„În aceste luni negre, începând cu 24 februarie, când Vladimir Putin a trimis trupe în Ucraina, m-am chinuit să găsesc ceva pozitiv în ceea ce se întâmpla. În cea mai mare parte, am simțit un amestec de rușine și furie, dar a existat și un sentiment de eșec complet, care este împărtășit de mulți liberali ruși astăzi: vedem că ne-am pierdut poporul din cauza propagandei lui Putin și am pierdut țara”, scrie Andrei Soldatov, în Agentura.

Dar, spune el, a apărut cel puțin un lucru care, surprinzător, este motiv de optimism – internetul și rolul său în acest război. După scandalul legat de alegerile americane din 2016 comunitatea globală de experți a început să vorbească despre internet în termeni de amenințări, nu de oportunități. Hackerii și trolii ruși, chinezi, iranieni și nord-coreeni au găsit o modalitate prin care să folosească internetul pentru a răspândi dezinformare și propagandă, subminând democrațiile occidentale cu teorii ale conspirației și minciuni.

Rusia lui Putin a câștigat prima rundă

Platforme globale precum Facebook, Twitter și Google, cândva percepute ca simboluri ale spiritului antreprenorial occidental și ale libertății creative, au fost complet compromise. Globalitatea comunicațiilor, un vis în anii 1990 și 2000, a devenit brusc o vulnerabilitate majoră pentru societatea occidentală.

Această percepție sumbră a internetului s-a potrivit perfect cu viziunea lui Vladimir Putin despre rețele. Liderul rus și apropiații săi din KGB au fost învățați să privească lumea în termeni de amenințări. Iar când Putin a venit la putere, una dintre aceste amenințări a fost internetul. Astfel că prima Doctrină a Securității Informaționale a Federației Ruse, semnată de Putin în 2000, menționează „manipularea informațiilor (dezinformarea, ascunderea sau denaturarea informațiilor)” pe lista amenințărilor potențiale.

Până în 2016, între oficialii occidentali și ruși a existat un conflict cu privire la termenii în care se vorbea despre internet. Occidentul folosea termeni precum „securitate cibernetică” și „amenințări cibernetice”, pentru că dorea să discute despre securitatea rețelei, în timp ce oficialii ruși și chinezi au insistat să folosească termeni precum „securitate informațională” și „război informațional”.

Cele două dictaturi consideră că orice conținut de pe internet este o amenințare pentru stabilitatea politică a regimului. Iar Kremlinul a ales să protejeze stabilitatea prin crearea „suveranității digitale” a Rusiei.

După 2016, însă, și unii experți americani în domeniul cibernetic au ajuns la concluzia că Moscova a avut dreptate: conținutul online, în primul rând pe rețelele de socializare, poate reprezenta într-adevăr o amenințare la adresa democrației.

Atacurile de hacking ale Kremlinului în SUA și Europa s-au terminat adesea fără succes. Dar Putin a câștigat runda: a făcut lumea să se gândească la Internet într-o manieră sumbră și chiar paranoică. Părea destul de logic, pentru că operațiunile de dezinformare nu s-au oprit după fiasco-ul din 2016. Și nici atacurile hackerilor. A devenit ceva obișnuit ca fiecare criză cu Rusia să fie însoțită de o campanie de dezinformare combinată cu atacuri cibernetice.