Între 25 și 27 august 2026, în mai puțin de 48 de ore, cele trei puteri ale statului, executivul, legislativul, justiția, la care se adaugă și presa, au demonstrat, simultan și sincronizat, de ce acest stat nu poate fi guvernat de propriile instituții. Nu este un accident de parcurs, este o funcție, o formă fără fond.

Doamnelor și domnilor, vă invit la lectură și la reflecție. Câteva găști formate din personaje mizerabile ne-au transformat în martorii decăderii României. Asistăm la scatoalce statale împărțite între acești iresponsabili, cărora le este mai ușor să-și dea în cap decât să lucreze în interesul României.

Cel mai grav este că toate costurile acestor bătălii statale le plătim doar noi, cetățenii obișnuiți. Plătim un abonament la un dezastru pe care nu l-am cerut și pe care nu-l putem rezilia. Iar cel mai greu lucru, astăzi, este să nu fii partizanul nici unei tabere, dacă nu ești cu unii, ești automat al celorlalți. Nu mai există loc pentru cetățeanul care observă și care gândește cu capul lui.

Acest text încearcă să fie scris din acel loc. Și s-ar putea să nu vă confirme opiniile!

Tarlaua România

Legea salarizării unitare trebuia adoptată încă din 2023. A fost amânată, renegociată, rescrisă de trei ori, trimisă la Bruxelles, respinsă, retrimisă, iar acum, la 31 august 2026, termenul limită, cele patru partide, PSD, PNL, USR, UDMR, anunță prin gura președintelui că nu au reușit să ajungă la un consens.

România pierde 770 de milioane de euro din PNRR. Nici unul dintre partidele enumerate nu își asumă vina. Toate însă invocă o vină colectivă, „împreună”, adică formula românească pentru „nimeni”.

Fostul președinte Băsescu a spus-o cel mai clar:

Dar e mai mult decât atât și nu e vorba doar de incompetență, ci de incapacitate organică.

Statul român nu poate produce un act legislativ complex, care afectează milioane de oameni, într-un orizont de timp rezonabil. Nu pentru că n-ar ști cum, ci pentru că fiecare actor din sistem, partide, sindicate, justitie, ministere, comisii parlamentare, joacă un joc diferit, cu mize diferite, pe table diferite.

Nu există un interes comun, nu există stat, ci doar o mare tarla din care se înfruptă cine are gura și “scula” mai tare.

Probabil că dintotdeauna a fost așa.

România nu s-a format doar prin voința exclusivă a cetățenilor ei, istoria reală documentează acest lucru. Geniul unei generații de români excepționali și voința marilor puteri au creat un stat, dar nu au creat și o națiune de cetățeni responsabili.

Franța ne-a ajutat mult; după Războiul Crimeii, Napoleon al III lea a vrut un stat-tampon la Dunăre, între Imperiul Otoman și Rusia. Principatele Unite au fost, în primul rând, un proiect geopolitic extern, nu unul organic. Alegerea lui Cuza nu a entuziasmat toți românii, separatiștii moldoveni se temeau, pe bună dreptate, că vor fi marginalizați de valahi, și chiar așa s-a și întâmplat, Moldova este și astăzi regiunea mai puțin dezvoltată a României.

Carol I și elita politică a secolului XIX au construit instituții după model occidental, dar fără oameni capabili proiectul lor s-a transformat în forme fără fond, cum a spus Maiorescu. Costurile acestui eșec au fost plătite exclusiv și întotdeauna de românii simpli.

De aceea, legea salarizării de astăzi nu este un eșec conjunctural.

Face parte din ADN-ul tarlalei numită România!

Principii, principii, dar până la bani

Legea ANI, votată de Senat pe 26 august cu 106 voturi pentru și 19 împotrivă, e o altă operă de artă a descompunerii statului român.

Conține celebrul „amendament Fritz”, introdus de PSD, care retroactivează sancțiunile pentru conflict de interese. Dominic Fritz, liderul USR, a fost declarat în conflict de interese de Înalta Curte în iunie 2026.

Amendamentul îl vizează pe el, personal, nominal, chirurgical.

Oricât de mult nu apreciez activitatea USR și prestația miniștrilor săi, nu pot să nu observ că legea PSD-istă este o infamie, o lege făcută pentru un singur om.

Fritz însuși o spune:

Și, pentru a da haosului moral încă un reper, votul acestei legi a mai prăbușit o „stea”.

Ilie Bolojan, premierul interimar, simbolul reformei, „omul care a schimbat Oradea”, a declarat, public, că legea este „profund imorală și nedreaptă” și că „schimbă regulile în timpul jocului“.

Dar asta nu l-a împiedicat să o voteze. Împreună cu PSD! Împreună cu AUR!

De ce? Banii. Legea ANI este jalon PNRR, la fel ca legea salarizării. Fiecare cu 770 de milioane de euro atașate. Bolojan a calculat, cel mai probabil, că pierderea banilor va fi pusă pe seama lui și că asta îi va prejudicia cariera politică.

Banii erau și sunt într-adevăr importanți, dar sunt situații în care România are de câștigat mai mult de pe urma unor modele politice decât de pe urma banilor. Așa că a votat o lege pe care el însuși o numește imorală. A preferat banii, principiilor.

Într-o țară în care reperele morale sunt doar pe hârtie, gestul domniei sale spune mai mult decât povestea unui politician care își salvează cariera. Domnul Bolojan ar fi putut deveni simbolul unei judecăți oneste, al cinstei în politică. A ales altceva. A făcut compromisul rapid și fără ezitare când era vorba de bani, de PNRR, de propria imagine.

Dar timp de 115 zile, când România a avut nevoie de un prim-ministru, când a trebuit să facă un compromis pentru a forma un guvern, rigiditatea a fost absolută. A refuzat Guvernul Tomac, a torpilat propunerea PSD, a blocat Guvernul Veștea. Nici un compromis nu a fost acceptabil, pentru că nici unul nu-i convenea personal.

Dimpotrivă, provizoratul este singura strategie electorală câștigătoare a acestui “Tartuffe de Oradea”, care predică virtutea și practică viciul.

Ca premier interimar fără puteri depline nu poate fi tras la răspundere pentru nimic, nici pentru economie, nici pentru salarizare, nici pentru cursul leului la 5,26. Nu guvernează, dar ocupă șaua și ține hățurile. Nu decide, dar blochează pe oricine altcineva ar putea decide.

Iar în 2028 va putea spune, am încercat, dar nu m-au lăsat. E singura formulă politică în care eșecul statului devine campanie electorală personală.

Ca o culme a ironiei, și-a sacrificat principiile pentru bani pe care nu știm încă dacă îi va primi sau nu. Propria familie politică europeană, PPE, a cerut Comisiei Europene să blocheze exact acești bani din cauza amendamentului pe care l-a votat.

Compromis moral absolut gratuit.

Petrișor Peiu, vicepreședintele AUR, s-a abținut de la vot, amenințând cu demisia. Omul din partidul pe care mulți români îl consideră iresponsabil s-a dovedit mai principial decât simbolul reformei.

Ciprian Ciucu, liberal și el, a remarcat că pe termen lung acest vot le va aduce prejudicii. Dar pe termen lung nu interesează pe nimeni in Romania!

În România, pe termen lung suntem fiecare pe tarlaua lui.

Tarlaua PSD

Într-un top al imbecilității politice, liderii PSD, Grindeanu, Olguța Vasilescu și ceilalți, ar merita locul întâi cu coroniță.

Știm de la economistul Cipolla că cei mai periculoși imbecili nu sunt proștii inofensivi, ci cei care fac rău altora făcându-și și lor. Este cazul PSD, un cadavru politic ambulant, ținut în viață de o carcasă de interese care are nevoie de o Românie înapoiată pentru a o putea jefui.

Poate că aici se închide un cerc pe care istoria l-a deschis în 1859.

Mai țineți minte temerile moldovenilor? Că vor fi marginalizați de valahi, că Unirea nu le va aduce nimic bun? Au avut dreptate. Moldova a fost ținută sistematic în izolare economică, fără autostrăzi, fără investiții, fără infrastructură, exact pentru ca sărăcia ei să rămână materie primă pentru îmbogățirea baronilor.

Unii dintre cei mai bogați baroni pesediști provin tocmai din cele mai sărace zone ale Moldovei. S-au hrănit din mizeria pe care au administrat-o. Au cultivat înapoierea ca pe o recoltă, pentru că din ea se cumpără voturi, din ea se construiesc majorități, din ea se fabrică putere.

Moldova lui 2026 este dovada vie că temerile separatiștilor moldoveni de la 1859 nu erau paranoia, ci profeție.

Această tarla dată în arendă își are precedentul ei istoric.

Baronii PSD sunt arendașii secolului XXI, nu stăpânesc tot statul, dar îl exploatează, exact așa cum arendașii de dinaintea lui 1907 nu stăpâneau pământul, dar îi storceau pe cei care-l lucrau. S-au îmbogățit din sărăcia pe care au administrat-o, și-au construit imperii din fonduri europene deturnate și din contracte cu statul, în timp ce județele pe care le „reprezintă” au rămas fără drumuri, fără spitale, fără tineri.

Rebreanu a scris „Răscoala” despre acel moment în care sistemul de exploatare devenise atât de dur încât se prăbușise sub propria greutate. Arendașii aceia au dispărut ca și clasă. Nu imediat, ci într-o generație. Dar au dispărut.

PSD, partidul fostei administrații comuniste reconvertite în capitaliști de stat, este ultimul arendaș al României. Și fiecare ciclu electoral în care supraviețuiește nu-i prelungește viața, ci îi adâncește groapa.

Acțiunile de astăzi ale PSD, comportamentul lor politic, sunt o permanentă pendulare între nerușinare și abjecție, între cinismul de a fabrica legi pentru un singur om și ipocrizia de a invoca interesul național în timp ce-l sabotează. Între aroganța de a vota moțiuni de cenzură fără a avea alternativă de guvernare și tupeul de a cere apoi să dea premierul. Sprijinit pe față de un președinte nevolnic, acest cancer politic ar trebui să-și urmeze cursul firesc si să dispară de pe scena politică, pentru că, oricum, nu mai are nimic de oferit.

Președintele absent

Între timp, România nu are guvern. De 115 zile. Un trist record postdecembrist.

Pe 5 mai 2026, PSD și AUR au votat moțiunea de cenzură care a demis Cabinetul Bolojan. De atunci, executivul funcționează fără puteri depline. Șapte ministere operează cu interimatul expirat, peste limita legală de 45 de zile. Leul a atins maxim istoric: 5,26 lei pentru un euro.

Și președintele Nicușor Dan refuză să numească un premier fără o majoritate parlamentară garantată.

E dreptul lui constituțional, dar e și o formă de paralizie pe care nimeni nu o poate debloca. Partidele nu pot forma o majoritate. Președintele nu poate numi fără majoritate. Guvernul interimar nu poate guverna.

Suntem în interiorul unui cerc vicios perfect. Iar în centrul acestui cerc stă un președinte care nu prezidează.

Nicușor Dan poartă o mare responsabilitate pentru dezastrul în care se află România. Are instrumentul constituțional al numirii premierului și refuză să-l folosească. Are datoria de mediator între puterile statului, dar medierea lui seamănă tot mai mult cu o paralizie calculată.

Iar în timp ce România se prăbușește din toate încheieturile, președintele răspunde la telefon.

Pe 27 august, Paolo Zampolli, cică trimisul special al lui Donald Trump pentru „parteneriate globale”, un fost proprietar de agenție de modele cu legături apropiate cu infractorul sexual Jeffrey Epstein, îl sună pe Nicușor Dan în timpul unei conferințe de presă, de pe șantierul „Parcului Donald Trump” din Sectorul 4, organizat de un primar PSD.

Scena e România în miniatură, un emisar dubios face demonstrație publică de acces imediat la Nicușor Dan, un primar PSD botează un parc după un președinte american, iar președintele României, care nu are guvern, nu are majoritate, nu are lege a salarizării și care tocmai a pierdut 770 de milioane de euro, sună înapoi.

Constituția e decor, statul român e o farsă la care nimeni nu mai poate râde.

Securismul, o putoare

Și aici intrăm în mlaștina reală. Nu în politică, ci în subsolul ei.

Bătălia care se dă acum în România este de o intensitate nemaiîntâlnită. Nu mai sunt doar partide contra partide, președinție versus guvern, ci facțiuni împletite din servicii speciale, justiție, business și politică. Nu mai există granițe între puterile statului, fiecare își dă în cap cu ce are la îndemână, cu pantoful dosarelor penale, cu vaza investigațiilor jurnalistice servite, cu legi interpretate după nevoie, cu decizii judecătorești livrate în 90 de minute.

Totul se petrece deasupra Constituției, nimeni nu mai ține cont de ea.

Fiecare zi a acestei săptămâni a mai dezvelit o altă goliciune.

În centrul acestei mlaștini stă astăzi, prin intermediul Recorder, Lucian Pahonțu, șeful Serviciului de Protecție și Pază de 21 de ani, cel mai longeviv și cel mai puternic om din stat.

Săptămâna trecută, de exemplu, ca și în anii din urmă, generalul era la fel de infam ca și astazi, numai că astăzi infamia lui este o dronă menită să-i spargă țeasta președintelui Dan.

Generalul semianalfabet, dar cu doctorat, a servit atât de bine președinții României încât i-a încălecat. Băsescu, Iohannis, acum Nicușor Dan. Trei președinți și cincisprezece guverne s-au schimbat, dar “nea Lucică” Pahonțu a rămas.

Numiri în funcții, judecători promovați sau atenționați, majorități politice sau decizii ale partidelor, sunt numai câteva dintre joburile neoficiale trecute cu de la sine putere de către șeful SPP în fișa propriului post.

Cu un buget secret, dar mai ales uriaș, generalul a transformat SPP într-o mașinărie de satisfăcut felurite capricii prezidențiale, dar și un instrument eficient de presiune instituțională și nu numai.

Pahonțu nu este, deci, doar un funcționar inamovibil. Este un artizan al puterii, probabil cel mai important păstrator și cunoscător al mucegaiurilor puterii din România.

A transformat SPP dintr-un serviciu de pază și protecție într-un redutabil serviciu de intelligence, cu echipamente de ultimă generație capabile să intercepteze comunicațiile oficialilor, să-i urmărească, să-i localizeze și să știe despre ei mai mult decât stiu ei înșiși.

Încă din 2005, la primele ședințe după numire, a cerut informații despre posibilitățile tehnice ale SPP de a intercepta telefoane. A înființat, potrivit presei, o structură proprie de interceptări. SPP a ajuns cel mai de temut serviciu al României, nu pentru că protejează pe cineva, ci pentru că știe totul despre toți.

În 2018, Liviu Dragnea l-a acuzat public că racolează oameni din PSD. Paul Stănescu a declarat că Pahonțu i-a propus, prin emisar, să preia șefia partidului. De regulă, generali cu patru stele nu propun schimbări de conducere în partide, dar tartori ai sistemului ăsta își permit să facă, să propună și să aprobe.

Pahonțu nu protejează președinți. Pahonțu creează și modelează președinți, majorități parlamentare, configurații de putere. Și nimeni, dar absolut nimeni, nu l-a putut clinti. Mulți jurnaliști îi datorează carierele și posturile pe care le ocupă, multe redacții sunt în sfera lui de influență. Ca și unii dintre patronii trusturilor media.

Omul acesta trebuia să dispară demult din viața publică. Astăzi însă a devenit o prioritate nu pentru că e mai vinovat decât ieri, ci pentru că într-un război proxy, fiecare lider e lovit prin oamenii de lângă el.

La Bolojan s-a ajuns prin justiție, dosarul Trăilă și deciziile congresul anulat în 90 de minute. La Nicușor Dan se ajunge prin Pahonțu. O tabără trage cu magistrați, cealaltă cu investigații. Armele diferă, sportul e același.

Dacă nu aș fi petrecut atâta timp prin redacțiile de știri poate că aș privi altfel aceste coincidențe. Dar managementul conținutului te învață un lucru simplu: adevărul nu e mai puțin valoros dacă e rostit la momentul potrivit, pentru scopul potrivit, dimpotrivă!

Iar în România, leak urile de presa și coincidențele au o punctualitate suspectă. Știm de exemplu că cele mai bune informații din justiție apar pe un site curatoriat în trecut, poate că și astăzi, de binomul Coldea/Kovesi, așa cum documente clasificate prind viață acum într-un alt site de știri, exact când un adversar trebuie lovit. În plus, mai avem televiziuni care tac toate în aceeași seară, ca la comandă, și vorbesc toate în aceeași dimineață, tot ca la comandă.

S-ar putea foarte bine să fie simple coincidențe și anii mei petrecuți prin redacții de știri să fie doar timp pierdut, iar eu complet depășit. Dar atunci nu-mi rămâne decât să mă minunez de cât de mult a progresat jurnalismul în România și de cât de destoinici au devenit reporterii și șefii lor, foști colegi pe care îi cunosc suficient de bine încât să le admir noul talent de a descoperi adevărul, exact la timp, exact ce trebuie.

Bravo lor! Și, mai ales, bravo celor care le deschid ușile arhivelor sigilate. Chiar că nu e pentru orice jurnalist să ajungă la documente clasificate 100 de ani.

Iar dacă vă întrebați de ce documentele despre trupele de securitate din timpul Revoluției sunt clasificate 100 de ani, adică până în 2089, răspunsul e simplu: pentru că statul își protejează propriile secrete despre represiune mai mult decât a protejat viețile celor uciși.

România arată astăzi atât de strâmb și din cauza acestor arhive care îi păstrează răului fundamental condiții prielnice cât pentru o viață mult mai lungă decât a noastră!

Securismul nu e numai o moștenire, ci și modus vivendi și un modus operandi, este chiar sistemul prin care putorile operaționalizează România.

Presa, și ea printre ele

Ar fi nu doar mincinos, ci și profund incorect să scriu „presa” fără să fac o distincție.

Mai există în România câteva redacții mici și oneste care practică jurnalismul așa cum trebuie practicat, fără isterii, fără partizanate stupide și, mai ales, fără banii partidelor. Le cunosc, le citesc, le apreciez. Dar ele nu decid agenda!

Cei care cred sincer că jobul lor e de partea bună a istoriei și care se lasă folosiți cu bună știință, tocmai pentru că sunt convinși că nu sunt folosiți. Celor din prima categorie li se plătește. Pe cei din a doua categorie nu trebuie să-i plătească nimeni, se oferă singuri.

Dacă înainte, puterea te bătea cu minerii, cu jandarmii, cu bâta și cu gazele lacrimogene, acum găștile de securiști, foști și actuali, și de activiști de partid își dau scatoalce prin justiție și, mai ales, prin intermediul presei.

Ea a devenit pistilul cu ajutorul căruia serviciile, justiția și politica toacă totul în mojarul propriilor interese. Investigațiile sunt muniție cu declanșator programat, „dezvăluirile” sunt arme cu adresă, iar tăcerea e și ea o armă.

Într-o zi, DNA o pune sub urmărire pe Cristina Trăilă, torpilă trasă în Bolojan. Imediat, Recorder publică ancheta despre Pahonțu, torpilă trasă în Nicușor Dan.

În noua arhitectură de putere din România, aproape orice bine aparent are în spate, de cele mai multe ori, un rău structural.

Tăcerea și vacarmul presei fac parte din același arsenal, depinde de partea cui esti, cele două atitudini sunt harta alianțelor, arată cine protejează pe cine.

Într-un stat normal, presa dezvăluie abuzurile puterii. În România, presa este în același timp și câmpul de bătălie și ghioagele în cap pe care puterile statului și le administrează reciproc.

Jurnalismul a devenit proxy war. Cetățeanul care deschide televizorul crezând că se informează e doar spectator la un meci în care nu știe care sunt echipele, cine pentru cine joacă, cine a marcat și, mai ales, cine ține scorul.

Nimeni nu scapă curat

Probabil ne aflăm în faza cea mai abjectă a politicii românești de după 1989. Justiția e stat în stat, presa e fie servită, fie aservită, militantă sau de-a dreptul ticăloasă, fie într-o tabără, fie în cealaltă. Sponsorizată fie de partide, fie de platforme care garantează anonimatul și, odată cu el, și inocența presupusă a celor care plătesc.

Ar fi aproape imposibil ca din această mlaștină cineva să scape cu hainele curate.

Statul crapă din toate încheieturile, iar fiecare crăpătură dezvăluie aceeași slabiciune, un stat construit pe model occidental, locuit de oameni care nu s-au simțit niciodată datori să-i ofere modernitate, condus de găști care au înlocuit ideologia comunistă cu ideologia banului și a puterii inutile, protejat de documente clasificate 100 de ani.

Patru puteri, patru putori, patru damfuri!

România nu a eșuat săptămâna aceasta, pur și simplu așa funcționează ea. Încă din 1859!

SERGIU TOADER