Deserturile vegane gătite de o moldoveancă care te vor încânta: vreau ca toată lumea să renunțe la dulciurile clasice

Natalia Foca este o tânără mămică care a renunțat la deserturile obișnuite. Fiind cofetar de profesie și din grija față de copilul ei a început să pregătească deserturi vegane și raw-vegane. De asemenea, deja de jumătate de an Natalia a adoptat un meniu vegan. Ea spune că își dorește ca toată lumea să renunțe la deserturile din comerț și se simte mulțumită datorită faptului că dulciurile produse de ea nu sunt dăunătoare pentru organism.

Natalia este cofetar de profesie și are o pasiune pentru dulciuri. La un moment dat ea s-a refuzat de zahărul alb rafinat, totuși, ea se gândea ce fel de dulciuri îi va oferi fetiței ei când va crește. Pentru a găsti deserturi vegane și raw-vegane, Natalia a avut nevoie de cursuri și master classuri.

„Eu sunt cofetar de profesie, pasiunea pentru dulce o am de mult timp, dar am ajuns la un moment când organismul meu nu mai accepta zahărul alb rafinat. La câteva luni după ce s-a născut fetița noastră, am început să îmi pun întrebarea ce fel de deserturi îi voi oferi când va crește, cele din comerț categoric vor fi excluse. Am început a căuta alternative sănătoase, așa am descoperit o tânără mămică, care, la fel, din grija față de copii ei gătește deserturi vegane și raw-vegane. Am mers la ea la un curs de pregătire a ciocolatei raw-vegane, mi-a plăcut enorm și am continuat să merg la master class-uri .”

Pentru pregătirea ciocolatei folosește doar două produse, pentru a o îndulci folosește zahăr din floare de cocos sau stevie.

„Pentru prepararea ciocolatei folosesc doar două ingrediente: unt de cacao, masă de cacao, deja dacă vreau să o îndulcesc adaug zahăr din floare de cocos sau stevie. Batonașele au la bază diverse nuci si alune, fructe uscate și sunt îndulcite în mare parte de curmale. Nu sunt procesate termic ceea ce le permite să își păstreze proprietățile nutritive.”

Natalia spune că la început oamenii sunt sceptici față de deserturile vegane, dar după ce le gustă își schimbă părerea.

„Majoritatea când aud de produs vegan prima ce zic e „lasă-le acolo pentru vegani”, dar după ce gustă le devorează cu mare plăcere.”

De asemenea, ea mai spune că moldovenii nu sunt atât de deschiși pentru ceva nou în ceea ce privește cultura alimentară.

„Acuma nu vreau să supăr pe nimeni, dar la capitolul cultură alimentară, noi moldovenii, mai avem de lucrat. Nu toți sunt deschiși la ceva nou. Cu ajutorul platformelor de socializare și cursului de bucătărie vegană pe care îl frecventez acuma am cunoscut multă lume care nu e indiferentă la produsele care le consumă și care pun valoare pe calitate nu cantitate.”

Natalia Foca este abia la început. Ea a făcut investiții mari și continuă să lucreze la capitolul calitate. Scopul ei nu a fost cel de a deschide o afacere.

„Unicul profit acuma este plăcerea gastronomică care o primesc eu și prietenii mei. Sunt la început de cale, am avut investiții mari și care continuă zi de zi. Nu mă grăbesc să îmi recuperez investițiile, am tot timpul din lume. Lucrez la capitolul calitate, plus că nu mi-am pus ca scop să deschid o afacere. Când merg în ospeție vin mereu cu ceva bunișor.”

Prima comandă a primit-o, de asemenea când a mers în ospeție. Cineva care a gustat ceea ce a adus Natalia a rugat-o să pregătească și pentru ea.

„Așa am și primit prima comanda de tort, fiind la o serbare am adus un Snicker raw vegan, erau mai multe persoane invitate și unei doamne i-a plăcut foarte mult și m-a rugat să îi gătesc. Eram atât de emoționată încât nu știam ce preț să îi cer, nu îmi venea a crede că gătesc pentru bani.”

Natalia Foca recunoaște că deserturile pregătite de ea sunt mai scumpe decât deserturile clasice, din cauza produselor pe care le folosește.

„Da, sunt mai scumpe decât dulciurile clasice, dar aici e altă materie primă. O plită de ciocolată neagră costă 75 de lei, sincer nu am idee cât costă una bună în supermarket.”

Natalia are drept scop de a convinge cât mai multă lume să renunțe la dulciurile din comerț, îndeosebi copii.

„Pe viitor îmi doresc să conving toată lumea să renunțe la dulciurile din comerț, îndeosebi să nu mai ofere copiilor otravă legalizată.”

Natalia spune că clienții care au ca scop alimentația sănătoasă sunt mulțumiți de deserturile ei, nemulțumiți rămân doar cei care nu știu despre beneficiile acestor dulciuri.

„Dacă clienții au ca scop o alimentație sănătoasă evident că sunt mulțumiți că au șansa să se delecteze și ei cu ceva dulce, dacă au ca scop să își umple burta și plus sunt fanii deserturilor sovietice ieftine și pun accentul pe cantitate nu calitate, atunci dulciurile vegane nu sunt pentru ei.”

Tânăra spune că se bucură de faptul că dulciurile produse de ea nu dăunează sănătății celor ce le consumă, din contra, au doar beneficii.

„Cea mai mare satisfacție e să știi că ciocolata care a ajuns pe masa oamenilor nu poate să le facă nimic rău. Sunt recunoscătoare Universului că am întâlnit persoana potrivită la timpul potrivit, care nu doar și-a dat banii pentru serviciul oferit, dar care a sădit în mine o semință care acuma dă roade, a avut încredere în mine și mi-a insuflat incredere. Sunt nopți când o idee nu mă lasă să adorm și evident până dimineața o pun în practică.”

Ea este susținută de soț și mama sa, care sunt principalii degustatori. De asemenea, ea spune că îi datorează tot succesul fetiței ei.

„Sunt susținută mult de soțul meu și de mama care și sunt principalii degustatori, de la ei primesc orice recenzie și le ascult preferințele. Tot ceea ce fac eu acuma îi datorez copilului meu, ea m-a împins cumva spre această alegere în alimentație de care nu regret.”

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Moțiunea de cenzură care a doborât marți Guvernul Bolojan cu două sute optzeci și unu de voturi, record absolut în istoria Parlamentului, nu e decât suprafața vizibilă a unei alegeri pe care România o amână de treizeci și cinci de ani.

Cine va fi următorul premier, ce vor face PSD și PNL, cum se vor reconfigura coaliţiile sunt întrebări tehnice, din periferia politicii. Singura miză tehnică reală e dacă forțele reformiste vor reuși să asigure o majoritate care să nu depindă de PSD și AUR.

Restul e zgomot!

Fundamental însă e cu totul altceva, refondarea României, prin demolarea arhitecturii de stat pe care comunismul a lăsat-o în picioare și pe care succesorii lui au întreținut-o cu grijă timp de mai bine de trei decenii.

Dacă România vrea cu adevărat să se despartă de comunism, nu formal, nu prin schimbarea numelui partidului, ci structural, aceasta este întrebarea fundamentală. Și aceasta este miza reală a zilei de 5 mai, nu criza guvernamentală.

De două ori am avut tot și de două ori am pierdut tot
România se află, pentru a treia oară în mai puțin de un secol, în fața aceleiași întrebări fundamentale: Ce fel de stat vrem să fim?

Prima dată a fost în 1918, după Marea Unire, când am avut și ce nu am visat. Și am „reușit” să prăbușim acest vis în mai puțin de douăzeci de ani. După Marea Unire, România a avut o șansă istorică. Își dublase teritoriul, avea legitimitate internațională solidă, resurse naturale și o constituție adoptată în 1923, printre cele mai moderne ale Europei interbelice.

Și apoi, în doar douăzeci de ani, douăzeci de ani, nu o veșnicie, a ajuns de la această promisiune la dictatura regală a lui Carol al II-lea, de acolo la regimul Antonescu și la complicitatea la Holocaust. Au urmat ocupația sovietică și cei cincizeci de ani de comunism.

Am avut tot și am pierdut tot. Și aici nu mai vorbim de vreun ghinion metafizic, ci de talentul unic de a fi ca națiune ratați ai istoriei.

Proiectul de modernizare al României Mari a fost capturat, de la bun început, de aceleași interese care se opuseseră modernizării înainte de el. Boierii s-au transformat în politicieni, politicienii în baroni, baronii în partide, dar logica a rămas neschimbată, statul există doar pentru cei care îl controlează, nu și pentru cei care îl finanțează prin muncă grea, taxe exorbitante și familii întregi plecate la muncă în străinătate.
A doua oară a fost în 1989, când Revoluția a promis ruptura cu comunismul și a livrat, în locul ei, „democrația originală”, „capitalismul de cumetrie” și „stupid people” care să voteze cele două monstruozități.

S-au întâmplat toate acestea nu pentru că românii ar fi fost incapabili de democrație, o acuză convenabilă și falsă, ci pentru că aparatul de stat, justiția, serviciile secrete și nomenclatura de partid reconvertită peste noapte în oameni de afaceri au înghițit tranziția mai repede decât a putut societatea civilă să se organizeze.

FSN a preluat puterea în numele Revoluției și a folosit-o împotriva ei. Mineriadele nu au fost accidente istorice, ci semnale decisive că există o limită clară a schimbării, iar cei care o depășesc plătesc prețul, inclusiv fizic. PCR a devenit FSN, FSN a devenit PDSR, PDSR a devenit PSD, același arbore genealogic, aceleași reflexe, aceeași filosofie. Statul nu a fost reformat, a fost cosmetizat ca decor pentru a servi interesele noilor baroni roșii.

Ludovic Orban, fost premier liberal, a spus public, după moțiune, că PSD e „un partid retrograd de sorginte comunistă, corupt până în măduva oaselor, care a blocat toate reformele în actuala coaliție”, o recunoaștere tardivă a ceea ce era evident de treizeci și cinci de ani.

Prima oară am pierdut din neștiință. A doua oară am pierdut în cunoștință de cauză. Și asta se cheamă altfel!

De ce moțiunea e doar decorul unei probleme mult mai grave
Moțiunea de marți este un al treilea astfel de moment și dacă îl pierdem și pe acesta nu vom mai avea nici un fel de circumstanțe atenuante. Ne va rămâne bocetul național ca scuză pentru nevrednicia de a nu le fi lăsat copiilor noștri un stat modern.

Scriam tot aici în noiembrie 2025 că diferența dintre reformă și refondare e simplă și profundă: Reforma înseamnă că aceeași clasă politică promite să repare ceea ce tot ea a stricat; refondarea înseamnă că actualii politicieni dispar. Că România nu mai poate fi reformată. Că trebuie refondată.

Ne-am săturat de atâtea reforme în care s-au sacrificat doar românii, niciodată guvernanții.
Între timp n-a dispărut nimeni dintre cei vinovați și n-a fost refondat nimic, și tocmai de aceea moțiunea de marți nu e o criză guvernamentală, e un simptom. Dedesubtul ei se află tot ce România a amânat sistematic de la Revoluție încoace și care acum se întoarce să ceară socoteală, ca o factură neplătită, cu penalități cu tot.

Întrebarea nu e cine guvernează luna viitoare, ci dacă România vrea, a treia oară în mai puțin de un secol, să fie altceva decât a fost.

Toate partidele, aceeași mizerie!
Extincția politică a actualelor partide este nu numai necesară, dar și inevitabilă.

Ele sunt de zeci de ani decuplate de alegători și de agendele lor, și-au abandonat funcția reprezentativă, au încetat să mai fie puntea dintre cetățean și stat, au devenit organizații profesionale și profesioniste care gestionează puterea. Pe care o administrează în numele celor de care s-au debarasat, dar fără să-i mai consulte.
Asa s-a ajuns la situația în care deși nu-i mai reprezintă pe alegători, acționează în numele lor. Iar contractul social s-a rupt fără prea mare zgomot!

Cetățeanul nu a primit ce a cerut prin vot și ce i s-a promis prin același vot, iar instituțiile și partidele au pierdut legitimitatea de care aveau nevoie.

De ce AUR și gașca nu pot fi alternativa
Ruptura e atât de adâncă încât explică mai bine decât orice analiză politică ascensiunea AUR.

Oamenii nu votează AUR pentru că programele lui sunt atrăgătoare, nici vorbă, prea puțini dintre alegătorii lui le-au citit și mai puțini le-ar putea rezuma.

Votează AUR pentru că AUR e primul semn vizibil că cineva urăște același sistem pe care îl urăsc și ei. E un vot, “împotrivă”, de ură, nu de adeziune, e o negație, nu neapărat o alegere.
Această criză masivă de încredere s-a transmis și asupra instituțiilor statului modelate la maximum de aceeași clasă politică găunoasă.

Vedem deja că partidele sunt în moarte clinică, de-abia se mai târâie prin sondaje. Ele trebuie ajutate prin vot să ajungă la tomberonul istoriei. N-au fost capabile de politici publice adecvate și inteligente, singurul lor scop a fost perpetuarea la putere și menținerea privilegiilor.

Cum altfel se explică faptul că noi tot sărăcim, din criză în criză, din reformă în reformă și din moțiune în moțiune, iar politicienii se tot îmbogățesc? Ce determinism social este acela care îi privilegiază pe cei mai puțin merituoși membri ai societății și sărăcește marea masă a cetățenilor?
Nici partidele “noi” , AUR, SOS, POT și tot spectrul ăsta de prafuri toxice distilate din legionarism reciclat, din naționalism de mahala și suveranism tembel nu pot fi alternativa nu pentru că n-ar avea aderență reală, ci pentru că au diagnosticat corect boala, dar au prescris un leac băbesc, unul care omoară pacientul.

Da, ruptura e reală! Da, sărăcia e reală! Da, disprețul clasei politice față de cetățean e real! Dar răspunsul lor la aceste adevăruri e construit pe o ficțiune, că există undeva un paradis național pierdut care poate fi recuperat prin expulzarea dușmanilor, prin ruperea de Occident, prin întoarcerea la o identitate pură pe care n-a avut-o nimeni și care n-a existat niciodată.

Programele lor ignoră legile lumii moderne, ignoră istoria reală, inclusiv ce s-a întâmplat ultima dată când România a mers pe un drum similar, în anii treizeci, și servesc o minoritate gălăgioasă care și-a impus agenda ca și cum ar fi vocea majorității tăcute. O minoritate care confundă resentimentul cu un program de guvernare. Resentimentul e un combustibil excelent pentru a câștiga alegeri, dar este catastrofal pentru a conduce un stat.

Câteva “refondări” obligatorii
Comunismul n-a fost judecat nici juridic, nici moral, iar absența acestui proces a lăsat în viață narațiunea că a fost, cumva, acceptabil, că poate chiar a funcționat.

Marele eșec al clasei politice actuale nici măcar nu este dat de atributele ei, iresponsabilă, incultă, ticăloasă și coruptă, ci de faptul că prin modul execrabil în care a condus România a făcut din comunism perioadă de referință, că le-a oferit românilor șansa de a crede în aceleași utopii, în aceeași minciună despre un paradis pierdut care poate fi recuperat, minciună servită prima dată în roșu și acum în albastru, galben și negru.
Reforma administrativă n-a fost făcută și statul a rămas organizat după logica comunistă a controlului și a obedienței față de centru: patruzeci și unu de județe, mii de primării care nu se pot susține din venituri proprii, baroni locali care tratează bugetul public ca pe un drept personal.

Reforma parlamentară a fost votată prin referendum de optzeci la sută dintre cetățeni în 2009 și ignorată șaisprezece ani de chiar cei care ar fi trebuit, conform legii, s-o aplice.

Iar omul simplu care n-a beneficiat de nici o reformă reală, al cărui spital e plin de infecții nosocomiale și al cărui copil a plecat în Occident, ajunge la o concluzie care pare absurdă, dar care e perfect logică: A fost mai bine atunci!

Aceasta nu e nostalgie, este prețul real al celor trei decenii în care statul a rămas o pradă, nu un proiect, prezentat azi sub formă de vot pentru AUR/POT/SOS.
Educația e locul unde România reproduce la fiecare generație același eșec. Un sistem construit în comunism pentru a produce obediență, nu gândire critică, a supraviețuit intact celor trei decenii de „reforme” care au schimbat programa fără să atingă esența ei.
România cheltuie dintre cei mai puțini bani din UE per elev și produce printre cele mai mari rate de abandon școlar din Europa. Nu pentru că românii ar fi mai puțin inteligenți, ci pentru că un stat care nu are nevoie de cetățeni educați nici nu investește în educarea lor.

Sistemul de educație românesc produce anual medici, ingineri și informaticieni performanți pe care îi exportă imediat în Occident, fiindcă statul n-a creat condiții pentru ca ei să rămână.

Refondarea educației nu înseamnă o nouă programă și un nou minister, înseamnă să decizi că vrei cetățeni care gândesc, nu contribuabili care tac. Iar asta, pentru o clasă politică a cărei supraviețuire depinde de pasivitatea electoratului, e cea mai periculoasă “refondare” dintre toate.

Am lăsat intenționat la urmă justiția, lighioana care consfințește prin lege jefuirea României.

Refondarea justiției e condiția tuturor celorlalte “refondări” și tocmai de aceea e cea mai ferită de orice schimbare reală.

Timp de treizeci și cinci de ani, justiția română n-a fost un pilon al statului de drept, ci articulația centrală prin care hoția și bunul plac au fost ridicate la rang de lege. Magistrații și judecătorii care ar fi trebuit să fie gardienii regulilor și-au construit, în spatele togilor, un stat paralel al privilegiilor; pensii speciale calculate la ultimul salariu, salarii de trei ori peste media națională, imunități care transformă răspunderea în ficțiune juridică.

Curtea Constituțională, instituție cheie a acestui sistem, a blocat cu consecvență orice tentativă legislativă de a atinge aceste privilegii, invocând principii constituționale pe care le interpretează cu o generozitate remarcabilă față de ea însăși și cu o severitate implacabilă față de cetățeanul obișnuit.

Sfidarea e explicită și vizibilă, magistrați condamnați pentru corupție care continuă să-și încaseze pensiile speciale, judecători care judecă dosare de corupție în timp ce propriile averi nu suportă nici o explicație credibilă, o breaslă care a confundat independența justiției cu imunitatea față de orice formă de răspundere.

Refondarea înseamnă, înainte de orice altceva, că toti cei care aplică legea trebuie să trăiască sub aceeași lege ca toți ceilalți. Nu mai mult, nu altfel. Ci exact la fel.
Doar în acest context și numai prin comparatie, Ilie Bolojan e eroul de moment. El a arătat, în zece luni de guvernare, că e posibil să conduci statul român fără să fii mișel, că schimbarea poate fi începută chiar și cu rezistența baronilor din propria coaliție, că cineva poate ieși dintr-un plen cu zâmbetul pe buze după ce a pierdut o moțiune pentru că știe că a câștigat ceva mai greu de fabricat decât o majoritate parlamentară.

Dar Bolojan nu e răspunsul la întrebarea despre ce fel de stat vrem să fim, e dovada că întrebarea poate fi pusă fără ca acela care o pune să fie imediat compromis sau cumpărat.

Mișcare civică, partide noi
Răspunsul îl poate da doar o mișcare civică și politică nouă, cu o narațiune amplă, capabilă să explice românilor ce înseamnă refondarea și de ce contează pentru cei care vin după ei.

Noua narațiune trebuie să înceapă cu o clarificare pe care clasa politică o evită sistematic, distincția relevantă nu mai e pro-european versus antieuropean.
Această axă a expirat ca instrument de analiză, fiindcă PSD se declară pro-european și blochează de șaisprezece ani reducerea numărului de parlamentari; fiindcă AUR, partid antieuropean prin definiție, susține azi exact reformele pe care partidele „pro-europene” le sabotează sistematic.

Distincția reală, singura care mai are conținut, e între cei care vor modernizarea României și cei care trăiesc din blocarea ei.
Între statul ca proiect colectiv și statul ca pradă.

Între o Românie care, în cincizeci de ani, va fi o democrație prosperă și una care va fi o versiune mai mare și mai săracă a unei democrații capturate din centrul Europei.

Cu ce începe “refondarea”
Refondarea, dacă se va întâmpla, nu înseamnă o revoluție.

Înseamnă măsuri concrete, dramatice, cu perdanți reali și rezistență reală!

reducerea parlamentului la trei sute
alegerea primarilor și a președinților de CJ-uri în două tururi
reorganizarea statului care acum e construit să servească baronii
anularea stipendiilor pentru partide din bani publici
un proces al comunismului care să explice de ce n-a fost mai bine atunci
o economie care să nu-i urască pe săraci, ci să întrebe de ce sunt atât de mulți
o politică externă care să transforme România din consumator de securitate în jucător regional real.
Nimic din toate acestea nu e posibil fără o majoritate parlamentară reformistă și nimic din toate acestea nu va veni de la PSD sau de la aliații lui de ocazie.
Rămâne să alegem. Și pentru prima oară în cei o sută opt ani de când România a ratat prima ei șansă după Marea Unire, această alegere nu mai poate fi pusă pe seama istoriei, a vecinilor, a comunismului, a tranziției furate.

Știm ce s-a întâmplat în 1918. Știm ce s-a întâmplat în 1989.

Dacă ratăm și al treilea moment, va fi prima noastră eșuare în deplină cunoștință de cauză, prima alegere conștientă de a rămâne ceea ce suntem. Iar generațiile care urmează vor ști, spre deosebire de noi, pe cine să dea vina.

SERGIU TOADER | Bucuresti, România