism, ci pentru că echivalarea le scutește efortul de a gândi.
Banalitatea răului în 2026 nu mai arată ca Eichmann la birou. Arată ca un politician care dă din umeri, ca un influencer care „pune întrebări”, ca un alegător care zice „hai, dom’ne, lasă, că nu a fost chiar așa.”
Pe autostrăzile Germaniei, Trabanturile cu steaguri sovietice merg liniștit printre Audi-uri, BMW-uri și Mercedes-uri. Șoferii lor sunt mândri. “Recuperează memoria Estului” spun ei.
Dar memoria este un lucru periculos atunci când este recuperată selectiv.
Lagărul de Concentrare de la Dachau / arhiva personală
Poți să-ți amintești Trabantul și să uiți de Dachau.
Poți să porți secera și ciocanul pe pulover, să te amuzi și să nu știi câți oameni nevinovați au murit sub semnul lor.
Poți să votezi un om care miroase frumos și să nu simți ce duhori ascunde dedesubt.
La Dachau, fotografiile sunt încă vii. În ele, se vede foarte clar inscripția de pe acoperiș, e acolo în continuare, pentru oricine vrea să citească. Supunerea. Disciplina. Iubirea de patrie. Munca grea, tot tacâmul!
Cuvintele sunt frumoase, întotdeauna au fost!
Întunericul nu vine cu zgomot. Vine cu un miros plăcut, cu un zâmbet, cu un Trabant lustruit și cu certitudinea liniștitoare că totul e doar o poveste veche care nouă, celor de astăzi, nu ni se mai poate întâmpla.
