De ce adevăratele filme de Oscar se joacă chiar acum pe străzile din Teheran

Am descoperit cinematografia persană în urmă cu aproape zece ani, prin câțiva medici iranieni din Christchurch, emigranți și ei la fel ca mine, acum cetățeni neozeelandezi.

Nu am avut nici o așteptare și poate că și din această cauză ceea ce am descoperit m-a făcut să privesc cu alți ochi tot ce văzusem până atunci. Hollywood-ul mi s-a părut brusc un imens parc de distracții pentru adulți care refuză să se maturizeze.

Iranienii filmează de mult timp despre viață și despre moarte cu o cameră ascunsă, cu riscul unor torturi de neimaginat în închisoarea Evin și cu o pasiune vecină cu inconștiența.

Americanii filmează despre viață și despre moarte cu 200 de milioane de dolari buget și risc zero. Nu e nici o competiție între cele două cinematografii.

M-am întrebat însă de ce mă impresionează atât de profund filmele iraniene, iar răspunsul a venit simplu: pentru că și noi, și ei știm cum miroase frica. Noi o știm din România. Ei o știu din Iran. Noi am trăit cu Securitatea, ei trăiesc cu Gărzile Revoluționare.

Diferența e că ei au transformat frica în artă majoră, autentică, iar noi nu! Cinematografia de dizidență, pe care România nu a produs niciodată, a dus-o până la capăt Iranul.

Vă invit să o descoperiți! Nu sunt critic de film, care acest text nu esteeste o critica de film. Sunt doar pasionat de “filme bune” , de cinema ul cu esențe, cu conținut, cu povești și cu personaje puternice. Vă invit să-i cunoașteți pe Kiarostami, Farhadi, Panahi, pe Rasoulof și pe altii, să vizionați un film în care o femeie de 70 de ani bea vin și dansează împreună cu un bărbat în apartamentul ei din Teheran. Scenă pentru care regizorii au fost condamnați.

Iar dacă această invitație vi se pare că merită atenția dumnevoastră, vă invit să susțineți textele mele printr-un abonament plătit.

Deși se produc munți de gunoaie cinematografice, adevărate “visual support for popcorn and coke”, în sălile în care rulează filme autentice lumea încă vine. Semn că nu s-a prostit chiar de tot.

Ficțiunea și realitatea

Pe 15 martie 2026, Jafar Panahi a stat în sala Dolby Theatre din Los Angeles. Filmul lui „It Was Just an Accident”, povestea unui mecanic care crede că l-a găsit pe cel care l-a torturat în închisoare, era nominalizat la două categorii: cel mai bun film internațional și cel mai bun scenariu original. N-a câștigat la nici una. Premiul pentru film internațional a mers la „Sentimental Value“ din Norvegia. Scenariul, la Ryan Coogler.

Panahi a aplaudat politicos! Si a zâmbit, asa cum probabil zâmbim și noi! Politicos și tâmp, precum e și lumea în care trăim!

Nimeni din acea sală nu putea ști cu certitudine ce gândeste acest regizor de 65 de ani care a câștigat tot ce se putea câștiga, Palme d’Or la Cannes, Ursul de Aur la Berlin, Leul de Aur la Veneția, totul în afară de Oscar. Și care, cu două săptămâni înainte de ceremonie, pe 28 februarie, aflase că țara lui e bombardată, că ayatolahul a fost ucis, iar închisoarea în care urma să se întoarcă voluntar s-ar putea să nu mai existe.

Sau, dimpotrivă, să existe mai mult ca oricând.

Pentru mine, cinematografia iraniană e una dintre marile anomalii culturale ale lumii. Un stat care interzice femeilor să apară pe ecran cu părul descoperit, care restricționează drastic contactul fizic între sexe, care interzice alcoolul, dansul și muzica în anumite forme, care supraveghează fiecare scenariu de la prima pagină până la montajul final prin Ministerul Culturii și Ghidării Islamice, acest stat al ororilor, sponsor oficial al terorismului internațional, i-a “dat” lumii, în mod constant, pe unii dintre cei mai importanți cineaști ai planetei. Kiarostami, Farhadi, Panahi, Rasoulof.
Și o generație nouă care filmează în secret, care face “contrabandă” cu pelicule la festivaluri și care nu se sfiește să plăteasca toate aceste “vitejii” artistice cu propria libertate.

Profesorul de film Jamsheed Akrami a surprins acest lucru perfect: „Ca cineast iranian, cel mai prețios lucru al tău e capacitatea de a submina codurile de cenzură. Talentul artistic e o cerință secundară.”

Iar Godfrey Cheshire, criticul american care a urmărit cinematografia iraniană timp de trei decenii, a scris în Dissent Magazine că, la prima vizionare, a fost șocat să descopere „film după film de o sofisticare uimitoare, cu un umanism care făcea majoritatea filmelor occidentale să pară cinic amorale.” Iar Cheshire mai adăugă ceva, aproape ca un diagnostic, nu știu dacă neapărat corect: “regimul iranian e autoritar, nu totalitar.”

Iranienii vorbesc deschis, apar ziare noi când altele se închid, punk-ul și rap-ul există în Teheranul underground, ba există și prostituate care, dacă sunt prinse, sunt spânzurate, de multe ori fără proces. Probabil că tocmai acest spațiu ambiguu, nu libertate, dar nici totalitarism, a făcut posibilă o cinematografie unică.

Dar după 2022, spațiul s-a închis. Sau, mai exact, cineaștii au decis să-l forțeze!

“Zan, Zendegi, Azadi” – “ Femeie, viață, libertate”!
Pe 16 septembrie 2022, Mahsa Amini, o tânără kurdă de 22 de ani, a murit într-un spital din Teheran după ce fusese arestată de Poliția Moralității pentru hijab „necorespunzător.” O misiune ONU a confirmat că moartea ei a fost cauzată de violență fizică aplicată cat timp s-a aflat în custodia autorităților.

Așa s-a născut mișcarea „Zan, Zendegi, Azadi” — „Femeie, Viață, Libertate.”

Iar de-aici au ieșit trei filme care au schimbat regulile jocului.

Mohammad Rasoulof a filmat clandestin „The Seed of the Sacred Fig”, în care un judecător al Tribunalului Revoluționar își pierde familia pe fondul protestelor. Regizorul a fost condamnat la opt ani. A fugit din Iran, pe jos, prin munți. Actrițele principale au fugit și ele. Filmul a participat la Oscar, trimis din partea Germaniei fiindcă Iranul nu l-ar fi trimis niciodată.

Panahi a filmat „It Was Just an Accident”, inspirat direct din experiența sa ca deținut politic în închisoarea Evin, unde era interogat legat la ochi, cu fața la perete, de un om pe care nu l-a văzut niciodată. „Am vrut mereu să știu cum arată,” a povestit el la PBS. „Dacă l-aș vedea pe stradă, l-aș recunoaște?“ Din această obsesie a ieșit un thriller moral în care nici un personaj nu e complet vinovat și nici un personaj nu e complet nevinovat. „Eu fac cinema social,” a spus Panahi. „Nu împart lumea în buni și răi.”

Dar cel mai tulburător film e, poate, și cel mai simplu. „My Favourite Cake,” despre care am mai scris în acest newsletter, regizat de Maryam Moghaddam și Behtash Sanaeeha, spune povestea lui Mahin, o văduvă de 70 de ani din Teheran, care trăiește acum singură, unica ei fiică fiind plecată în Europa. Într-o zi, Mahin întâlnește un taximetrist de vârsta ei. Îl invită acasă, gătesc împreună, beau vin si dansează. Își fac selfie-uri si râd ca doi adolescenți.

Pentru asta, pentru un pahar de vin și un dans, regizorii au fost condamnați la 14 luni de închisoare cu suspendare. Li s-au confiscat pașapoartele și nu au putut ajunge la premiera filmului lor, la Berlin. Mai mult, au primit și amenințări cu moartea.

Într-un astfel de stat, care pedepsește o bătrână dansând în propriul apartament, a filma această scenă este cea mai pură formă de dizidență civilizațională.
România lui Ceaușescu n-a produs nimic comparabil. Sau nu știu eu!

Am avut scriitori care scriau „la sertar,” am avut “Reconstituirea” lui Pintilie, care a fost alungat. Dar nu am avut o mișcare cinematografică sistematică de rezistență, filmată clandestin, și cu pelicule de “contrabandă” trimise la festivaluri internaționale, plătită cu ani de pușcărie.

Iranienii au avut una si încă au! E singura cinematografie din lume în care actul de a filma e, realmente, un act de mare curaj fizic.

Apoi a venit ianuarie 2026. Economia s-a prăbușit. Milioane au ieșit pe străzi, iar regimul a răspuns cu ceea ce Amnesty International a numit „cea mai sângeroasă perioadă de represiune din istoria autorităților iraniene.”

Între 8 și 9 ianuarie, forțele de securitate au ucis mii de oameni, estimările variază între 3.000 și peste 36.000. Khamenei personal a ordonat „zdrobirea protestelor prin orice mijloace.” Internetul a fost oprit complet.

Pe 28 ianuarie, Panahi, Rasoulof, avocata Nasrin Sotoudeh si Fundația doamnei Narges Mohammadi , laureata Nobel pentru Pace, ea însăși în greva foamei, cu 44 de ani de condamnări cumulate , au semnat împreună un protest conform căruia “masacrele sunt crime împotriva umanității.”

Realitatea bate filmul, nu-i așa?

O lună mai târziu, pe 28 februarie, avioanele americane și israeliene l-au ucis pe Khamenei. Și aici realitatea s-a despărțit definitiv de orice scenariu scris vreodată.

Fiindcă America nu a bombardat Iranul pentru Mahsa Amini, nici pentru Panahi. Si nici pentru Mahin care dansează în apartamentul ei. America a bombardat Iranul pentru Strâmtoarea Ormuz, cei 55 de kilometri de apă prin care trece 20% din petrolul lumii.
Profesorul Constantin Crânganu de la City University of New York a scris în contributors.ro că miza reală e „redesenarea ordinii mondiale.”

Iar celebrul Ray Dalio, fondatorul Bridgewater, a fost și mai direct: “Dacă America pierde controlul Ormuzului, e echivalentul Suezului din 1956 pentru Imperiul Britanic, momentul în care hegemonia își dezvăluie limitele ireversibile.”

Iar Iranul „învins,” cu ayatolahul mort, cu Teheranul bombardat, cu un cleric fundamentalist interimar la putere, cu Garda Revoluționară intactă și cu zeci de mii de morți încă vii în memoria colectivă, acest Iran ar putea ieși din criză nu eliberat, ci radicalizat.

Bombardamentele nu produc democrație, dimpotrivă, produc furie. Orice iranian care a plâns la funeraliile din ianuarie și care apoi a văzut rachetele americane căzând peste cartierul în care locuiește nu va deveni democrat peste noapte. Va deveni altceva. Și nimeni nu știe exact ce.
Aici se întoarce cinematografia.

Fiindcă marile filme iraniene au fost întotdeauna exact despre asta, despre spațiul dintre scenariul pe care ți-l imaginezi și realitatea care îți cade în cap.

Farhadi, în „A Separation,” pune un judecător să întrebe o femeie de ce vrea să plece din Iran. „Din cauza condițiilor,” răspunde ea. „Ce condiții?” devine curios judecătorul. Iar aici, femeia tace! Si pare ca tot Iranul incape în tăcerea ei.

Panahi, întrebat la PBS ce se va întâmpla cu țara lui, a răspuns: „Istoria a arătat că asemenea regimuri nu supraviețuiesc. Dar în film, toți acești oameni, cu emoțiile lor, vor să elibereze ceva. Și întrebarea este: aceleași condiții? Aceeași furie? Aceeași violență? Va continua? Sau trebuie să se oprească într-o zi?”

Ce filme vor face acum regizorii iranieni? Acelasi inamic de 47 de ani e acum mort, dar cel care l-a ucis n-a făcut-o pentru iranieni.

Generalii Gărzii Revoluționare sunt vii și continuă să omoare oameni care gândesc altfel decât vrea regimul. Narges Mohammadi e în celulă. Internetul e încă tăiat și ieri au fost executați prin spanzurare câțiva manifestanți din ianuarie.

Iar Mahin, bătrâna din „My Favourite Cake”, poate ca dansează în continuare în apartamentul ei din Teheran, tot cu geamurile închise, tot ferindu-se de vecini, deși acum se aud și explozii.

În loc de “sfârșit”, ce “ va urma”!

Cinematografia iraniană a trăit din ajustarea permanentă între scenariul scris și realitatea care se schimbă în timp ce filmezi. Acum, realitatea a depășit orice scenariu.

Nimeni nu știe ce filme vor face de-acum încolo regizorii iranieni. Poate vor fi filme care refuză să numească „eliberare” ceea ce a venit prin bombe și distrugere americană, pentru motive care n-au nici o legătură cu demnitatea unui popor mândru și educat, poporul persan.

Poate vor fi filme despre obediența profundă față de un regim care, deși decapitat, și-a plantat rădăcinile în reflexe, în frică, în economie, în obișnuința de a tăcea și care ar putea învinge din nou.

Sau poate vor fi filme despre tinerii care au ieșit pe străzi în ianuarie, care au plătit cu zeci de mii de morți și care au scandat „ Zan, Zendegi, Azadi” / “Femeie, Viață, Libertate” și care nu vor accepta nici teocrația, nici tutela străină.

Cel mai probabil, vor fi filme despre toate trei simultan, fiindcă asta face cinematografia iraniană de decenii: refuză să împartă lumea în buni și răi.
Panahi a spus-o cel mai bine: „Nu fac cinema politic. Fac cinema social, în care fiecare personaj are dreptul să-și spună cuvântul.”

Probabil că următorul mare film iranian va fi cel care pune în același cadru bomba americană, doliul ayatolahului și dansul unei bătrâne în apartamentul ei din Teheran.

Și apoi ne va lăsa pe noi să judecăm. Și să zâmbim politicos și tâmp!

SERGIU TOADER | București, România